Pe firul, care se vrea neîntrerupt, de la sarbatorile romane, „Saturnalia, Dies Natalis Solis Invicti, Calendae Ianuarii“, la sarbatorile românesti de iarna, cu colindele, plugusoarele, uratul copiilor, jocurile cu masti ce le însotesc, asa cum le cunoastem noi de aproximativ 150 de ani, cercetarile contemporane au luat în considerare existenta istorica a României Orientale cu toate fenomenele socio-politice specifice. S-a tinut seama de existenta unui puternic element de substrat, traco-daco-getic si de relatiile ce s-au stabilit între popoarele cu care stramosii nostri au venit în contact de-a lungul secolelor. Studiindu-se comparatistic culegerile de folclor ale popoarelor din Europa rasariteana, s-a observat perenitatea si bogatia tipologica a poeziei obiceiurilor de iarna în spatiul carpato-danubiano-pontic. S-a tras concluzia logica dupa care poporul român a jucat un rol central în mentinerea si dezvoltarea colindelor, plugusoarelor si a celorlalte manifestari folclorice legate de sarbatorile de Craciun si Anul Nou. Fenomenul este explicat prin conditiile favorabile oferite de obstiile patriarhale satesti de tip agrar din perioada formarii poporului român si pâna în zorii epocii moderne. Al. Rosetti mentioneaza exis-tenta, în teritoriile ce au fost numite România Orientala, a cuvântului calendae, „în latina târzie“, cu „un înteles apropiat de acel reprezentat în româna prin forma colinda“ (1) . Prin intermediul nostru, vechii slavi au împrumutat cuvântul latinesc (vezi v. bulg. koleda). Datorita autoritatii bisericesti, ce folosea ca limba de cult si la noi limba slavona, forma koleda a modelat cuvântul colinda românesc, influentând chiar si transferul din calen-dae carinda corinda atestat în zona transilvana.
Monica Bratulescu în cartea sa „Colinda româneasca“, însotita de un „Index tipologic si bibliografic al colindei“ (cu o versiune în limba engleza), defineste 217 tipuri, grupate în zece categorii: colinde protocolare, cosmogonice, profesionale, flacaul si fata – iubiti si petitori, familiale, despre curtea domneasca, edificatoare si moralizatoare, biblice si apocrife, colinde-balada, colinde-cântec. Se observa ca autoarea a inclus în repertoriul sau atât colindele laice cât si pe cele religioase, crezând ca „genul“ este rebarbativ la „împartirea traditionala“: „Printr-o improprietate terminologica destul de raspândita la noi, «colindele religioase» se confunda cu cele crestine, iar prin asa-numitele «colinde laice» se întelege o categorie cu o puternica amprenta mitologica“ . Mentionam ca si B. P. Hasdeu încerca sa scape de ambiguitatea termenilor reducând diversele categorisiri anterioare „la una singura, compusa din patru subdiviziuni: 1) colindele propriu-zise; 2) colindele sorcovei; 3) colindele de la Mos Ajun si 4) colinda plugului“ (3) .
Privite comparativ cu creatia de acelasi fel a altor popoare, este de observat marea bogatie de forme, pe care o are specia la români. Unele tipuri nu le întâlnim decât la noi, în întru-chipari artistice deosebite si de o mare vechime istorica. Asa sunt, de pilda, colindele cu tema „nasterea din piatra’“, „miorita“, „leul“, „ciuta nazdravana“, „vânatori preschimbati în cerbi“. În „Lupta voinicului cu leul“ (culegere A. Viciu), animalul este taxat drept „câne rau“ si se comporta ca si zmeul din basme. Voinicul gaseste pe leu „în vârful muntelui, / La poalele bradului“. Între tânar si animal are mai întâî loc un duel verbal : –“Ce-ai venit, voinicule?/ Ti-ai smintit cararile,/ Ori ti-ai urât zilele?/ Voinicul din grai graia, / Catra leu asa zicea:/ – N-am smintit cararile,/ Nici n-am urât zilele, / Ci-am venit, ca-am auzit,/ Ca esti leu, un câne rau, / Sa ne-alegem de viteji : / În lupta sa ne luptam, / O’n sabii sa ne taiem, / O’n pusca sa ne-mpuscam !