De ce nu e posibil un „Nürnberg al comunismului“
Catastrofa Tupolevului polonez in care se aflau presedintele Lech Kaczynski si aproape o suta de pasageri din elita poloneza aflata la putere (1) a provocat un soc international care a plasat, pentru câteva zile, Polonia „in centrul lumii“, pe fondul rememorarii tragediei de la Katyn. Pentru adeptii ratiunii, aceasta catastrofa a fost consecinta deciziei irationale de a imbarca atâtea personalitati de prim rang in acelasi avion. Pentru amatorii de simboluri si de interventii divine, acest eveniment nu putea fi perceput decât ca un semn al destinului. Domnul a lovit si a pedepsit (2). Tragedia s-a intâmplat acolo unde, in urma cu 70 de ani, peste 4 000 de ofiteri polonezi activi si in rezerva au fost executati – drama pe care Kremlinul s-a tot straduit s-o camufleze si care a devenit, in Polonia socialista, un simbol subteran pentru toti cei care nu acceptasera verdictul de la Yalta si masurile sociale revolutionare introduse dupa 1944. Un simbol folosit ca baza de cultivare a neincrederii fata de Rusia si fata de lumile „extra-europene“ de dupa 1989 si ca fundament pentru partizanii „axei euro-atlantice“.
Accidentul de la Smolensk s-a intâmplat la trei zile dupa intâlnirea de la Katyn intre prim-ministrii polonez si rus, intâlnire stabilita in vederea reinnodarii relatiilor dintre cele doua tari prin acest gest simbolic, in conditiile in care presedintele polonez era totusi reticent si parea decis sa alimenteze in continuare flacara unei Polonii vesnic neincrezatoare in Rusia. Acesta se indrepta catre Katyn, insotit de un anturaj numeros, pentru a comemora victimele de acum 70 de ani, insa nu-si manifestase dorinta de a-i intâlni, cu aceasta ocazie, si pe conducatorii tarii „gazda“. Moartea l-a lovit chiar acolo, alaturi de toti cei care-l acompaniau, personalitati reprezentând, cu câteva exceptii, aripa cea mai ruso-sceptica a elitei poloneze. A urmat apoi reactia rusa; apoi reactia spontana a oamenilor care aduceau flori si condoleante, apoi cea a factorilor de conducere; ca un singur suflet, toti au empatizat cu sentimentele cele mai profunde ale polonezilor. Au venit apoi reactiile sefilor de stat din toata lumea, de la cele mai puternice pâna la cele mai slabe, socati sa redescopere in ce fel natura poate câteodata sa arate ca puterea omeneasca nu e decât pe termen scurt, derizorie câteodata si la mila hazardului.
Pentru un popor ca polonezii, care n-au uitat umilintele prin care au trecut, a se vedea astfel propulsati – fie si pentru câteva zile – in centrul atentiei mondiale a insemnat o mângâiere a egoului lor colectiv, aflat in convalescenta. Ce putea fi mai frumos decât sa primesti declaratii de sustinere de la prieteni si aliati declarati fata de care – dupa dezmatul din Irak si esecurile din Ucraina, dupa micile si marile umilinte din sânul Uniunii Europene, dupa umilinta asteptarii indelungate a obtinerii unei vize pentru SUA – polonezii incepusera sa resimta o anume deceptie. Ce putea fi mai frumos, asadar, decât sa descopere – acum la apogeul mondializarii – ca lumea e mai mare decât asa-zisa „comunitate internationala“ si ca Polonia se trezea proiectata in centrul unei lumi inca si mai largi, gonflând, proportional cu aceste noi dimensiuni, egoul polonez, atât de suferind…
Polonia a primit asadar cu o fervoare aparte dovezile de simpatie venite din strafundurile Rusiei si s-a convins ca manifestarile de compasiune din partea Kremlinului insemnau o schimbare in relatiile cu aceasta tara. Apoi, indepartata Brazilie decretase, ca si Rusia, trei zile de doliu national, si polonezii au vazut pe ecrane cum pâna atunci foarte criticatul presedinte venezuelean Hugo Chavez isi exprima emotionat simpatia fata de Polonia. Alti sefi de stat la fel de „derbedei“ au stiut la rândul lor sa se prezinte mai mult decât onorabil in acest context. Dintr-odata, Polonia depasea marginile Europei si se vedea saltata, prin durere, pe cele mai inalte culmi ale universului! Nu se putea imagina ceva mai puternic pentru o sensibilitate leganata pâna atunci in ritmul sacrificiilor si al asteptarii recompensei divine ce va sa vina, la care, iata, toti eram martori.
