Studii de imagologie polona, coord. Constantin Geambasu, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2010
Antologia „Studii de imagologie polona“, aparuta sub coordonarea lui Constantin Geambasu, un polonist reputat, reprezinta o aparitie editoriala cu atat mai valoroasa, cu cat este una dintre putinele lucrari romanesti cu o astfel de abordare1. Substanta complexa a volumului e demersul colectiv al specialistilor romani si poloni; un efort stiintific înseamna, de multe ori, ca si în acest caz, manifestarea unor abnegatii, a unei filii; interesul stiintific vizavi de slavism este, în contextul cultural postcomunist, privit ca fiind o atitudine cel putin desueta si „nostalgica“; în general, programa de învatamant din Romania este dominata (înca) de cultivarea atitudinilor anglofone sau francofone, interes relativ dictat de realitatile geopolitice si economice, mai putin de trecutul istoric, de interferentele traditionale regionale, precum cele dintre culturile slave si cea romaneasca. Aceasta realitate istorica datorata, în mare parte, apropierii geografice si contactelor politice si culturale permanente cu lumea slava este astfel marginalizata, atat în spatiul investigatiei stiintifice, cat si în cel al racordarii la dinamismul actual al culturilor slave, îndeosebi al culturii polone.
Însa aceasta concluzie poate fi subminata, si ne bucuram de aceasta, de seria de studii remarcabile care apartin putinilor, si, totodata, devotatilor polonisti romani. În acest context, o sumara prezentare a activitatii polonisticii romanesti este mai mult decat oportuna. Polonistica romaneasca a fost animata de personalitati culturale de talie europeana, deschizatoare de drumuri si creatoare de scoala; unii dintre polonistii romani au decedat, altii au ajuns la varste înaintate, fiind amintiti cu respect si caldura (doar) de fostii studenti si de specialisti, ramanand anonimi pentru consumatorii de cultura. În aceste împrejurari, cu atat mai meritorie este activitatea Asociatiei Slavistilor din Romania, precum si a colaboratorilor sai (ne referim si la efortul de a comemora periodic în publicatia asociatiei, în „Romanoslavica“, pe cei care au adus contributii la afirmarea acestui domeniu stiintific).
Polonia, spatiu multietnic cu o istorie tragica, se poate constitui într-un obiectiv de studiu captivant, chiar seducator. O demonstreaza si interesul manifestat de autorii volumului. De timpuriu, în istoriografia romaneasca „lesilor“ si culturii lor le-au fost dedicate pagini semnificative în cronicile carturarilor medievali, precum Miron Costin, Ion Neculce, Axinte Uricariul, Radu Popescu vornicul, Radu logofatul Greceanu, în scrierile lui Dimitrie Cantemir, precum si în literatura romana romantica istoriografica si de fictiune.
Polonistica romaneasca este legata, evident, înca de la începuturile ei, de cercetarile asupra romanisticii întreprinse în Polonia, îndeosebi în Cracovia, adica în cea mai avansata frontiera a culturii Vestului în spatiului cultural al Estului Europei. Momentul favorabil pentru institutionalizarea raporturilor culturale dintre Romania si Polonia a aparut în perioada interbelica, si ca efect al noii configuratii regionale instituite dupa Primul Razboi Mondial. Polonia, în sfarsit, se reîntregeste ca stat independent dupa mai bine de 123 de ani de secesiuni si ajunge, ca structura statala, sa se învecineze cu Romania (evident, si ca urmare a prabusirii Imperiului Habsburgic si a Unirii Bucovinei cu Romania). Astfel, concret, înca din 1921, în cadrul Universitatii Jagiellone din Cracovia s-a constituit primul lectorat de limba romana; cursurile au fost sustinute de Grigore Nandris, care, printre multe altele, a întreprins si cercetari etnolingvistice (alaturi de Stanislaw Wldkiewicz), precum acela cu privire la existenta unui dialect muntenesc în sudul Poloniei, produs cultural al unei comunitati pastorale. Demersul stiintific al celor doi a fost continuat de W. Truszkowski, apoi de Joanna Porawska, o promotoare activa a etnolingvisticii si a culturii romanesti în Polonia, cadru didactic al Universitatii Jagiellone din Cracovia si fondatoare a Societatii Polono-Romane. Conform doamnei Porawska, aceste cercetari de „cognitivism polonez“ (în sensul directiilor introduse de E. Sapir, B. L. Whorf si B. Malinowski) au cunoscut o noua evolutie în Polonia ultimilor ani; unul dintre studiile de etnolingvistica ale doamnei Porawska privind utilizarile cuvintelor moldav, vlah si muntean în limba polona a fost inclus si în antologia analizata de noi. Printre realizarile Joannei Porawska se numara si realizarea unui dictionar roman-polon (în colaborare cu dr. Halina Mirska-Lasota, fost lector de limba romana la Universitatea din Varsovia); din pacate, Joanna Porawska a decedat înainte de a vedea finalizarea proiectului lexicografic (1000 de pagini, 200.000 de cuvinte)2.