“. Colinda continua dupa formula clasica a oricarui basm : „Se luara, se luptara / Zi de vara, pâna-n sara“(4) etc. La întrebarea cum a fost posibil ca un animal, necunoscut pe teritoriul nostru, sa devina personaj de colinda numai la români, s-a raspuns multiplu. A fost invocata latinitatea limbii noastre si posibilitatea paralelei cu motive din mitologia greco-romana. Adrian Fochi, de pilda, trimite la episodul luptei lui Herakles cu leul si prin analogie la scenele bisericesti cu Samson(5). „Prezenta unor tipuri arhaice originale, – subliniaza Monica Bratulescu – ca si bogatia si diversificarea repertoriului românesc, ne îndreptatesc sa presupunem ca pe teritoriul tarii noastre procesul de geneza al colindei s-a dezvoltat în parte autonom si a cunoscut forme deosebit de active“(6). Aceeasi situatie a fost înregistrata si în privinta plugusorului. S-a spus ca, din punctul de vedere al ocupatiilor traditionale ale poporului român, „Plugusorul“ reprezinta pentru agricultura ceea ce reprezinta „Miorita“ pentru pastorit(7). Înca D. Caracostea a pus în evidenta ideea unui „refren nu-clear“ în jurul caruia au gravitat alte fragmente: „Dat fiind caracterul de urare pentru tot anul, toate formele de munca plugareasca ale deosebitelor anotimpuri sunt concentrate în plugaritul lui Badita Traian, plugarul grandios“(8). Scrutându-se cu atentie structura plugusorului, s-a observat ca elemente ale obiceiului pot fi depistate în diferite zone europene, dar „nicaieri în afara unei parti a teritoriului locuit de români, nu gasim aceste elemente reunite (…) pentru a forma un obicei agrar, un rit de analogie magica, având drept scop prosperitatea agrara, fiind practicat sub forma unei drame populare în noaptea Anului Nou“(9). Curios, însa, cum acelasi etnograf si folclorist, în privinta ariei de raspândire a plugusorului, afirma eronat ca teritoriul locuit de români „este despartit printr-o linie de demarcatie neta care îl taie în doua, de la nord la sud, sud-vest“(10). Cercetarile ulterioare, îndeosebi pentru zona Transilvaniei (O. Bîrlea, D. Pop, N. Bot), au demonstrat ca fenomenul trebuie privit nu numai sincronic, ci si în diacronia lui naturala. Aria de raspândire dincolo de munti s-a dovedit a fi cu mult mai mare, iar formele structurale ale „Plugusorului“ se regasesc în fiinta altor specii sau obiceiuri. Chiar daca functionalitatea lui s-a schimbat, textul a continuat sa existe în forme stravechi, pietrificate în descrieri exacte de ceremonial în cadrul altor specii. Pavel Ruxandoiu mentioneaza o „terminologie alegorica“ care ar pendula între „valoarea estetica a creatiei“ si „caracterul ei practic, utilitar“: „Poezia plugusorului a derivat incontestabil din aceste forme stravechi, pastrându-le, cel putin în expresie, caracteristicile esentiale, legate de exactitatea tehnica a descrierii. În forme ample si complexe nu a conservat-o decât folclorul românesc, dar existenta unor crâmpeie poetice si a unor urme din obiceiul respectiv la popoarele romanice ne demonstreaza originea ei latina“(11). N. M. Baesu ia în considerare si ipoteza unor forme primitive, ale plugusorului, „unele formule de felicitare la Anul Nou“, „posibil în proza, la triburile agrare traco-geto-dace, „o povestire generalizatoare a practicii de munca“. S-ar fi petre-cut, ulterior, „o contaminare a unor elemente greco-romane si geto-dace care au evoluat“ spre „o poezie cu un continut agrar“ (12). „Plugusorul“, în forma lui clasica, reflecta nu un moment istoric, ci o perioada mai întinsa: „civilizatia perioadei de tranzitie la feudalism, când disparea comunitatea gentilica patriarhala (cu unele reminiscente din matriarhat, adaptate la conditii noi“)(13). Dar mult timp, „plugusorul era, probabil, o simpla poezie agrara cu caracter practico-didatic ori niste formule magice, care în decursul secolelor si-au schimbat continutul, forma artistica si functia“(14). Unele versuri ale poemei, asa cum o cunoastem noi astazi, invocând înjugarea fetelor la plug, au fost interpretate de unii ca ramasite foarte vechi, perpetuate cine stie cum înca din matriarhat, cristalizate împreuna cu credinta ca „între femeie si erotism, pe de o parte si între plugarit, arat si fertilitate, pe de alta parte“, exista o legatura dupa cum se exprima învatatii Frazer, Manhardt si Mircea Eliade(15)
În genere, urmele vechilor perioade ale evolutiei omului sunt prezente în poetica folclorului, prin imagini stereotipe care astazi de-abia de ne mai spun ceva. Procesul a fost dublu, pe de o parte pietrificari de sensuri datorita pierderii bazei reale a unor cuvinte, pe de alta deturnarea în mit cu posibilitatea unor conotatii multiple. Asemenea disocieri conduc catre argumente plauzibile pentru o aproximativa diacronie. Astfel, un tip de colinda de pe valea Muresului superior etaleaza imaginile. tulburatoare ale metamorfozarii vânatorilor în cerbi: „Cel unchies batrân,/ El ca si-o d-avut/ Noua fiusori,/ El nu i-o-nvatat/ Nice vacarasi,/ Far’el i-o-nvatat/ Muntii la vânat/ Punte si-au d-aflat,/ Urma de cerb mare./ Atât au urmarit,/ Pân’s-au ratacit/ Si s-au neftinat/ Noua cerbi de munte“(16). Tatal pleaca sa-i caute. Îi întâlneste si, sub amenintarea sagetii sau pustii, cerbii îi declara ca sunt fiii lui. Vrea sa-i duca acasa, dar im-posibilitatea întoarcerii este dramatica, fiind nimbata doar cu metafora libertatii: „– Drag taicutul nostru,/ Du-te tu acasa/ La maicuta noastra,/ Ca coarnele noastre/ Nu intra pe usa/ Far’numai prin munti;/ Picioarele noastre/ Nu calca-n cenusa/ Far’numai prin frunza;/ Buzutele noastre/ Nu-si beau din pahare/ Ca-si beau din izvoare“(17) . „Cantata Profana“ de Béla Bartók are la baza minunatele versuri ale colindei. Creatorul anonim glorifica viata libera a vânatorilor, dar îl si mustra pe „cel unchies batrân“ ca nu si-a învatat feciorii sa pazeasca vitele. O opozitie se creeaza, astfel, între tagma vânatorilor si cea a crescatorilor de animale. Colinda aduce, însa, ecouri din preistorie, când omul-vânator se confunda cu natura si fauna padurii. Monica Bratulescu are dreptate sa considere ciclul vânatoresc al personajelor metamorfozate mult mai vechi, decât, de pilda, motivul leului plasat de ea într-o perioada posterioara : „Perspectiva din care ju-nele abordeaza leul da în vileag aderenta sa la mentalitatea cultivatorilor(18).
Oricâte aluviuni stravechi ar închide în ele, colindele, plugusoarele, Mos-Ajunul, sorcova, au un punct de sprijin în ritul agrar. Obstea patriarhala medievala si-a pus pecetea de necon-fundat asupra tuturor speciilor spuse sau cântate la Anul Nou sau Craciun. „Plugul, Cu semanatul“ (uneori ca o urare aparte), colinda de gospodar si toate celelalte tipuri diversificate dupa stratificarea sociala conduc catre o anume configuratie care nu este alta decât cea a satului românesc traditional, cu oameni asezati, în care preocuparea de capetenie era fertilitatea solului, bogatia recoltelor si a cirezilor de animale domestice. În acest strat de baza, destul de raspândit si astazi, au fost depistate relatii plauzibile cu tipul vechi roman sau, altfel numit, cu stracolinda. La stramosii nostri predomina urarea de sanatate si prosperitate. O urare directa, simpla. În vechime, probabil, grupuri de colindatori mergeau din casa-n casa si urau stapânului gospodariei fericire si bogatie. În colinda de gospodar a fost identificat nucleul arhaic. Într-un timp îndelungat colinda a transgresat de la urarea directa la urarea împlinita cu toate dez-voltarile poetice implicate. Într-un colind publicat de Tudor Pamfile, gospodarul este invitat sa se scoale si sa priveasca „pe-o gura de vale“: „Voua vi se pare +/ Tot soare rasare: / Soare nu rasare,/ Ci voua va vine/ Tot cirezi de vaci/ Vacile zbierând,/ Vitelusi sugând,/ Din codite dând,/ Cu codite-nvoalte,/ ‘Nvoalte, rasucite/ ‘N aur poleite“. Aceeasi metafora a „soarelui rasare“ este utilizata pentru a numi „turme de oi“, „herghelii de cai“, „care cu grâu“ „murgu-mpodobit,/ Cu frâu poleit/ Cu sea de argint/ Ce e-n casa, sa traiasca,/ Ce e-afara, sa sporeasca/“(19) . Apelativul „Ia sculati, sculati“ ne arata ca urarea se facea la fereastra. Specializarea ulterioara a colindelor (de fereastra, de masa sau colindul al mare, urarea darurilor sau multamitele, de plecare, a zorilor) a dus la identificarea colindei de gospodar cu cea de fereastra. Mai exact, s-a facut observatia ca, întotdeauna, colinda de fereastra se adreseaza gospodarului(20). Ulterior s-a trecut si la alti membri ai casei: fata mare, flacau, nevasta, copii. O faza de tranzitie s-ar putea sa fi constituit-o asa-numita colinda de familie. In fata „caselor minunate“ sade „bunul jupân“. Este invocata „dalba sotioara“ sa întinda masa: „Peste masa/ Grâu revarsa/ Peste grâu/ S-un alb colac;/ Pe colac vadra cu vin/ Si cu galbenul deplin,/ C-asa-i legea din batrâni,/ Din batrâni din oameni buni“(21) . Casa este acoperita de „vineti porumbei“ si o confuzie de planuri, specifica colindei, se produce între porumbei si colindatori, cu implicatii metaforice în plan artistic. Observam si o contaminare cu tipul colindelor protocolare, dupa unii specialisti de o vechime apreciabila. G. Dem. Teodorescu aseaza în fruntea cunoscutei sale colectii „Colindul Craciunului“ (de tip protocolar) mentionând: „Acest mare si primordial colind, cântat la fereastra în noaptea despre Craciun, l-am scris dupa repausatul meu tata, în anul 1865“(22).