Apoi a urmat decizia Bisericii poloneze de a-l inhuma pe presedintele defunct nu in cimitirul varsovian unde sunt depuse personalitatile ce au adus mari servicii natiunii, ci in cripta din catedrala Castelului Regal de la Wawel (Cracovia), unde se odihnesc fostii regi ai Poloniei, doi dintre cei mai mari poeti polonezi, Adam Mickiewicz si Juliusz Slowacki, precum si „fondatorul“ statului polonez din 1918, Jozef Pilsudski. Aceasta decizie i-a impartit in doua tabere pe polonezi, pe de o parte cei care gustau amplificarea etnocentrica a unui ego national traditionalist, agreat si de presedintele defunct, pe de alta cei care doreau revenirea tarii la „normalitate“, respectiv la apararea intereselor si la constientizarea importantei reluarii colaborarii cu toti vecinii, incepând prin a arunca un ochi pe harta si a redescoperi o Rusie care, vreme de douazeci de ani, paruse decupata de acolo. Pe de o parte, asadar, o Polonie unanima, dorindu-si lumea intreaga in jurul ei, pe de alta, o Polonie divizata, ezitând intre un etnocentrism la urma urmelor provincial si o deschidere completa spre cele patru zari. Iar dupa unii, se putea merge simultan in ambele directii.
Atunci, natura – ori chiar divina providenta – prin gaselnita vulcanului islandez, din tara de unde, sa ne aducem aminte, se lansase pentru prima oara in Europa alarma crizei bancare mondiale, a aratat o data in plus limita puterilor omenesti. Sefii de state care trebuiau sa ajunga la ceremonia de la Wawel au parut ca ezita in fata norului de cenusa (in tot cazul, unii dintre ei) – fapt remarcat de polonezi si neramas parca fara consecinte asupra sentimentelor poloneze fata de unele natiuni si state de pe planeta.
Diplomatia cenusii
In urma acestui eveniment, am primit prin internet un mesaj care circula pe teritoriul Poloniei. A fost lansat de un fizician nuclear polonez care a ocupat un post important la ONU si care, in aceasta calitate, a coordonat actiunile de prevenire si relatiile diplomatice in momentul producerii catastrofei de la Cernobil.
Iata mesajul cu pricina: „Pentru inceput câteva date concrete: Douazeci (de delegatii straine) au reusit sa soseasca, saizeci nu. Primul ministru marocan a venit, regele Spaniei nu. Distanta e identica (putin mai mare inca pentru Maroc), aceeasi directie, acelasi nor de cenusa. Primul ministru al Estoniei a venit, regele Suediei nu. Aceeasi distanta, aproape aceeasi directie, acelasi nor de cenusa. Maghiarii au venit cu masina, nu si austriecii. Aceeasi distanta, aceeasi directie… Arabia Saudita a reusit sa soseasca, Israelul nu. Aceeasi directie, o distanta mai mare pentru sauditi… (In plus, duminica nu e zi de sabat, insa organizând inmormântarile in ziua de duminica, Biserica a incalcat canoanele bisericesti si traditiile crestine). Saakasvili (presedintele Georgiei) a putut sa soseasca cu avionul de la Roma, dar nici reprezentantul Italiei si nici cardinalul Sodano de la Vatican n-au venit.
Buzek (presedintele polonez al Parlamentului European) a putut sa ajunga de la Bruxelles, dar nici José Barroso, nici Van Rompuy de la UE n-au reusit sa vina. Iranul (un «inamic», zice-se) a reusit sa aterizeze, dar Rasmussen de la NATO (aliatul nostru declarat) nu. Presedintele german (dar nu Angela Merkel) a sosit impreuna cu sotia sa, dar nu si presedintele francez Sarkozy, nici printul Charles al Marii Britanii, nici vreun trimis din Benelux. Presedintele rus Medvedev a venit, Obama nu. Etc., etc.