Grigore Nandris, unul dintre întemeietorii polonisticii romanesti, nu a ramas mult la Cracovia, în 1923 cursurile sale fiind preluate de medievistul Petre P. Panaitescu. Desi nici acesta nu a avut o rezidenta mai îndelungata, în timpul petrecut la Cracovia a cercetat cu asiduitate arhivele, bibliotecilor si anticariatele; a copiat nenumarate pagini de documente semnificative si pentru istoria romanilor, a achizitionat un exemplar din cronica poloneza lui Jan Dlugosz3 (reeditata la Leipzig, între 1711-1712)4. Aceste investigatii au constituit temeiul tezei de doctorat al lui P.P. Panaitescu (1925), lucrare cu referire la influenta umanismului polonez în opera cronicarilor Grigore Ureche si Miron Costin. Recunoasterea meritelor lui P. P. Panaitescu în privinta afirmarii studiilor romano-polone este evidenta si în figurarea acestuia, alaturi de alti istorici si filologi romani care s-au ocupat de relatiile romano-polone, atat într-un articol special, cat si în cel de sinteza5, în cea mai recenta Enciclopedie literara poloneza (vezi ed. I din 1985 si ed. II din 2000).
Colaborarea culturala dintre Romania si Polonia (realizata îndeosebi prin intermediul universitatii cracoviene) a continuat si s-a amplificat în perioada postbelica, în contextul în care conlucrarea popoarelor era un deziderat oficial în sistemul socialist patronat de URSS. Astfel, în 1956, a fost înfiintat lectoratul de limba romana din cadrul Universitatii „Adam Mickiewicz“ de la Poznan, primul titular al cursurilor fiind Henryk Misterski, fost student al lui I. C. Chitimia. Limba romana se mai studia si la Varsovia, în cadrul Centrului de Studii pentru Europa de Est, unul dintre cei mai cunoscuti lectori fiind Kazimierz Jurczak, fost consul al Poloniei la Bucuresti. De asemenea, în localitatea Sanok exista o scoala superioara, unde, în cadrul Institutului de Stiinte ale Culturii, împreuna cu celelalte culturi numite „carpatice“, se preda si un curs de cultura si de limba romana6. Totusi, Cracovia a ramas centrul cu cea mai mare influenta asupra polonisticii romanesti. Fostul lectorat de limba romana s-a reorganizat în 1975 ca sectie autonoma de filologie romana în cadrul Institutului de Filologie Romanica al Universitatii Jagiellone. Aici au predat polonisti romani precum Mihai Mitu de la Universitatea din Bucuresti, Dumitru Trocin si Natalia Cantemir de la Universitatea „Al.I.Cuza“ din Iasi7, apoi, dupa 1989, Constantin Geambasu, Valeria Curticeanu (Universitatea din Bucuresti), Ion Vlad si Carmen Vlad (Universitatea din Cluj-Napoca), Mihaela Toader (Universitatea din Cluj-Napoca), Adriana Rujan (Universitatea din Pitesti), Smaranda Vultur (Universitatea de Vest din Timisoara). De asemenea, limba si cultura poloneza sunt predate în Romania, de lectori din Polonia, precum Beata Podgorska, Katarzyna