Folcloristii au fost atrasi de fenomenul diferentierii colindelor pe persoane deoarece dezlegarea enigmei le putea sugera ceva din vechimea speciei. Calea urmata cu deosebire a fost cea comparatista. Cercetându-se contextul natural, sud-est european, în care s-a nascut si s-a dezvoltat poporul român, în spatiul carpato-danubiano-pontic, s-au identificat contaminari între colinde si cântecele datinelor de primavara la bulgari si sârbi. Colindele de fata mare si de flacau sunt esentialmente erotice. Un prim strat al lor îl constituie ecourile unor rituri vechi de initiere puberala. O fata trebuie sa îndure primejdiile Oltului revarsat. Un „cerb stretin“ o poarta prin mijlocul apelor într-un „leagan verde de matase“, în vârful coarnelor. Aci o „fata mare“,/ Cu cosita pe spinare,/ Stralucind/ Ca sfântul soare/ Îmi coase/ Si-mi chindiseste“(23). Toate mijloacele stilistice sunt concentrate în vederea împlinirii scopului final: casatoria. Petru Caraman considera ca un transfer de motive, în ambele sensuri, s-ar fi produs, între colinde si cântecele lazarski sau kralitki din datinile de primavara bulgaresti sau sârbesti (24). Dar cântecele de mai sus nu se divizau în specii dupa persoane si nici nu cunosteau, la origine, o desfasurare asemanatoare colindatului. Impulsul a venit din unele eresuri si ritualuri practicate de tineri în noptile de Craciun, Anul Nou sau Boboteaza în vederea mariajului. Tudor Pamfile nota un obicei: „Prin judetul Romanati, în seara de 23-24 decembrie, flacaii se duc pe la familiile care au fete mari si le ureaza noroc si fericire la maritis„(25). Acesta nu este colindatul propriu-zis, ci o veche traditie, dar care putea fi un model pentru individualizarea unei colinde de fata mare. Dorinta fetelor de a-si vedea iubitul, cu însusirile lui particulare, în lumina lunii, în oglinda apei din fântâni, era asa de mare în-cât nu se putea ca „urarea împlinita“ din colinde sa nu li se adreseze personal. Unele finaluri din colindele de fata vin sa ateste rolul jucat în asemenea tipuri a imboldului maritisului, dar si vechimea unor fragmente desprinse din ciclurile vânatoresti si folosite într-o noua contextura. Fata ameninta pe cerb s-o poarte cu grija pentru ca are trei frati vânatori : „Lin, mai lin,/ Cerbe stretin,/ C-ai mei frati,/ De te-or vedea,/ O sa-mi faca/ Nuntita/ Cu sarmana/ Carnea ta./ Cerbule,/ Cu oasele/ Mi-or dulgheri/ Casele;/ Cerbule,/ Cu pielea ta/ Mi-or înveli/ Casuta;/ Cerbule,/ Cu sângele/ Mi-or zugravi/ Casele;/ Cerbule/ Si cu capul/ Or praznui/ Praznicul;/ Cerbule/ Capatâna/ Or pune-o-n portita,/ ‘N portita boltita/ Jos de gradinita (26).