Concluzie: cine a vrut sa vina a venit, cine n-a vrut a gasit un pretext facil.“
Citat de pe site-ul polonez Onet (a unei declaratii de la radio-ul ceh) (3):
„Presedintele Republicii Cehe, sosit la Cracovia cu ocazia inhumarii presedintelui Lech Kaczynscki si a sotiei sale Maria, si-a exprimat uimirea cauzata de absenta anumitor politicieni, in special din UE – «As fi inteles daca primul ministru canadian sau guvernatorul general al Australiei n-ar fi venit… dar faptul ca unii dintre europeni n-au reusit sa ajunga de la Bruxelles mi se pare inadmisibil – a declarat Klaus pentru radiodifuziunea ceha – fapt care demonstreaza ca toate discursurile privind unitatea Europei nu sunt decât vorbe goale.»“
Si autorul mesajului conchide: „unii vor spune ca astea nu sunt decât simboluri, gesturi. Ca daca ar fi fost vorba de ceva cu adevarat important, lucrurile ar fi stat diferit. Dar eu le raspund ca la fel s-a crezut si in 1939. Sprijinul Occidentului semnifica astazi exact ce a insemnat atunci, când in lumina scumpei amicitii, câinii i-au sfârtecat pe iepuri. E bine totusi ca de aceasta data nu e vorba decât de simboluri, fiindca o astfel de lectie costa mai ieftin decât, de pilda, scutul antiracheta. Sau cum zicea haditul profetului Mahomed «cel care crede in cel mic, va putea sa creada si in cel mare. Dar cel care te paraseste la raul mic, neindoios o sa te lase si la raul mare.» Orice om dotat cu o minima inteligenta va putea sa traga singur concluziile.“
Fiindca acest lung citat ne-a trimis inapoi in istorie, sa ne amintim, inainte de a reveni in prezent, câteva date istorice legate de Katyn si de contextul de atunci, in lumina carora a fost posibila, in decursul ultimelor doua decenii, denuntarea Rusiei si a comunismului si avansarea ideii unui „Nürnberg al comunismului“, idee care astazi nu mai pare la ordinea zilei.
Katyn si legitimarea
axei „euro-atlantice“
Fara sa mai amintesc in detaliu ce s-a intâmplat la Katyn in 1940, voi semnala ca in primavara lui 1940, conform documentelor sovietice remise de Boris Eltin lui Lech Walesa, Biroul Politic al PCUS decisese executia sumara a tuturor ofiterilor polonezi activi si in rezerva convocati la acea vreme in URSS, dupa septembrie 1939, adica a peste 21 000 de oameni. Au scapat de consecintele ordinului câteva sute, care-si demonstrasera loialitatea militând in favoarea unei aliante neconditionate cu URSS. Masacrul care a urmat i-a determinat pe unii dintre polonezi sa conchida ca, asemenea, nazistilor, sovieticii decisesera eliminarea intregii elite poloneze in scopul distrugerii natiunii polone. Sa observam totusi ca, spre deosebire de nazisti, sovieticii au pregatit o echipa restrânsa de ofiteri polonezi fideli lor, ceea ce lasa sa se inteleaga ca erau gata sa restaureze o Polonie conforma obiectivelor lor, ceea ce nazistii n-au avut in plan niciodata.
Sa ne mai aducem aminte ca, de exemplu, generalul care comanda in 1939 garnizoana de la Lwow (Lvov, Lviv sau Lemberg), Wladyslaw Langner, a rezistat zece zile, intre 12 si 22 septembrie 1939 in fata trupelor germane, pentru ca in final sa predea orasul in mâinile sovieticilor care inaintau in directia Lwow, din 17 septembrie. In timpul semnarii actului de capitulare, generalul ii declara lui Nikita Hrusciov care, in calitate de comandant al Ucrainei sovietice, conducea operatiunile: „Suntem in razboi impotriva Germaniei. Orasul nostru a rezistat zece zile. Germanii sunt inamicii tuturor slavilor. Dumneavoastra sunteti slavi…“. El nu i-a urmat pe ceilalti ofiteri ai armatei sale, in captivitate si apoi la Katyn, dar a fost dus la Moscova pâna in noiembrie 1939; a revenit apoi la Lwow de unde a plecat, via România, spre Franta, pentru a se alatura armatei poloneze de acolo.