Weiske, Radoslawa Janowski-Lascar, Jerzy Cieszkowski, Tomas Klimkowski, Honorata Oldakowska, Elzbieta Ortyl. Legata de centrul universitar iesean a fost si activitatea a doi dintre specialistii inclusi în antologie, si anume, cea a istoricului literar Leon Volovici, cunoscut astazi pentru studiile dedicate culturii iudaice si imaginarului politic si etno-cultural. În volumul analizat de noi, Leon Volovici este prezent cu un studiu despre imaginea strainului (vezi „Imaginea polonezului în literatura romana“8). Remarcabila este si activitatea lui Veniamin Ciobanu, istoric consacrat în domeniul relatiilor politice internationale ale romanilor în modernitate; monografia sa, „Relatiile politice romano-polone între 1699 si 1848“, este, în continuare, o lucrare de referinta, un demers clasic în domeniu. În volumul de fata, Veniamin Ciobanu este prezent cu „Imagini ale strainului în cronici din Tara Romaneasca si Moldova (secolul XVIII)“9; desi L. Volovici si V. Ciobanu abordeaza relativ aceiasi problematica si se intersecteaza în spatiul acelorasi epoci istorice (eseul lui L. Volovici este însa mai putin determinat de cronologii), tratarea este diferita; astfel, L. Volovici prefera perspectiva antropologizanta, istoria culturala.
Între universitatea clujeana „Babes-Bolyai“ si cea cracoviana a existat un acord bilateral (din 1978), care a fost reînnoit în 1996; începand cu anul 2003, în cadrul Universitatii din Cluj functioneaza si Centrul de limba, literatura si cultura poloneza, institutie care pune la dispozitia celor interesati fondul de carte al Bibliotecii Kazimiera Illakowiczówna si da posibilitatea învatarii limbii poloneze. În acelasi an, datorita propunerii lui Andrei Marga, Rector al Universitatii „Babes-Bolyai“ din Cluj, i-a fost acordat titlul Doctor Honoris Causa al universitatii clujene profesorului Bronislaw Gemerek, istoric remarcabil (preocupat îndeosebi de istoria marginalitatii sociale) si om politic (fost ministru de externe al Poloniei, lider al miscarii „Solidaritatea“), decedat prematur în urma unui accident de masina, în 2008.
Reprezentativa, pentru perioada regimului comunist, a fost o anumita latura a cercetarii interculturalitatii, si anume aceea mai putin atinsa de ideologizare, aceea care a investigat aspecte lingvistice si literare specifice, îndeosebi, secolului al XIX-lea10. Aria cercetarilor polonisticii romanesti s-a extins apoi cu teza de doctorat a lui Victor Jeglinschi, „Relatii culturale romano-polone în primele decenii ale secolului al XX-lea (1900-1945)“. Lucrarea aborda istoria etapelor colaborarii dintre intelectualii romani si polonezi, functionarea lectoratelor de limba romana si a societatile de tipul „Amicii Poloniei“, rolul Universitatii Populare de la Valenii de Munte (a lui N. Iorga) în continuitatea relatiilor culturale romano-polone.
