Ion Buzu, 3 ml. de Confidor, Casa de Pariuri Literare, Bucuresti, 2013, 60 p.
Ion Buzu (pâna nu demult un nume aproape necunoscut cititorilor de poezie) este unul din putinii poeti tineri care urmeaza în mod autentic o directie – as spune – periculoasa. Nu doar ca, în linii mari, dupa cum ni se sugera într-o prezentare pe site-ul TOTB, poetul este „prea putin interesat de identitate, de exotismul basa, de crivatul aspru al geopoliticii si istoriei“, dar debutantul refuza orice pact conventional cu însasi poezia. Pentru ca, între physis si lecturi cool, tonul pe care si-l asuma mereu Buzu este detasat si usor de urmarit. Iar tocmai aceasta naturalete discursiva, aceasta narativizare totala a poeziei poate fi o tentatie înselatoare. Pentru ca, de cele mai multe ori, trucul poate intra într-o maniera de care însusi autorul nu mai este constient.
Ruralism moldovenesc
Avantajul lui Buzu însa, dincolo de influentele clare (declarate manifest în interiorul volumului prin mici skepsis-uri narative) este originalitatea povestilor. Si acum, ca sa ma întorc la despartirea de registrele „basa“ mentionata la început, trebuie sa subliniez ca aceasta este doar mascata de diversitatea tematica si de atitudinea reactionara fata de tot ceea ce poate însemna „sistem“. Pentru ca, de fapt, farmecul monografic basarabean nu lipseste. Ruralismul moldovenesc, cursele prin republica cu microbuzul, sintaxa interesanta, specificul în mentalitate (care i-a servit anul trecut si volumului lui Anatol Grosu), toate sunt usor straine poeziei românesti astazi – poezie intens urbanizata, occidentalizata etc. (mai ales la debut, exceptie facând în ultimii ani Matei Hutopila si Anatol Grosu). Între munca pe ogor si mail-uri trimise – ne spune autorul – lui Sociu, între a lucra cu otrava pentru gândaci si a testa jocuri pe calculator, personajul pe care îl creeaza Ion Buzu (pactul autobiografic este asumat de poet în deja conventionala traditie bukowskiana) dispune de o calitate rara în poezia recenta: driblingul constant între implicare emotionala si detasare completa – chiar pâna la ironii subtile.
Revolta silent
Dezamagitor – si mare pacat! – este însa felul în care Ion Buzu a ales sa-si gestioneze volumul. Ordinea poemelor, departe de a fi una nimerita, lasa impresia (sau, sa fie oare poemele însele?) ca multe din poeziile din „3 ml de Konfidor“ puteau sa lipseasca. Nicaieri încadrabile, uneori chiar simple exercitii, acestea îi pun într-o situatie dificila chiar si pe cititorii profesionisti (care, de bine, de rau, nu s-ar opri nici din cauza pudorii si nici a spleen-ului). În încercarea de a construi – cum am spus – un personaj bukowskian – care nu se fereste de explicitarea problemelor fiziologice, de banalul cotidian, de „a-si spala rufele murdare în public“, de a nu tine cont de registre stilistice, de a „curata“ textul pâna la pactul autenticist absolut – a carui confesivitate este „compilata“ si analizata de însusi autor, Buzu poate ajunge uneori în situatia de a nu mai fi credibil – sau de a parea ca forteaza o poetica a spontanului. Tocmai pentru ca supra-articuleaza notele de poeticitate în încercarea de a fabrica imaginea artistului teribil: „Dostoievski obisnuia sa stea pe fotoliu o ora, 2, 3 pâna/ îi tremura mâna dreapta, apoi începea sa zboare pe orizontala,/ pe verticala, cadea, se ridica si începea sa scrie ceva de genul/ Fratilor Karamazov/ eu, ma scobesc în nas o ora, 2, 3 pîna/ începe a sângera, scurgându-se pe mâna dreapta“. Aceasta politica auctoriala extremista si imaginea „terorismului poetic“ (cum ne si este explicat în poemele de final – unde ars poetica devine poetica) îl apropie, desigur, pe Ion Buzu de fratii Vakulovski (atitudinea punk), de V. Leac (credinta în importanta marginalitatii, în „mica literatura“) si de modelul evident, Dan Sociu (mai specific, a povesti despre „viata poetului“, despre procesul artistic) – cu intersectiile de rigoare.
