Puterea „combinatorie“ a limbajului lui L. Dimov este remarcata fie ca expresie a hazardului, fie ca expresie a rigorii. Am constatat ca, în unele lecturi, modul de structurare figurativa este inexistent. În întregul sau, structurarea urmeaza fidel figuratia, stapânitoare aparând hazardul si încifrarea (M. Ungheanu, „Leonid Dimov – Versuri“, în „Arhipelag de semne“, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1975), un cvasi-control, prin enumerarea aleatorie (Petru Poanta, „Modalitati lirice contemporane“, Cluj, Dacia, 1973). În fapt, structurarea poetica ajunge nu doar reala, dar si riguroasa, în acest sens existând bune constatari: „Constructivismul spatial“ (Dan Laurentiu, „Spectacol si poezie“, în „Luceafarul“, nr. 29, 1977); „Poetul construieste – lucid, cu o extraordinara inventivitate – o lume fabuloasa (…) fara «metafizica»…“ (Mircea Iorgulescu, „Poezia miraculosului“, prefata la Leonid Dimov, „Cele mai frumoase poezii“, Bucuresti, Albatros, 1980).
Leonid Dimov („Criteriul decisiv“, în „Secolul XX“, nr. 5, mai 1971), scriind despre cartea lui Marcel Raymond, „De la Baudelaire la suprarealism“, constatase ca „Raymond opune baricade marsului destructiv al suprarealismului…“ Apoi: „Ce propune Raymond? Un fel de hibridare între suprarealism si «valérysme» («constrângerile sunt necesare pentru a se opune risipirii permanente a gândurilor»)? Desigur, dar, poate, nu numai atât. Raymond se gândeste la o sinteza absoluta care însa (noi o spunem) n-are nimic cu «noua ordine franceza».“
N-a dat de gândit aceasta delimitare, iar criticii nostri au preluat si au tot repetat termenul „sinteza“. Neîntelegatorii, tocmai datorita sintezei, l-au taxat de inautentic, daca nu chiar de epigon, fie si într-un fel contradictoriu: „un mânuitor de maniere“; „poet autentic, care recurge deliberat la o haina poetica de împrumut“ (M. Ungheanu, „Leonid Dimov – «Versuri»“, în „Arhipelag de semne“, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1975); „Ca orice autentic poet, Dimov este mult mai traditionalist decât pare: avangardismul sau e înselator, noul pe care-l promoveaza e de fapt o reîmprospatare, o restituire. (…) Noua este doar sinteza pe care ne-o propune Dimov…“ (Matei Calinescu, „Poezie si desen“, în „România literara“, nr. 51, 1970); „arta lui Leonid Dimov tinteste catre cuprinderea globala, sintetica si unificatoare“ (Mircea Iorgulescu, „Poezia miraculosului“, prefata la Leonid Dimov – „Cele mai frumoase poezii“, Bucuresti, Albatros, 1980); Dimov e ermetic (I. Barbu), balcanizant (Gh. Magheru), arghezian, bacovian, oniric, barochist, grav si burlesc, manierist… (Ovid S. Crohmalniceanu, „Inimitabilul Dimov“, în „Pâinea noastra cea de toate zilele“, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1981); e raportat la onirism, barochism, parnasianism, narativitate, amestec de cotidian si vis, fantezie urmuziana, suprarealista (Valeriu Cristea, „Calatoriile poetului (Leonid Dimov)“, în „Modestie si orgoliu“, Bucuresti, Eminescu, 1984). O concluzie tranzitorie ar fi aceasta: „Un fenomen de sinteza care plaseaza lirica lui Leonid Dimov în sensul post-modernismului“. (Eugen Simion, „Geometria visului“, în „România literara“, nr. 2, 1986.) Pare ca si simbolismul îsi are partea sa în sinteza actualizata a poeticului. „«Rondelul rondelurilor» (e scris) în tonuri simboliste“ (Eugen Simion, „Scriitori români de azi“, III, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1984). Poetul român n-ar produce mai mult decât „o condensare a celor mai diverse înrâuriri“ (Nicolae Manolescu, „Onirismul bine temperat“, în „România literara“, nr. 36, 1991), o „vasta sinteza“ (Alex. Stefanescu, „La o noua lectura: Leonid Dimov“, în „România literara“, nr. 47, 1997). Si n-a parut a fi prea putin pentru o adevarata personalitate creatoare.