Din pacate, în urma cu cativa ani, au disparut dintre noi doi cercetatori romani afirmati si ca polonisti, ne referim la Stan Velea (1933-2007) si Dan Horia Mazilu (1943-2008). Stan Velea a desfasurat o activitate prolifica în domeniul istoriei literare, fiind apreciat pentru sintezele privitoare la literatura poloneza („Romanul polonez contemporan“, „Istoria literaturii polone“, „Siluete literare din Tara Vistulei“, „Interferente literare romano-polone“, „Literatura polona în Romania“), cat si pentru traduceri (peste 25 de volume din operele scriitorilor Sienkiewicz, Reymont, Prus, Milosz s.a.). Dan Horia Mazilu, si prin activitatea întreprinsa la Catedra de Limbi Slave, s-a aplecat, fireste într-o oarecare masura, si asupra studiului relatiilor romano-polone. Cercetatorul a iesit în evidenta si datorita asumarii modelului de investigatie impus de istoriografia franceza a istoriei mentalitatilor colective (Mihai Mitu l-a numit „un Georges Duby“ al nostru, al romanilor)11. Studiul sau „Dupa paguba, leahul înteleptu“ deschide seria analizelor imagologice poloneze12.
Constantin Geambasu, coordonatorul antologiei de studii, a continuat linia inaugurata de Stan Velea; a realizat un studiu monografic cu referire la opera scriitoarei Maria Dlbrowska, dar a manifestat interes si vizavi si de literatura comparata si de studiul mentalitatilor colective13. Aparitia lucrarii „Studii de imagologie polona“ a fost determinata de necesitatea de a oferi studentilor materiale didactice. De altfel, în „Cuvant înainte“, editorul antologiei leaga acest demers colectiv (si cu valoare metodologica) de nevoile presupuse de introducerea în imagologia slava (disciplina în cadrul programului de master).
Avem de-a face, asadar, cu aplicatii ale imagologiei, în special ale celei etno-culturale si istorice. Afirmata cu putere dupa socul mentalitar produs de Primul Razboi Mondial, în special în culturile occidentale, anemic în Est, datorita ultranationalismului interbelic si mai apoi al ideologiei materialist-dialectice (care a ignorat rolul factorului subiectiv în istorie, în detrimentul celui economic); dupa dezechilibrele (implicit) culturale provocate de ideologiile totalitare în Est, istoria mentalitatilor colective si imagologia reintra în atentia cercetatorilor (evident, dupa 1989). Imaginarul etnic, cel exploatat de studiile din antologie, prezinta ca într-un puzzle reprezentarile comunitatilor cu referire la problema identitatii si a Diferentei. Cea mai mare parte dintre studiile din volumul de fata sunt studii de caz, studii ale imaginilor pe care comunitatile etnice si le formeaza despre ele însele („Imaginea de sine“), despre comunitatile cu care acestea intra în contact direct sau mediat („Imaginea Celuilat“, a unei realitati transformate în sistem de referinta). Autorii încearca sa surprinda substanta acestor imagini, variatiile lor, substituirile, omogenizarile, schimbarile lente desfasurate în functie de epoca istorica, de zona de experienta si de nivelul cultural al celui ce recepteaza experienta si creeaza imaginea).
Un alt concept frecvent amintit în cadrul analizelor imagologice este, cum era si firesc, acela de stereotip. Remarcam ca, si în acest caz, se prefera tot o abordare poloneza, cea a filosofului L. Kolakowski, care defineste stereotipurile drept generalizari cvasi-empirice, spontan formate, si care, odata instalate, aproape ca nu se mai pot corecta prin experienta ulterioara. Evident, în analizele autorilor volumului „Studii de imagologie polona“, un loc important îl detin stereotipurile nationale. Fiecare grup etnic construieste stereotipuri ale comunitatilor etnice vecine (noi consideram ca astazi conceptele de neam, popor, natiune sunt mai „volatile“; în fond, cele mai multe dintre stereotipuri au la baza imagini provenite din perioade dominate de autarhie, traditionalism, xenofobie; deci, nu agream aici discutarea unor concepte legate, la urma urmei, de teoria natiunii), stereotipuri mai bine sau mai putin cunoscute. Stereotipurile – preciza Kolakowski – dezvaluie pe jumatate respect, pe jumatate dispret (noi am rasturna ecuatia!). De exemplu, „stim“ ca germanii sunt disciplinati si lipsiti de simtul umorului, ca englezii sunt oameni pe care te poti baza, dar cu un orizont de gandire marginit, polonezii sunt curajosi si incapabili de munca sistematica, evreii sunt inteligenti si lipsiti de tact, americanii sunt pragmatici, dar oarecum naivi, cehii sunt harnici, dar meschini si zgarciti, francezii sunt hazlii si neseriosi, italienii stiu sa se bucure de viata si nu te poti bizui pe ei, adeseori mint etc. S-ar mai putea adauga la panoplia de stereotipuri despre lumea balcanica întelepciunea si viclenia grecilor, ospitalitatea si bascalia romanilor, mandria si încapatanarea bulgarilor, cutezanta si orgoliul sarbilor. Cum evreii se aflau în toate tarile europene, imaginile lor domina spatiul stereotipiei etnice construite pe o dimensiune precumpanitor negativa.