Colindele de gospodar, de fata, de flacau si, ulterior, de gospodina sunt considerate, de specialisti, a fi formate într-o „perioada de dezvoltare comuna“ a popoarelor din Orient: „A fost destui sa se formeze aceste specii de colinde, pentru ca apoi, dupa modelul lor, sa ia nastere altele, tinându-se seama, în chipul cel mai exact posibil, de cele mai, diferite împrejurari legate de cele mai diferite persoane. Colindele încep a deveni, în faza aceasta, cântece ale idealului specific, corespunzator fiecarei persoane aparte ce compune familia gospodarului (diferiti demnitari ai satului etc.)“ (27). Geneza si taxinomia colindelor probeaza – cum am vazut –întrepatrunderea cu alte specii izvorând din datini vechi sau din mitologia poporului român. Mitul zidirii, de pilda, sublimat în balada „Mesterul Manole“, a fost, nu de putine ori, consemnat sub forma de colind. Ion Talos a comentat fenomenul. Într-o varianta culeasa de acesta prin 1961, nevasta zidita este preocupata de soarta copilului ei : „Lasati-mi tâtele-afara,/ C-am un hiut mititel,/ Cine mnia cota de iel,/ Si cine mni 1-a daicare,/ Maria Sfânta Vergura;/ Cine pa cap mni l-a unje,/ Ia omutu când a ninje;/ Cine pa cap mni l-a la,/ Ploile când a ploua;/ Si cine 1-a legana,/ Vântutu când a sufla./ Sufla vântu di pa deal,/ Si-1 leagana-ncet si rar/ Sufla vântu di pa ses,/ Si-1 leagana-ncet si des“ (28). Din punctul de vedere al ideii pe care o urmarim (continuitatea), trebuie sa subliniem faptul ca tocmai variantele-colind ale baladei au fost luate în considerare de specialisti, atunci când au avut de demonstrat vechimea si apartenenta ei la substrat: „Foarte probabil, cântecul are la baza, asa cum presupune M. Eliade, un «scenariu mitico-ritual». Vechimea acestuia s-a pierdut în vreme. Caracterul ritual al textului s-a pastrat însa, în special în doua puncte extreme ale ariei, în Transilvania si Grecia, pâna în zilele noastre. În Transilvania, mai precis în Salaj, Lapus, Somes si Bistrita el se colinda cu prilejul marilor sarbatori de iarna, pe când în restul anului e interzis. Dupa cum am aratat, el circula alaturi de alte colinde cu continut tragic si dovedeste strânse afinitati cu epica funebra, îndeosebi cu cântecul zorilor“ (29).
In mod analog, balada „Miorita“ s-a transmis, în cristalizari foarte vechi, în variantele colind înregistrate în Transilvania, cu aceeasi prelungire de rit funerar (30). Când s-a produs aceasta trecere de la bocet la colind si, implicit, paralela cu balada este aproape imposibil de stabilit. Concluzia care se poate trage este, însa, de alt ordin: colinda, o specie deobicei conservatoare, se dovedeste, totusi, a avea o structura laxa, fiind capabila de încrucisari si imixtiuni în teritoriile altor specii. S-au evidentiat relatii ale colindei (ca, de altfel, si ale plugusorului) cu desecântecul, cu legenda, cu lirica, cu ghicitoarea, cu oratiile de nunta, cu ceremonialul de sezatoare, cu poezia unor datini de primavara sau vara si, bineînteles, cu basmul. Baza reala a acestei situatii o constituie – se-ntelege de la sine – apartenenta speciei la folclor, unde granitele genurilor nu sunt deloc impenetrabile. Mutatiile survenite sunt, însa, dovezi ale vechimii incomensurabile.
