Pornind de la un titlu care însala
În comentariul „Note pentru «O, mama…»”, publicat în 1929 în revista „Fat-Frumos”, N.N. Ratu observa ca „titlul însala”, întrebându-se apoi daca titlul va fi fost dat chiar de catre poet sau de altii, la publicarea în „Convorbiri literare” (1 aprilie 1880), adaptându-se, cum adesea s-a întâmplat, primele cuvinte din întâiul vers al poeziei (v. Perpessicius, editia critica de „Opere”, II, p .169). Întrebarile nu sunt „otioase”, asa cum sustine Perpessicius, întrucât titlul da, de cele mai multe ori, o indicatie pretioasa cu privire la continutul poeziei, orientând într-o anume directie receptarea si interpretarea ei. În cazul de fata, titlul „O, mama…” face ca poezia sa fie circumscrisa biografiei poetului, fiind considerata o reactie lirica – târzie, ce-i drept – la moartea, în 1876, a mamei sale. Afirmatia poate fi emendata cel putin în parte. Caci, în afara faptului ca reactia este târzie (1), nici continutul nu o sustine în totalitate: numai prima strofa dintre cele trei ale poeziei este consacrata mamei, celelalte doua adresându-se iubitei. Drept urmare, în interpretarea poeziei sunt puse laolalta amintirea mortii mamei cu „mângâierea iubitei”. Este ceea ce sustinea, într-o comunicare academica, N. Iorga, citat de Perpessicius: „În «O, mama…» întâlnim însa, a doua zi dupa pierderea mamei, în 1876, vremea de mângâiere a iubitei, la a carei tovarasie si în moarte se gândeste”. Sau, într-o formulare apropiata, apartinând lui Alain Guillermou, „amintirea mortii mamei este unita în inima poetului cu melancolia iubirii”.
Catre aceasta interpretare îndreapta punerea în relatie a elegiei „O, mama…” cu postuma „Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci”, scrisa în primele zile ale doliului de dupa moartea mamei. Aici, într-adevar, poetul pune în cumpana miscatoare a trairilor sale dragostea de mama si iubirea pentru Veronica Micle, careia îi este, cu evidenta, adresat poemul: „Pe maica-mea sarmana atâta n-am iubit-o,/ Si totusi când pe dânsa cu tarna-a coperit-o,/ Parea ca lumea-i neagra, ca inima îmi crapa/ Si as fi vrut cu dânsa ca sa ma puie-n groapa…/ Când clopotul sunat-au, plângea a lui arama/ Si ratacit la minte strigam: unde esti mama?// Priveam în fundul gropii si lacrimi curgeau râu/ Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;/ Nu stiam ce-i de mine si cum pot sa ramân/ În lume-atât de singur si-atâta de strein,/ Si inima-mi se strânse si viata-mi sta în gât –/ Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât”.
Sunt versuri aruncate pe hârtie în focul trairilor din toamna lui 1876. Dar tot asa stau, oare, lucrurile aproape patru ani mai târziu, când, în noaptea care despartea anul 1879 de anul 1880, poetul, scria cu febrilitate prima forma a poeziei „O, mama…”?
O dezvoltare surprinzatoare – „pe cât de subtila pe atât de seducatoare”, apreciaza Perpessicius – a întelegerii poeziei în sensul interpretarii date de N. Iorga propune Tudor Vianu, într-un studiu intitulat „Structura motivului în poezia lui Eminescu «O, mama…»”, publicat în 1942. În esenta, autorul sustine ca, adresându-se iubitei, poetul o vede tot pe mama, în care „iubita se topeste” asimilându-se cu ea. Reproducem aici un pasaj din acest captivant studiu, atât pentru rigoarea argumentatiei, cât si pentru frumusetea expresiei: „Si totusi poezia este învaluita într-o umbra care ne împiedica sa distingem limpede între planuri, care ne îndeamna mai degraba sa le confundam. (…) Daca poetul ar fi dorit sa separe categoric între imaginea mamei si a iubitei, el ar fi dat operei sale o organizatie duala si ar fi introdus un element de articulatie care sa marcheze contrastul. Daca el n-a facut-o, lucrul se datoreste desigur faptului ca peste tot continua sa se adreseze într-o intentie mai îndepartata mamei. În imaginea iubitei, care i se prezinta la un moment dat, el nu înceteaza sa întrazareasca pe femeia ale carei mângâieri leganatoare prefigurau, în copilaria lui, toate armoniile odihnitoare ale naturii, toate vrajile cu care firea adoarme chinuitoarea constiinta de sine a omului. Iubita se topeste în imaginea mamei, se asimileaza cu ea, încât, adresându-i-se, el îi cere ceea ce numai unei mame i se poate cere: mângâierea care odihneste si adoarme. «O, mama…» este un cântec de leagan pe care poetul, stapânit de amintirea mamei, si-l murmura înaintea marelui somn al mortii. Cele trei strofe sunt ca trei cadente de leagan sau ca trei valuri care, batând în acelasi tarm, adâncesc aceeasi impresie”.