Autorii antologiei par sa considere ca cel mai adesea stereotipurile nu sunt, pur si simplu, produse ale fanteziei, ci mai curand rezultate „simplificate, osificate, si excesiv umflate ale experientei“14. Într-o nota oarecum nejustificat de optimista, frecvent invocatul Kolakowski sustine ca cercetarea „stereotipurilor nationale“15 poate contribui la întelegerea „caracterelor nationale“16, prin faptul ca, judecandu-i pe altii, ne dezvaluim propriile modalitati de autoperceptie si, prin aceasta, propriile deficiente si calitati nationale; stereotipurile ne-ar învata mai multe despre cei care cred în ele, decat despre cei la care se refera; stiind felul cum ne vad altii, dobandim, cu siguranta, o autocunoastere mai apropiata de realitate, chiar daca acest proces presupune si criza identitara, inferiorizarea17. În consecinta, pentru aceasta reconstituire, relevanta au mai ales operele literare si istoriografice, iconografice, orice act cultural care exprima prejudecatile, stereotipurile, simbolurile, mentalitatile colective, mitologiile comunitatilor.
O parte a demersului autorilor urmareste, evident, imaginea de sine a polonezilor asa cum poate fi ea surprinsa din timpul formarii statului în timpul regelui Mieszko I (aprox. 930-992). Considerati drept „barbari“ de catre popoarele din bazinul mediteranean, leaganul civilizatiei greco-romane, tratati în scrierile medievale în maniera nediferentiata în raport cu ceilalti slavi, polonezii încep sa se individualizeze odata cu asezarea ungurilor în Pannonia, schimbare care a produs o scindare a lumii slave, mai ales dupa ce în timpul dinastiei Piast, în vremea regelui mai înainte amintit, polonezii se crestineaza, iar dupa Marea Schisma raman loiali ritului catolic. Afirmarea europeana se realizeaza prin unirea cu Lituania în timpul lui Wladyslaw Jagiello si prin victoria din Grünwald (1410) asupra cavalerilor teutoni.
Acest statut regional al statului polonez, precum si nevoia elitei poloneze de a-si legitima „drepturile succesorale“ au avut ca efect politizarea accentuata a discursului istoriografic prin construirea unei mitologii etno-politice specifice (sarmatismul demonstra autohtonia si nobletea originii etnice, competitiile militare castigate justificau dreptul cuceririi si superioritatea fata de cei dominati). Sub influenta ideilor renascentiste, istoricii polonezi nu au fost nici ei ocoliti de mirajul exersat de asa-zisa mostenire imperiala romana, care a atins majoritatea popoarelor europene, latine sau nu; astfel, acestia au cautat sa demonstreze ca stramosii lor ar fi sarmati romanizati. Devenind pe rand mit istoric, ideologie politica si stil cultural, sarmatismul si-a pus amprenta, în maniera decisiva, asupra culturii poloneze si a imaginii de sine; aceste autoperceptii au avut un rol esential în momentele negre ale istoriei poloneze, influentand puterea de rezistenta la asimilare, precum si conservarea identitatii si a proiectului national modern. Istoria însemna traditie, specificitate. Crizele istorice au trezit însa, ca si în alte istorii, stari generale de nesiguranta, scepticism si disperare, frici colective, responsabilizarea altora, identificarea dusmanul, vanarea tapilor ispasitori, intoleranta, xenofobie. Astfel, sarmatismul a capatat valente nocive, chiar toxice18.