Desigur, functiile ancestrale ritualice ale colindei, plugusorului, jocului cu masti, colindatului pitarailor, sorcovei au disparut astazi aproape cu totul, o baza istorico-sociala a dainuirii lor fiind imposibil de imaginat în zilele noastre. În schimb, s-au accentuat, acolo unde obiceiurile de Craciun si Anul Nou sunt înca vii, functiile de urare si de spectacol popular. Mihai Pop precizeaza pertinent ca „folcloristii sunt azi în general de acord ca, în forma lor straveche, colindele au avut functii de urare, de felicitare. Aceasta functie, uitata aproape cu totul de cei care colinda si de cei care primesc colindele, poate fi dedusa din unele elemente ale obiceiului, chiar ale cântecului si ale modului de interpretare. Urarea, directa sau indirecta, bazata pe rosturile ei stravechi ritualizate, a devenit tot mai mult un lucru îndatinat, un simplu obicei si aceasta schimbare de functie a avut consecinte si pentru continutul poeziei colindelor. În bivalenta fenomenului se pare ca felicitarea a câstigat întâietate fata de urare. Stergerea functiei stravechi a dus la o schimbare a rostului genului si a permis sa patrunda, alaturi de urarile vechi, o serie de elemente noi. În acest proces de evolutie, vechile simboluri si-au pierdut sensul originar si au devenit imagini poetice, accentul mutându-se pe valoarea lor estetica. În general accentul cazând pe frumos, colindele au iesit din limitele sincretismului primitiv al ritualelor si au intrat în domeniul artei“ (31). Aceleasi observatii despre plugusor: „Prin înmultirea momentelor de umor si ironie, plugusorul devine o poveste versificata menita mai mult sa distreze decât sa provoace rodire, cum credeau taranii satelor patriarhale. Sustinut de întreaga desfasurare spectaculoasa, el ajunge un simplu obicei în cadrul rânduielilor de buna cuviinta traditionala. În aceasta schimbare de functie, valorile estetice câstiga preponderenta. Elementele sociale se accentueaza si câstiga teren în detrimentul celor care amintesc vechile rituri“ (32). În acest sens, s-au înmultit studiile de poetica, studentilor de specialitate li se predau cursuri de folclor „literar“, unde colindele traditionale sunt disecate cu mijloace moderne de investigare. Accentul a trecut indubitabil de pe termenul „gândire magica“ pe „forta magica“, „marcata în substanta metaforei“ (33) , deci, implicit, pe factorul estetic.
O simbolica generalizata, datorita arborescentei alegorice a colindei, confera un câmp larg de desfasurare a epitetelor, metaforelor, hiperbolelor. S-a încercat si o tipologizare a speciei, tinându-se cont de mijloacele stilistice: o ramura de nord, transil-vaneana, mai discreta în expresii poetice si cu un nucleu epic redus si o alta sudica, denumita munteneasca, cu desfasurari narative mai întinse, cu o coloristica mai stridenta, cu repetitii numeroase si cu o încarcatura metaforica corespunzatoare.
Poezia obiceiurilor de Craciun si Anul Nou ofera nu numai un bogat registru metaforic, dar ofera si exemple de stratificari în aparitia si dezvoltarea metaforei propriu-zise. De pilda, sa ne referim la paralelismul negativ, procedeu pus în valoare de parintele poeticii moderne, Roman Jakobson, ca o „metafora infirmata“. Într-o colinda din Valeni-Curtea de Arges, metafora este introdusa prin dialog: „– Mulge, Leano, oaia bine/ Si uita-te-ncoa la vale,/ Ca-ti vin doi norei de ploaie“. Urmeaza dezlegarea: „Si-aia nu sân’doi norei/ Si sân’petitorii tai“ (34). Acelasi procedeu îl întâlnim într-o colinda, cu rezonanta de balada, din Dobrogea: „Sus în poarta cerului,/ Mândra-i raza soarelui./ Da nu-i raza soarelui,/ Ci sunt ochii sarpelui“ (35). Desigur, e de presupus ca nimeni nu mai sesizeaza azi anume formule ritualice sau tabuuri lingvistice pe care folcloristul s-ar arata disponibil sa le urmareasca cu acribie în spatele acestor versuri. Ele sunt simtite si gustate ca foarte vechi. Cei ce colinda si cei ce primesc colindatorii au astazi o detasare fata de textul spus sau cântat, accepta deci constienti un joc sau o conventie, ceea ce constituie baza desfasurarii libere a efectelor estetice. Chiar în cadrul obiceiului colindatului, momentul urarii colacului sau turtei, „reprezentând tipul arhaic cel mai apropiat de datina agrara“ a ramas doar ca element de festivizare. Colacii ceremoniali, nelipsiti altadata atât din colinde, cât si din plugusoare, au ramas doar ca un simplu element de recuzita în desfasurarea carnavalesca a obiceiurilor de iarna. Urarea lor a ramas pentru ca „asa e bine“, sau ca rememorari colective ale unor datini vechi, cum se spune expres într-o colinda în care cetasii asteapta „un colac / De grâu curat“, pentru ca „asa-i legea din batrâni, / Din batrâni, din oameni buni“ (36) . Si trebuie sa subliniem ca numai la români (în comparatie cu alte popoare care au obiceiul colindatului) se mentioneaza, în textul colindei, vechimea datinei. Nu credem a forta o concluzie daca afirmam ca aceasta realitate probeaza sentimentul istoric pe care poporul nostru 1-a avut si 1-a cultivat de-a lungul secolelor.