Sa ne mai amintim si ca, din octombrie 1939 pâna in iunie 1941, singurele institutii de invatamânt superior poloneze ramase fara interdictie au fost cele din regiunile anexate de URSS, Universitatea si Scoala Politehnica din Lwow care, desi formal ucrainizate, au continuat sa functioneze in limba poloneza – in vreme ce in zona germana universitarii polonezi erau sistematic vânati si ucisi. Sa ne amintim si ca, printre cercetatorii Scolii Politehnice, se gasea Kazimierz Bartel, un matematician care isi continua activitatile stiintifice chiar daca fusese de mai multe ori prim ministru in regimul Pilsudski. El chiar a fost convocat de Stalin la Kremlin, cu putin inainte de ofensiva germana din iunie 1941. Indata ce germanii au ocupat orasul, Bartel a fost insa impuscat, alaturi de alti profesori ai celor doua institutii de invatamânt poloneze. Dovada ca atitudinea sovieticilor fata de elitele poloneze a fost foarte brutala si criminala, insa, in unele cazuri, si destul de nuantata. Fapt care o diferentiaza de comportamentul nazist.
De ce ideea unui „Nürnberg al comunismului“ este absurda
Asadar in acest context istoric precis trebuie judecate discutiile de dupa 1989 privind un ipotetic „Nürnberg al comunismului“. In aburii prezentului, se manifesta vointa celor care se cred „invingatori“ de a eradica orice aminteste de comunism. Niciodata, inainte de 1989, puterile occidentale n-au avut ideea convocarii unui tribunal ad hoc care sa trateze chestiunea comunismului conform discursului dominant de atunci din tarile blocului occidental. Ceea ce ne determina sa conchidem deja ca un proces international de tipul celui de la Nürnberg nu se poate intenta decât in cazul unui regim prabusit sau izolat, dar niciodata in cazul unor regimuri luptând „cu arme egale“ (4).
O data in plus, sa ne amintim aceasta evidenta, teoretizata de la Tucidide, Machiavelli si pâna la Carl Schmitt de gânditorii politici: raporturile de forta au fost si ramân mereu temelia ireductibila a relatiilor internationale. Ideea unui asemenea proces a iesit pentru prima oara din gura lui Boris Eltin si trebuie inscrisa in categoria declaratiilor demagogice si nerealiste, facute pentru obtinerea legitimarii puterii sale debitoare… chiar comunismului. In realitate, nu se intenteaza proces decât invinsilor sau entitatilor izolate, fara putere, ceea ce dezvaluie, cu atât mai mult, comedia tribunalelor speciale pentru cazurile Iugoslavia sau Rwanda si a Curtii Penale Internationale, cu o geometrie variabila (5).
Or, cum mai bine de un sfert din populatia planetei traieste inca in state proclamate comuniste in obiectivele lor pe termen lung, si cum, de altfel, noi state s-au lansat dupa 1989 in politici deschise obiectivului ultim al comunismului (America Latina, Africa de Sud, Nepal etc…) nu se mai poate proclama a priori ca ideea, idealul, mersul istoriei sau mitul comunismului sunt sau nu ingropate. Si daca nu ne mai referim la „comunism“, ci la URSS, atunci, cu atât mai mult, acest stat n-a fost invins in 1989/ 1991, ci s-a auto-dizolvat din ratiuni proprii factorilor sai de conducere si, pe cale de consecinta, Rusia a devenit mostenitoarea sa legala – fapt probat in mod stralucit de grandioasa defilare desfasurata la Moscova pe 9 mai 2010.