În perioada moderna, reprezentarilor devenite clasice le sunt adaugate si alte mituri si stereotipuri, precum cel al polonezului ca expresie a catolicismului, al eroului romantic/rebel/anarhic, al personalitatii sacrificiale, al antisemitului „funciar“, dar si al polonezului tolerant, mereu aflat sub asediul Dusmanului (germanul si/sau rusul). Autoidentificarea etnica se construieste, conform studiilor din volumul coordonat de Constantin Geambasu, la întalnirea conflictuala dintre imaginea de „sine“ si cea a „celuilalt“. Este minimalizata însa raportarea la propriul trecut medieval transformat în sistem referential. Natura si evolutiile relatiei dificile dintre identitate si alteritate au fost urmarite, cu precadere, în studiile crestomatiei, prin asa-zisele „portrete reciproce“ inedite, precum cele ale polonezilor cu suedezii, ucrainienii cu germanii si rusii. În acest sens, se impun macro-studiile care îmbina analiza imagologica cu cea sociologica, studii precum cele realizate de Joannei Konieczna – „Polonia-Ucraina: portret reciproc“ – sau aplicatia exceptional realizata de Xymena Dolinska si Mateusz Falkowski – „Polonia-Germania: portret reciproc“ –, lucrare care analizeaza autostereotipurile si heterostipurile clasice, evolutiile gradului de distantare, raporturile minoritar-majoritar.
În ceea ce îi priveste pe „moscali“ (rusi), crestomatia cuprinde traduceri efectuate de Constantin Geambasu din scrierile istoricului Janusz Tazbir, precum si din opera lui Czeslaw Milosz, poet si prozator polonez de origine lituaniana, un clasic al rezistentei prin cultura19. Nu mai putin lipsite de interes sunt si materialele referitoare la vecinii de la granita de vest a Poloniei. Analizele se realizeaza în maniera istoriei culturale, sursele esentiale cu referire la etosurile si axiologiile spatiului fiind, spre exemplu, cateva fictiuni despre Gdansk-ul multietnic – „Povestiri pe perioada mutatului“ („Opowiadania na czas przeprowadzki“), „Prima dragoste si alte povestiri“ („Pierwsza miloll i inne opowiadania“) ale lui Pawel Huelle, romanul „Hanemann“ de Stefan Chwin, precum si „Toba de tinichea“ a lui Günter Grass20; descriind interferentele inter si intraetnice dificile ale Poloniei interetnice, acelasi cercetator a analizat „Pamantul fagaduintei“ de Wladyslaw St. Reymont si „Frumoasa doamna Seidenmann“ a lui Andrzej Szczypiorski.
Antologia „Studii de imagologie polona“, contributie interesanta la noua cercetare romaneasca a temei, merita o alta expunere, adica o reeditare de anvergura, fie si numai pentru faptul ca prezinta, aparent fragmentar, mecanismele relatiilor interetnice, rolul imaginilor etnice în dialogul cultural, dar si în campul adversitatii politice si sociale radicale. Un astfel de construct stiintific colectiv face parte din categoria eforturilor europeniste si umaniste care, dupa secole de dezbinari si conflicte, pledeaza pentru întelegerea postiluminista a Diferentei si pentru o Europa natala21.