Poezia obiceiurilor de iarna a sublimat artistic istoria unei colectivitati si a încifrat în ea propria sa obârsie si dezvoltare istorica. Versurile colindelor sau plugusoarelor ne amintesc de corabii ce brazdeaza marile: „În ea se zaresc/ Greci care sosesc,/ De cei ce s-au dus/ Marfa d-au adus,/ Fir si ibrisin/ Postav de cel bun“(37). Mirelu tinerel pleaca sa vâneze „În pamântul Turcului,/ La fetele Grecului“ (38). În fine, Sus în vadul Diului (veche denumire a Vidinului), Ion se cearta cu „turcii si cu frâncii“: „Luara turcii vadurile/ Si frâncii corabiile./ Le trecura-n ceea tara/ În ceea tara de Banat/ Ca e satul mai bogat“ (39). Se regasesc în colinde ierarhiile administrative si ecleziastice ale satului medieval si chiar unele indicii despre curtea domneasca.
Fabulosul inunda, însa, toate aceste elemente ale realului cotidian. Fiind o poezie a idealului, a proiectiei mitice a vietii, asa cum s-a fixat ea în memoria colectivitatii, colinda poleieste totul cu aur si argint, imagineaza un tarâm al tuturor posibilitatilor, în care oamenii, animalele, astrii ceresti si chiar sfintii îsi împletesc actiunile concurând la crearea unor modele care sa dirijeze viata comunitatii. În colinda se exprima nu atât simtiri directe, cât mai ales ceea ce permit canoanele. Cu îndreptatire, Mihai Pop îndemna pe cercetatori sa abordeze mai profund o paralela între colinde si poezia medievala europeana. Aparitii ciudate (dulful marii, de pilda), înclinatia spre anume atitudini hieratice sau spre un anume decor, actiuni iesite din comun ale bourului sau ale cerbului Runcului au ramas ca pietrificari ale unor ritualuri nemaiîntelese astazi. Chiar si refrenul frecvent „Flori dalbe de mar“ a fost multiplu interpretat. Sau unele însusiri atribuite Sfântului Ilie ar proba o substituire a zeitatii trace Gebeleizis, despre care vorbeste Herodot.
Scrutând specia sub unghiul judecatii de valoare, Monica Bratulescu considera ca în aprecierile noastre trebuie sa transcedem dihotomia dintre folclor si literatura: „Colinda a parcurs asadar un drum lung; s-a desprins progresiv de vechile sale atribute mitologice, s-a îmbogatit pe etape, dar a pastrat din mit deschiderea spre cosmos, fiorul incantatiei si rezonanta de imn al credintei în izbânda dorintelor omului“ (40) . Iar Ovidiu Papadima se exprima în mod analog despre plugusor: „Stravechi rit agrar de fertilitate, Plugusorul traieste si astazi, însa o alta viata. Generat si legat de obiceiul uratului, de credinta ca orice actiune a omului – mimata sau proiectata prin magia cuvântului – devine realitate a naturii, Plugusorul s-a despartit demult de aceasta credinta, ramasa vie doar în descântec. A trecut în lumea artei, ca spectacol, cu tot atâtea virtualitati luminoase si tonice, ca si textul care se rosteste în acest spectacol“ (41).
Poezia obiceiurilor de iarna reprezinta unul din cele mai vechi sedimente culturale românesti. Ea pastreaza nu numai stratificari ale unor epoci îndepartate, ca într-un muzeu imaginar, ci revela, în acelasi timp, sentimentul de durata al poporului nostru, capacitatea românului de a-si proiecta cosmic viata cotidiana, de a selecta, civilizatoriu, coordonatele fundamentale ale existentei.
Colindatul cetelor de copii si flacai se desfasoara, dupa un ritual stravechi, într-un spatiu sacru, în perioada sarbatorilor de Craciun si Anul Nou, anuntând în fiecare an ceea ce s-a petrecut în urma cu mai bine de doua mii de ani si care a schimbat istoria lumii: nasterea pruncului Iisus. Într-o colinda culeasa de Vasile Alecsandri, colindatorii anunta „un Dumnezeu nou-nascut,/ Cu flori de crin învascut“, iar în alta, selectata de Mihai Eminescu, se da glas bucuriei de a aduce în casele oamenilor „pe Dumnezeul mititel,/ Mititel, înfasatel“. Colindele laice si cele religioase s-au întrepatruns, devenind „o adevarata Biblie în culori, în cuvânt si melos“ – dupa cum spun cu îndreptatire teologii – afirmând de-a lungul secolelor credinta crestina si, implicit, identitatea noastra nationala.
1. Al. Rosetti, op. cit., p. 21..
2. Monica Bratulescu, „Colinda româneasca. The romanian colinda (Winter-Solstice songs“), Bucuresti, Ed. Minerva, 1981, p. 128.