Planurile între care, potrivit lui Tudor Vianu, ar trebui „sa distingem” corespund, fiecare, câte uneia dintre strofele poeziei. În prima strofa, poetul aude chemarea de dincolo a mamei, venita, întocmai ca în „Auzi prin frunzi uscate” sau în „Mai am un singur dor”, pe „freamat de frunze”: „O, mama, dulce mama, din negura de vremi/ Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi”. În strofa urmatoare, el îsi imagineaza împrejurarile propriei sale morti: „Când voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plângi”, iar, în ultima strofa, poetul se vede alaturat în moarte iubitei: „Iar daca împreuna va fi ca sa murim”.
Asadar, trei strofe, cu trei planuri diferite, acoperind, însa, o singura tema lirica, dar nu aceea a amintirii mamei, ci aceea a raportarii eminesciene la moarte. La fel ca în „Mai am un singur dor”, ale carei începuturi le gasim în 1876, poetul se raporteaza la moarte cu seninatate. Nimic mai clar ca seninatatea, în expresia ei cea mai pura, asa cum apare în „Mai am un singur dor”, îsi trage seva din „O, mama…”, scrisa în primele luni ale anului 1880 atunci când începe si lungul drum al slefuirii celor patru întrupari ale dorintelor testamentare ale poetului.
Obiectul liric al primei strofe îl reprezinta „sfântul mormânt” al mamei, învaluit într-un decor de toamna, care, însa, nu sugereaza apasarea rece, ci, dimpotriva, linistea comuniunii în somn cu natura caci „salcâmii se scutura de toamna si de vânt”, dar nu se zbat haotic, ci „se bat încet din ramuri” ca pentru a legana somnul mamei, îngânându-i glasul: „Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutura salcâmii de toamna si de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngâna glasul tau…” Aceeasi liniste a comuniunii cu natura se degaja si din imaginea propriului mormânt, pe care poetul îl vede umbrit de o ramura frânta de iubita „din teiul sfânt si dulce”, fara îndoiala – anticipat aici – acelasi „tei sfânt” care nu lipseste din nicio varianta a elegiei „Mai am un singur dor”, unde îsi scutura floarea deasupra mormântului de la „marginea marii”. Pe ramura de tei ar urma sa cada lacrimile iubitei, udând simbolul dragostei lor prelungind-o, astfel, dincolo de moarte: „Când voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plângi/ Din teiul sfânt si dulce o ramura sa frângi,/ La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,/ Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi; Simti-o-voi odata umbrind mormântul meu…” (2) Iar daca va fi ca moartea sa-i cuprinda împreuna pe cei doi iubiti, poetul cere un loc de sepultura comun, dar nu în „triste zidiri de tintirim”, ci, „la margine de râu”: „Iar daca împreuna va fi ca sa murim/ Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,/ Mormântul sa ni-l sape la margine de râu,/ Ne puna-n încaperea aceluiasi sicriu;/ De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…”
Marea forta de sugestie a acestei aproape subliminale alunecari de planuri în raportarea eminesciana la moarte o da versul repetat la sfârsitul fiecarei strofe. Alain Guillermou atribuie, cu îndreptatire, acestui vers functia de a asigura unitatea poeziei: „Versul final, aproape acelasi în toate cele trei strofe, da poeziei unitatea sa reala într-o masura mult mai mare decât titlul «O, mama…», simpla reluare a primelor cuvinte ale poemului”. Versul – secventa iterativa si similar-afina – este reluat de fiecare data cu mici modificari, care, la o lectura (prea) grabita, ar putea trece neobservate. Functia lor, însa, este de importanta primordiala pentru individualizarea planurilor proprii fiecarei strofe si, în cele din urma, a poeziei în ansamblul ei
În prima strofa, versul final reia si amplifica bataia înceata a salcâmilor pe mormântul mamei, iar identificarea celei trecute în moarte o da forma adresarii realizata prin pronumele tu si forma de persoana a doua a verbului a dormi: „Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu”. Pronumele si forma personala a verbului se schimba în strofa a doua, versul final reluând si amplificând imaginea mormântului, umbrit de ramura de tei, al poetului însusi: „Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu”. În strofa a treia moartea „împreuna” a poetului si a iubitei sale îsi gaseste reflectarea tot în pronume si în forma verbului a dormi. De data aceasta, apa râului la marginea careia se va afla mormântul celor doi iubiti le va însoti somnul cu plânsul ei: „Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu”. Mai succinta si cu o forta de impact mai mare pentru demonstratia ideii din rândurile de mai sus este observatia lui G. Calinescu, potrivit caruia: „Toata tehnica poeziei consta în conjugarea verbului «a dormi» («tu vei dormi», «eu voi dormi», «noi vom dormi») sub speta eternitatii”.