Sa nu uitam nici ca, in timpul procesului de la Nürnberg, sovieticii care, la acea vreme, ii acuzau pe nazisti de comiterea crimelor de la Katyn, au fost obligati sa introduca aceasta afacere in actul de acuzare vizându-i pe demnitarii nazisti. Dar cum lucrurile au inceput sa mearga altfel decât era prevazut, ofiterul GRU (6) si reprezentantul polonez insarcinat cu dosarul au ajuns rapid la concluzii inconfortabile pentru partea sovietica; asa ca acuzatia a fost retrasa in final de la confruntarea contradictorie cu acuzatii nazisti, iar cei doi responsabili ai dosarului au fost gasiti morti, in doua accidente diferite… Fara ca puterile anglo-saxone si Franta sa aiba ceva de spus, din pricina raportului de forte existent. Se poate presupune ca, in schimb, in timpul acestui proces nici sovieticii n-au cautat sa deranjeze puterile anglo-saxone in privinta turpitudinilor din vremea razboiului, a bombardamentelor masive si nejustificate asupra civililor, a represiunii salbatice asupra miscarii de rezistenta antinazista din Grecia, a urmarilor activitatilor uzinelor Ford in Germania, care produceau pentru frontul de Est, urmarind mentinerea, via Elvetia, a fluxurilor financiare dintre Germania si beligerantii occidentali, in special Statele Unite. Sa ne amintim, de exemplu, si faptul ca, tinuti la curent in privinta politicii de exterminare duse de Reich-ul nazist, anglo-saxonii n-au considerat potrivit sa riposteze, in ciuda cererilor facute si a probelor trimise la Londra de capii miscarii evreiesti clandestine din ghetourile din Varsovia sau de guvernul polonez din exil (7). Sunt toate acestea dovezi ale faptului ca un proces international nu-i poate avea in vizor decât pe invinsi, câta vreme o justitie internationala autentica si deci neutra nu va fi instaurata. Raporturile de forta internationale impiedica in fapt orice act de acuzare impotriva puterilor existente si victorioase. De unde caracterul fundamental demagogic si partinitor al ideii unui „Nürnberg al comunismului“ si al oricarui gen de „justitie internationala“ patronata de puternicii zilei.
Exista in schimb un „tribunal al istoriei“, adica posibilitatea pentru secolele viitoare de a reveni asupra unui trecut revolut si a-i analiza luminile si umbrele prin cercetari serioase, facute dupa regulile „stiintelor umane“. Insa orice tribunal judiciar dator puternicilor zilei ar conduce obligatoriu la comparatii deranjante. Sa luam un exemplu: crimele atribuite „comunismului“. Conform unor cercetari mai recente intreprinse de istorici, si dupa un examen critic al cifrelor avansate din ratiuni de propaganda (8), s-a dovedit ca, sub Stalin, numarul mortilor cauzate de represiuni si „supramortalitatea“ provocata de conditiile grele de viata consecutive deciziilor politice ajunge la 11-13 milioane de victime, in vreme ce Germania nazista ar fi vinovata de moartea a 22-25 de milioane de oameni, iar Japonia de peste 15 milioane (9) – intr-un interval de timp desigur mult mai scurt.
Numai ca, in pofida tuturor acestor date, se pare ca democratiile liberale si coloniale ar fi cauza celor mai multe omoruri in masa si a „supramortalitatilor“ implicite: de la indienii din America pâna la victimele sclaviei cu negri, si de la foametea din India, care a ucis intre 6 si 20 de milioane de oameni, in vreme ce in aceeasi epoca India exporta hrana in Marea Britanie, pâna la Congo-ul lui Leopold I, caruia i se imputa azi un numar intre 3 si 20 de milioane de victime; de la marea foamete din Irlanda pâna la asasinatele din Tasmania, fara a mai vorbi de genocidul comis asupra 80-90% din populatia Herrero in Africa de Sud-Est germana, de represiunile si de lagarele de munca din Indochina, din Madagascar, din Oubangui-Chari, din Congo-Brazzaville, din Algeria, sau de masacrele din provincia Sud-coreeana Cheju, unde, chiar inaintea inceperii razboiului din Coreea, a disparut jumatate din populatia „eliberata“ de sub ocupatia japoneza de armata USA. Daca mai adaugam si uciderile in masa din timpul razboiului din Coreea, victimele din Vietnam, cei aproape un milion de morti din perioada loviturii de stat anticomuniste din Indonezia, din 1965, fara a mai vorbi de „supramortalitatea“ inerenta a populatiilor europene impinse spre colonii de introducerea capitalismului, sau de populatiile din raza fostei URSS, dupa dezorganizarea post-sovietica dictata de Kremlin (10)…
Iata, asadar, un scurt rezumat care a incercat sa explice de ce nu a avut loc – in timpul si dupa caderea URSS-ului – si de ce nu va avea niciodata loc un „Nürnberg al comunismului“, si de ce tragedia de la Katyn nu va fi in ultima instanta citata decât la un „tribunal al istoriei“. Fiindca un proces al violentelor intâmplate pe teritoriul URSS si al statelor-satelit, in prezentul in care exista inca state puternice si partide importante declarate comuniste ar putea, pe de o parte, sa conduca la stabilirea unui numar mai mic de victime decât cel anuntat, dar, pe de alta parte, ar obliga la redeschiderea discutiei asupra contextului international in care aceste violente au fost produse si, mai ales, ar obliga la stabilirea unei comparatii cu alte violente in masa intâmplate in aceeasi epoca. Iar in cazul declansarii unui asemenea „joc“ comparatist, nu neaparat rusii sau comunistii vor avea de pierdut… Iata de ce tribunalele „internationale“ nu sunt intrunite decât in cazul unei justitii circumscrise unor vinovati definitiv invinsi si izolati, si iata de ce e putin probabil ca asasinatele comise la Katyn si simultan in alte locuri din URSS sa fie vreodata aduse in fata justitiei. Timpul, insa, va face judecata lui.