3. B. P. Hasdeu, op. cit., p. 260.
4. Alexiu Viciu, „Colinde din Ardeal. Datini de Craciun si credinte poporane“, Bucuresti, Librariile Socec si Sfetea, 1914, p. 138.
5. Adrian Fochi, „Colindul leului“, în „Limba si literatura“, voi. XXVI, 1970, p. 109 si urm.
6. Monica Bratulescu, op. cit., p. 71.
7. Cf. Dumitru Pop, op. cit., p. 145.
8. D. Caracostea, „Problemele tipologiei folclorice“, Bucuresti, Ed. Minerva, 1971, p. 221.
9.Tancred Banateanu, „Le Plugusor, une coutume agraire roumaine“. Estratto alla Rivista di Etnogragfia“, II, nr. 2-3, 1948, p. 12. Apud Dumitru Pop, op. cit., p. 549.
10. Ibidem, p. 148.
11. P. Ruxandoiu, „Formele descriptive ale poeziei riturilor agrare“, în „Analele Universitatii Bucuresti“, Seria stiinte sociale. Filologie, anul XII, nr. 28, 1963, p. 119.
12. N. M. Baesu, „Poezia populara moldoveneasca a obiceiurilor de Anul Nou“, Chisinau, „Stiinta“, 1972, p. 78-79.
13. Ibidem, p. 65.
14. Ibidem, p. 64.
15. Apud Dumitru Pop, op. cit., p. 162.
16. „Istoria literaturii române“, I, editia a II-a revazuta, Bucuresti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 21. Cap. „Poezia obiceiurilor“ (M. Pop).
17. Ibidem, p. 22. Colinda a fost culeasa relativ recent si de Ioan R. Nicola din aceeasi zona („Curs de folclor muzical“, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1963, p. 290-291)
18. Monica Bratulescu, „Motivul leului în colindele vânatoresti“, în „Revista de etnografie si folclor“, tom 24, nr. 1, 1979, p. 85.
19. Tudor Pamfile, „Culegere de colinde, cîntece de stea, vicleime, sorcove si plugusoare“, Bucuresti, Editura Librariei Leon Alcalay, 1917, p, 29-31.
20. Cf. Petru Caraman, „Colindatul la români, slavi si la alte popoare, loc. cit.“, p. 546 si urm.
21. G. Dem. Teodorescu, „Poezii populare române“, editie critica de George Antofi. Prefata de Ovidiu Papadima, Bucuresti, Editura Minerva, 1982, p. 47.
22. Ibidem, p. 24.
23. Ibidem, p. 70.
24. Cf Petru Caraman, op. cit., p. 577.
25. Tudor Pamfile, „Craciunul. Studiu etnografic“, Bucuresti, Socec, 1914, p. 21.
26. G. Dem Teodorescu, op. cit., p. 71.
27. Petru Caraman, op. cit., p. 587.
28. Reprodusa de Mihai Pop, „Nouvelles variantes roumaines du chant du Maître Manole (Le sacrifice de l’emmurement)“, în Romanoslavica, IX, 1963, p. 438.
29. Ion Talos, „Mesterul Manole. Contributii la studiul unei teme de folclor european“, Bucuresti, Editura Minerva, 1973, p. 391.
30. Vezi Ovidiu Bîrlea, „Miorita colinda“, în „Revista de etno-grafie si folclor“, tom. 12, 1967, p. 339-347.
31. Mihai Pop, „Obiceiurile traditionale românesti“, Bucuresti, 1976, p. 69.
32. Ibidem, p. 81.
33. Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu, „Folclor literar românesc“, editia a II-a, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1978, p. 145.
34. „La luncile soarelui. Antologie a colindelor laice.“ Editie îngrijita si prefatata de Monica Bratulescu, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1964, p. 209.
35. C. Brailoiu, Emilia Comisel si Tatiana Galusca-Cârsmaru, „Folclor din Dobrogea“, Bucuresti, Editura Minerva, 1978, p. 77.
36. G. Dem Teodorescu, op. cit., p. 25.
37. Teodor T. Burada, „O calatorie în Dobrogea“ (1880), în „Opere“, VI, Bucuresti, Editura Muzicala, 1980, p. 38.
38. A. Viciu, op. cit., p. 149.
39. Constantin Mohanu, „Fântâna dorului. Poezii populare din Tara Lovistei“, Bucuresti, Editura Minerva, 1975, p. 79.
40. Monica Bratulescu, „Colinda româneasca“, loc. cit., p. 100.
41. Ovidiu Papadima, „Trei ipostaze ale vietii si sufletului poporului român“, în „Steaua“, anul XXXV, nr. 5 ()444, mai 1984, p. 7.