Astfel ca, desi este uneori dificil sa surprinzi în poemele lui Buzu miza artistica (pentru ca – de ce nu? – uneori o astfel de poezie mizeaza exact pe inversarea accentelor, pe nivelarea tensiunilor), acesta este responsabil – surprinzator! – de câteva din cele mai bune poeme de debut ale ultimilor ani. În primul rând, câteva din poemele „agricole“ sunt unice în literatura tânara a ultimilor ani (ca atitudine, putere si control): „Sunt la curatat popusoi./ Sunt copilul obedient./ Voi munci mai repede. Nu voi spune nimic./ În urma mea un tip lucreaza încet de tot. Unchiul sau îi spune întruna :/ «mai repede bai !/ Uite un popusoi în urma ! Lucreaza ca lumea, cu ambele mâini, mai/ repede !» Prefer sa fiu cineva tacut,/ care merge, se apleaca, rupe, desface, arunca, închide ochii, îi deschide –/ m-am nascut cu teava pistolului lipita de ceafa./ Vocea urla : „umbla bai mai repede, nu sta, am zis nu sta, mai repede./ Lucreaza ca lumea, de-amu ma enervezi cu totul !/ Uite un popusoi în urma“.
La fel, atât momentele de revolta silent împotriva sistemului si a „ergonomiei“ sociale, cât si notele confesive sunt foarte nimerite în poeme ca „Jaluzele“: „Am scris despre jaluzele care te scapa de depresie,/ reglezi cantitatea potrivita de lumina solara ce patrunde în camera/ si depresia se vindeca./ Am mai încercat sa scuip în cana si continuam cu scrisul./ Jaluzelele electrice cu telecomanda ofera speranta de viata oamenilor invalizi/ deoarece nu mai/ apeleaza la ajutorul altora ca sa le ridice dimineata/ si sa le dea jos spre seara./ Dincolo de geam, Ana / ntindea rufele pe sîrma, se holba la mine cu interes,/ vazând cum scuip regulat într-o cana si scriu./ În final am încheiat cu fraza: Jaluzelele fac parte din viata noastra./ si mi le-am tras pe ale mele./ Pentru Ana nu a mai ramas nimic de vazut“.
Totusi, de amintit: la fel ca în cazul câtorva din debuturile ultimilor ani, Ion Buzu sufera de un deficit de selectie. Dintr-o anxietate a influentei, dintr-o dorinta de a fi original cu atitudinea rebela, cool, uneori fara detasarea vitala acestor registre si excesele secventiale de biografism (irelevante poetic), strica imaginea volumului „3ml de Konfidor“. Iar poeme ca „Atelier de scriere creativa“, „Soferul a iesit la o bere“, „Subtitrari în întuneric“, „Jaluzele“, „Numele meu cu Caps Lock“ si altele ramân neîncadrate în economia cartii. Ceea ce nu e neaparat rau. Pentru ca, desi talentul evident al lui Buzu este de a observa subtilitati macro-sociale si de a descrie cuiburi de umanitate, celelalte exercitii narative (mici proze, instantanee si episoade) fac parte din proiectul de debut al autorului. Si deocamdata acestea sunt notele sale distincte. Prospetimea motivelor si a atitudinii (înghesuita în ultimii ani de debutanti între proiecte fie „cuminti“, fie de-a dreptul traumatice), controlul bun al discursului narativ, setarea plot-ului adesea nimerita, acestea par a fi calitatile lui Ion Buzu la debut.
Astfel, un debut care promite mult, mai ales pentru cele câteva poeme puternice – de o substanta uimitoare pentru un debutant. Desi se poate observa la Buzu talentul de a construi efectul de poezie, personal am fost dezamagit de forma finala a cartii. Iar altfel, poetul ca personaj interesant nu mai e de ceva vreme, cred, un supliment pentru literatura sa. Si cum si Bukowski a scris enorm, iar poemele sale cu adevarat importante abia respira în tot balastul autorului, iar cum între Dan Sociu si Fara Zahar este, totusi, distanta mare, mi-e greu sa îmi dau seama cum s-ar putea descurca mai departe Ion Buzu oscilând între aceste formule periculoase pe care sper ca le va lasa în spate.