Pe de alta parte, o apropiere a relatiilor polono-ruse chiar s-a intâmplat, pe locul masacrului de la Katyn, dar acolo era vorba doar de alierea lui Realpolitik cu pulsul popular, conform unei partide de sah magistral jucate de gazdele de la Kremlin cu asentimentul factiunii „realiste“ a cercurilor dirigente de la Varsovia. Caci dupa douazeci de ani de rememorari sistematice ale tragediei de la Katyn, pe fondul unei opinii poloneze cam reticente in cautionarea schimbarilor politice, sociale, economice sau geostrategice survenite dupa 1989, niciun gest de apropiere a relatiilor polono-ruse n-ar fi fost posibil fara atingerea nucleului simbolic Katyn. Acolo se poate spune ca destinul le-a dat o mâna de ajutor conducatorilor rusi si polonezi care doreau aceasta apropiere. Dar sa nu uitam insa ca aceasta apropiere s-a produs si intr-un context international care, pentru moment, i-a fost favorabil.
(Va urma)
Mai 2010
Traducere din franceza de Teodora Dumitru
Versiunea originala a textului a aparut in revista „La Pensée libre“, nr. 31 (http://lapenseelibre.fr/N31.aspx). Traducerea a fost realizata cu acordul autorului.
Note:
(1) O treime din conducerea partidului prezidential „Lege si Dreptate“, sefii altor partide poloneze, printre ei fostul ministru „social-democrat“ si „ex-comunist“ al Apararii – care a implicat Polonia in razboiul impotriva Irak-ului, mai multi lideri ai unor asociatii de fosti combatanti si, pe lânga grupul oamenilor politici, totalitatea statului major al armatei si toate armele – ceea ce reprezinta pentru statul polonez o pierdere cu atât mai grea cu cât, in democratiile de azi, e usor sa improvizezi o conducere politica fara aptitudini anume, insa meseria de militar, mai ales intr-un post de conducere, nu se poate improviza, necesitând o formare autentica si o lunga experienta.
Mai trebuie pusa la socoteala si moartea presedintelui Bancii Nationale a Poloniei, „independenta“ insa legata de retelele financiare internationale – fapt care, in aceste momente de restriste financiara, nu e in favoarea stabilitatii sale. Asadar, dreapta traditionalista atlantista, „stânga ex-comunista“ atlantista, armata „ex-comunista“ atlantista, banca „independenta“ de orice control national… Daca destinul, sau poate demiurgul cel rau, ar fi avut in catare toate simbolurile poloneze de dupa 1989, lânga Katyn, unde a disparut floarea Poloniei „arhaice“ de dinainte de 1939, n-ar fi nimerit-o mai bine…(2) Sa luam aminte la faptul ca, in acord cu unele sondaje de opinie, marea majoritate a polonezilor a fost surprinsa favorabil de reactia Rusiei fata de eveniment si ar fi avut mai degraba tendinta de a vedea in accident o greseala comisa de polonezi. O fractiune dintre cei sondati estimeaza, in schimb, ca o parte din vina – involuntara – o poarta rusii, iar o mica minoritate merge pâna la a imagina o conspiratie fie de origine ruseasca, fie chiar imputabila partidului primului ministru polonez.
(3) Sa observam ca sefii statelor vecine Poloniei au facut toti efortul de a veni, ca si aceia din tari considerate in mod curent „distantate“ de Occident, chiar state inamice (Iran, tarile din Golful Persic). Sa observam si ca delegatia palestiniana a avut timp sa vina, in vreme ce delegatia israeliana nu. Faptul merita o atentie sporita cu atât mai mult cu cât presedintele Lech Kaczynski, in cel mai recent sejur al sau in Israel, isi manifestase – prin câteva gesturi simbolice – simpatia pentru poporul evreu si pentru statul Israel. In acest context, se vede clar ca statele aliniate in umbra Statelor Unite s-au multumit sa urmeze exemplul „fratelui mai mare“, fie ca erau situate in apropiere sau mai departe de Polonia (Europa Occidentala, Pakistan, Kuweit, Afganistanul lui Karzai, Coreea de Sud, Serbia, Croatia, Egipt, Bulgaria, Grecia, Canada etc….).