Avem, în „Destin cu baobab: Versuri“ (1966), si o explicatie realista, ideologica, istorica, pentru vizualitatea care absoarbe limbajul sonor, constituindu-se ca unic limbaj. Se-ntâmpla asa întrucât oamenii nu pot vorbi despre ce stiu si vad. Ei nu pot decât sa se refugieze în locuri unde vederea le este pe deplin permisa. E. Negrici („Sistematica poeziei“) precizeaza ca modul acesta de metamorfozare poetica e tipic societatilor totalitare. Imaginatia ajunge compensatorie în raport cu coercitiile numeroase ale realului.
În „Masivitate“, alt poem din acelasi volum, locutorul-actant e identificat cu decorul (zidul), prin intermediul animalitatii fabuloase (al unui balaur). Fara o extensie narativa, descriptia nu favorizeaza imaginatia oniroida. Transpar, însa, rima structuranta, sonoritatea, arbitraritatea semantica.
Într-o balada aproape prozaica, „Poemul zorilor: Dialectica vârstelor“ (1977), cu un limbaj aproape nonfigurativ, L. Dimov pastreaza scenariul, gesturile, epurând textul de imagini si lexic rar. Locutorul vrea sa vindece un cal alb „cu grea gânganie pe pulpa“, dar e acuzat de stapânul spân ca l-a ucis.
E îngaduit „Veterinarul în costum/ De noapte tulbure“, ca sa-l opereze sub ochii tuturor, cei prezenti alcatuind o „netrebnica cireada“. Calul alb capata o voce noua. Veterinarul zboara într-un cerdac, stapânit de „spaima grea“. Curând e „strapuns“ de calul „mânios“. Martorii înfricosati îi urmaresc prabusirea, care nu-i e, cum credeau ei, cu regret, fatala.
Limba poetica a lui Dimov i-a retinut, intrigat, sedus pe toti criticii, unii constatând-o, altii calificând-o: „o imensa mascarada verbala“ (Eugen Barbu, „O istorie polemica…“); „gurmand al limbajului echivoc“ (Marin Mincu, în „Poezie si generatie“, Bucuresti, Eminescu, 1975); „culorile savuroase ale lexicului dialectal“ (în „Litanii pentru Horia“), „Transfigurarea istoriei în metafora este sobra…“ (Dana Dumitriu, „Portretul artistului în tinerete“, despre „Litanii pentru Horia“, în „România literara“, nr. 29, 1975); magician al limbii, „geniu lingvistic“ (Al. Cistelecan, „Poezie si livresc“, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1987); „Poeticitatea, în cazul lui, consta tocmai în desfasurarea de mijloace de exprimare.“ (Alex. Stefanescu, „La o noua lectura: Leonid Dimov“, în „România literara“, nr. 47, 1997)
Se poate constata credinta poetica într-o geneza ontica a limbajului. „Poemul odailor: 7 poeme“ (1968) activeaza un limbaj ivit din fiinta. Fiecare enunt ori strofa au geneza ontica. Verbul a fi ajunge aici generic si generator.
Limbajului opus lumii si lui însusi îi corespunde o memorie pe aceeasi masura. Una marcata de uitarea totala, ca în poemul „În munti“, din acelasi volum.
Fiinta care se opune amintirii, travestind-o, este ludica în multiple forme, fara a ocoli jocul limbii, de felul „uliu de iulie“ („Tremur: Versuri“, 1966). Luntrasii pe Dunare coboara perechi, „Mila adunând, heu! din mila-n mila!“ („Narcis: Spectacol“, 1979). Jocurile verbale – „în tact, intact“, „În munti: 7 poeme“, 1968 – includ un als ob (onto)retoric, revelator prin ascunderea existentului si a limbajului.
Pretiozitatea expresiei apare si stridenta. Pentru a privi orizontul, expresia necontemplativa devine posesiva, vorace: „mestecam în iris orizontul“ („Destin cu fluturi: Versuri“, 1966). Ca nimeni nu e perfect se vede dintr-o cacofonie monumentala care trece si la acest magician si muzician al limbajului: „sa nu se gaseasca/ Când usile…“ („Vis cu cocos: Carte de vise“ (1969), ciclul „La capatul somnului“).