Note:
1 „Studii de imagologie polona“, coord. Constantin Geambasu, Ed. Universitatii, Bucuresti, 2000, 405 p
2 Autoarele au fost decorate de Presedintia Romaniei cu Ordinul Meritul Cultural. Vezi detalii în www.tpr.pl
3 Jan D?ugosz (1415, Stara Brze?nica – 1480, Kraków)
4 Vezi I. Dlugossi, „Historiae Polonicae“, Lipsca, 1711-1712
5 Vezi Mihai Mitu, „Petre P.Panaitescu (la 100 de ani de la nastere)“, Romanoslavica, XXXVIII, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2002, p.195-196
6 Joanna Porawska, în „Studii de imagologie polona…“, p. 203
7 Din informatiile paginii oficiale de internet a catedrei de slavistica de la Iasi, lectoratul de limba polona s-a reînfiintat imediat dupa evenimentele din 1989, avand colaborari cu universitatile din Varsovia, Cracovia, Pozna? si Lublin.
8 Vezi p. 77-97
9 Vezi p. 56-76
10 Vezi, mai ales, lucrarea de doctorat al lui Ion Petrica despre relatiile romano-polone din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Fara a omite studiul contextului aparitiei acestor relatii, si anume contactele dintre revolutionarii romani si poloni din timpul evenimentelor tumultoase care au marcat aceasta perioada, autorul trateaza problema receptarii celor doua literaturi, motivele literare comune si imaginea celor doua popoare prin prisma literaturii Celuilalt, fiind astfel si un demers din punct de vedere imagologic. Lucrarea a fost publicata cu titlul „Confluente culturale romano-polone“, în 1976. Literatura comparata, relatiile romano-polone, promovarea literaturii si culturii polone în Romania si fenomenul receptarii acesteia vor ramane preocuparile de capatai ale domnului Ion Petrica, unul dintre cei mai merituosi polonisti romani. Recunoasterea acestor merite a venit atat din partea mediului intelectual roman (traducerile sale din Witold Gombrowicz fiind premiate de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti – pentru traducerea romanului „Ferdydurke“ – si de Uniunea Scriitorilor pentru „Trans-Atlantic“ si „Pornografie“), precum si din partea Poloniei, prin intermediul medaliilor „Meritul Cultural Polonez“, „Crucea de Cavaler al Ordinului Meritul Republicii Polone“ si „Medalia Comisiei Educatiei Nationale“.
11 Mihai Mitu, „Dan Horia Mazilu (1943-2008)“, în „Romanoslavica“, XLIV, p. 389
12 p. 34-55
13 Desi nu este în relatie cu subiectul de fata, reamintim ca pionierii noilor orientari culturale istoriografice au fost Alexandru Dutu si Lucian Boia. În prezent, Constantin Geambasu este seful Catedrei de Limbi si Literaturi Slave din Cadrul Universitatii Bucuresti, presedintele Asociatiei Slavistilor din Romania, vicepresedintele Societatii Internationale a Polonistilor de la Bristol si membru al Uniunii Scriitorilor.14 Constantin Geambasu, „“Frumoasa doamna Seidenmann“ de Andrzej Szczypiorski sau lectia de imagologie“, în „Studii de imagologie polona…“, 2010, p. 234
15 Ele devin dominante în spatiul teritorial al unui macrogrup etnic prin produsele culturii populare, dar si a celei savante.
16 Mai degraba, profiluri etno-psihologice frecvent circulate înca din secolele XVII-XVIII, si eficiente, inclusiv în motivatiile ideologizate si în „politicile de stat“, în secolele XIX-XX.
17 Constantin Geambasu, op. cit., p. 235
18 Vezi, vizavi de evolutiile acestei ideologii, si articolul lui Janusz Tazbir, „Stereotipul sarmat“ în „Studii de imagologie polona…“, p. 98-114
19 Laureat al Premiului Nobel pentru Literatura în 1980 (unul dintre cele patru premii pe care le-au primit scriitorii polonezi)
20 Vezi studiul lui Mieczyslaw Dabrowski, „Gdansk, adica Danzig: Grass-Chwin-Huelle“ în „Studii de imagologie polona…“, p. 196-216
21 Expresia îi apartine scriitorului Czeslaw Milosz.
MIHAELA GRANCEA / DIANA ELENA CRACIUN