Sa notam si ca televiziunea poloneza l-a aratat pe presedintele Obama facând sport la Washington in ziua ceremoniilor de inhumare, semn ca atitudinea aliatului american n-a trecut neobservatã. Trebuie totusi mentionata o exceptie importanta de la aceste concluzii. Toate delegatiile asiatice par sa fi renuntat (sau sa fi plecat urechea la prognozele climatice grave ce veneau dinspre Europa sau America?), fie ca era vorba de Japonia, Coreea de Sud sau China.(4) Chiar procesul de la Nürnberg, daca a raspuns in mod sigur asteptarii victimelor furiei hitleriste, n-a ramas mai putin un proces care n-a putut fi declansat decât in momentul in care Reich-ul nazist a fost distrus si in conditii care nu au permis examinarea faptelor in toata amploarea lor si participarea echitabila a tuturor reprezentantilor popoarelor-victime ale ocupatiei naziste. E evident de ce un asemenea proces nu putea avea loc inaintea desfiintarii regimului anterior, fiindca era nevoie ca puterile zilei sa-si poata pronunta acuzatiile intr-un mod care lor sa nu le aduca niciun prejudiciu.
(5) cf. volumul specialistului italian in filosofia dreptului si apropiat al Partito della Rifondazione Comunista, Danilo Zolo, „De Nuremberg à Bagdad ou la justice des vainqueurs“ s„De la Nürnberg la Bagdad sau justitia invingatorilor“t, Jacqueline Chambond, 2009.
(6) Serviciul de spionaj militar sovietic.
(7) Jan Karski, „Mon témoignage devant le monde – Histoire d’un État clandestin“ s„Marturia mea in fata lumii – Istoria unui stat clandestin“t, R. Laffont, Paris, 2010, pp. 323-332.
(8) Dintre operele de natura ideologica, chiar daca prezinta si interpreteaza uneori in mod unilateral si decontextualizat elemente verificabile sau dovedite, cu erori demonstrând o anume apetenta pentru cifrele macabre si conform unei manière de lucru pe care am putea-o califica drept „neo-stahanovistã“, citam: Stéphane Courtois (coord.), „Le Livre noir du communisme – Crimes, terreur, répression“, R. Laffont, Paris, 1997, 846 p. stradusa in româneste – „Cartea neagra a comunismului“ – la Editura Humanitas, 1998t. Volumul continua, pe teritoriul statisticilor si al simplificarilor istorice, lucrarea ideologica ce a pregatit atmosfera acestui proces al „invingatorilor“, semnata de François Furet, „Le Passé d’une illusion – essai sur l’idée communiste au XXe siècle“, R. Laffont/Calmann-Lévy, Paris, 1995, 580p. sv. si traducerea româneasca „Trecutul unei iluzii“, Editura Humanitas, 1996.t
In raspar cu succesul mediatic bine organizat in favoarea „Cartii negre a comunismului“, voi cita un volum mult mai putin analizat de presa, acela coordonat de Jean Suret-Canal, „Le Livre noir du capitalisme“ s„Cartea neagra a capitalismului“t, Le temps des cerises Paris, 2002, 464 p., si mai ales o lucrare publicata in Polonia (dar inca netradusa in Franta) de un istoric polonez, care pune sub semnul intrebarii cifrele si interpretarile din „Cartea neagra a comunismului“, in special pe cele privind perioada 1917-1923, dar care abordeaza si exagerarile privind epoca stalinista si tacerea relativa din jurul „democratiilor liberale coloniale“: e vorba de volumul lui Andrzej Witkowicz, „Wokol terroru bialego i czerwonego 1917-1923“, Varsovie, Ksiazka i Prasa – Biblioteka Le Monde diplomatique, 2008, 517 p.(9). A. Witkowicz, op. cit., p. 476-478.
(10) A. Witkowicz, op. cit., capitolul „O jezyki przesady“ (despre limbajul exagerarii), pp. 455-487.