Nu putem încheia analiza acestui vers final cu adevarat semnificativ pentru întelesul elegiei „O, mama…” fara a scoate în evidenta functia modalizatorului „mereu”. Plasat la începutul secventei, el este reluat, simetric, la sfârsitul ei, dându-i o extensie fara margini, ca aceea care apare între oglinzi paralele. „Mereu”, la început, însoteste si amplifica baterea salcâmilor pe mormântul mamei, iar la sfârsit, somnul ei de veci. În strofa urmatoare, „mereu” însoteste, cu aceeasi functie ca în prima strofa, cresterea umbrei ramurii de tei pe mormântul poetului, apoi somnul lui de veci. Iar în ultima strofa „mereu” califica plânsul apei în vecinatatea mormântului comun al celor doi iubiti, iar la sfârsit, desigur somnul lor de veci. Acelasi „mereu” si, totusi, altul!
Efectul cautat si, desigur, gasit de poet prin mijlocirea secventei iterative si similar-afine din poezia „O, mama…” este, asadar, acela de intensificare si prelungire sau proiectie în infinit a sentimentului sau de comuniune, în moarte, cu natura. Proiectia într-o durata fara sfârsit este sustinuta si de procedeul frazarii cu ajutorul punctelor de suspensie care preceda fiecare insertie în poezie a secventei iterative.
Nu ne mai ramâne acum decât sa recompunem puzzle-ul aducând sub ochii cititorului rândurilor de mai sus aceasta secventa integrata – nu numai ca înteles, ci si din punctul de vedere al ritmului si al rimei – în ansamblul în care ea vietuieste poetic, ansamblu despre care, în absenta ei, se poate spune ca ar ramâne neîmplinit:
O, mama…
„O, mama, dulce mama, din negura de vremi/ Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutura salcâmii de toamna si de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngâna glasul tau…/ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.// Când voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plângi;/ Din teiul sfânt si dulce o ramura sa frângi,/ La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,/ Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;/ Simti-o-voi odata umbrind mormântul meu…./ Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.// Iar daca împreuna va fi ca sa murim,/ Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,/ Mormântul sa ni-l sape la margine de râu,/ Ne puna-n încaperea aceluiasi sicriu;/ De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…/ Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.”
Note:
(1) Data de ianuarie 1880 apare scrisa chiar de mâna poetului la finele primei forme a poeziei.
Este data aparitiei în „Timpul” a editorialului apartinând gazetarului Eminescu. Editorialul este semnificativ pentru cunoasterea starii de spirit a poetului ale carui framântari si gânduri nu pot sa nu aiba ecouri în poezie. Reproducem aici câteva rânduri din editorial nu numai pentru valoarea lui ca document al acelui timp, ci si pentru a sustine ca noi, astazi, avem ce învata din pilda vietii si a scrisului lui Eminescu: „Astazi se sfârseste anul si cu dânsul se încheie al optulea deceniu al veacului nostru. Acest an este al patrulea al domniei radicalilor, cari se anuntase cu pompoasele titule de «regim al virtutii», «politica neutrala», «iconomie, ordine si morala în finante si administratie», «ocrotirea intereselor nationale fata cu strainii» si altele si mai stralucite titule”. Dupa ce trece în revista principalele evenimente ale anului 1879, Eminescu conchide: „Acestea sunt în linii mari evenimentele, cari au avut loc în anul ce expira astazi. Din parte-ne nu-l putem încheia mai bine decât urând adversarilor nostri sa aiba mai multa onestitate, mai mult cumpat si mai multa minte în viata politica decât au avut pâna acum”.
(2) Anticipata, ipotetic, în postuma Iubitei, apartinând primului an de studiu la Viena, imaginea propriei morti vegheate de iubita, este, în linii mari, aceeasi. Doar obiectele de la veghe sunt altele, iar zâmbetul înlocuieste plânsul: „Asteapta dar cu moarta ta, iubita,/ Pân’ce de fericire-oi muri eu,/ Cu roze sa-cununi fruntea-mi palita,/ Zâmbind sa ma saruti, amorul meu.”