Referinta predominant interioara nu o înlatura cu totul pe aceea exterioara, ca în literatura postmodernilor. Lumea poemului („În munti: 7 poeme“, 1968) e alienata: „Cât de straine ginte locuiesc/ În marele oras împaratesc.“. Si face recurs, retoric, inclusiv la un discurs esopic: „Încearca sa le spui mai ocolit“. (Vezi si, în „Turnul Babel“: „Trist cetatean, în van te furisezi!/ Sunt usile închise, precum vezi.“)
Limbajul poemului ajunge bine relevat. Rostirea libera e doar cea naturala. Stau „La verzi taifasuri, dimineti ramase“. Rostirea se restrânge, se obscurizeaza si se alieneaza, ca emanatie obiectuala. „Si caravane ne-nsotesc cu soapte/ În limba lor venind din miazanoapte.“ În relatie umana, rostirea este interzisa: „Si grija ai sa nu pronunti o soapta“. Sau: „Doar tacere. (…/Ar fi de ajuns o soapta mai zgâriata/ Ca umbra muntelui sa se pravale toata“.
Rostirea impune o poetica regresiv-zoologica, imanenta cuvântului: „Cuvintele sa fie doar silabe/ Târâte dupa noi în patru labe“. Cum se observa, violenta acestei poetici sfarma limbajul. E distrusa comunicarea, nu doar semantic, dar si fizic. „Nu ma-ntelegi, nici nu m-auzi cum strig“.
Grea, pretioasa, comunicarea apare masurata în „uncii de tacere“ („Istoria lui Claus si a giganticei spalatorese: 7 poeme“, 1968, volum din care citez si mai jos).
În „Turnul Babel“, limbajul e supus metamorfozei dinspre zoologic spre antropologic: „Acum vor învata pâna la noapte/ Cum sa preschimbe mugetul în soapte.“ El nu exclude însa întoarcerea, regresiunea: „Urgoragal, ti-e teama, te reduci/ La zero roz, la silabe de cuci…“. Dominant ajunge limbajul anagramatic, cifrat: „Cocosi întinsi si zebre poligame/ Au prins a se roti prin anagrame.“ Arhaizarea (inime) se potriveste în cuvânt cu inovatia (tevuite). Gramatica devine fortata firesc. Limba poeziei atrage agramaticalitatile, pluralizarea, schimbarile de gen etc. Gramatica poetica tinde spre o trans-gramaticalizare a relatiei ligvistice. Vom avea, pe lânga semnalatele Burgundii, Iberii, Crete, Laponii, si „kilometre“. Enumerarea bric-à-brac face partea din stilistica cea mai vie a poetului. „Ostrete-nsurubate-n osii multe/ Cilindri vineti, faruri, catapulte.“ Ea nu ramâne total lipsita de precedenta, dar nici de succesorat.
În „Mistretul si pacea eterna“, Sfinxul triedric e o însumare a viului („Purta cam tot ce se nascuse“), folosind un limbaj concret pueril, sibilinic, thanatic („semn, din scutecele reci/ Reîmpletea din limbi apuse“). Totul se sparge prin rostirea, de catre eul locutor, a unei vraji. Dar nu totul se sfârseste, pâna la epilog ni se cere sa mai ascultam „Cântecul mistretului însetat de spirit“: cu vrajitori, razboinici porniti sa ucida un prunc parasit, dascali, buhe diafane, bazilisci, elevi, alungând eul-mistret de metal „Mânat de sânge si urât“, (auto)magnificat („Cresteam, nu-mi ajungea un drum,/ Cu râtul rasturnam tarlale“; ajunge „Cât un oras„).
Tot avutul eului locutor din „Pe malul Stixului“ (1968) e nascut din „fum“ si ajunge un limbaj vechi, hermetic: „înca sa-l dezleg n-am stiut cum/ Din rune cu inscriptii, din palii…“. Cuvântul este (pre)existent, devreme ce sunt numite „frunzisele când nasc un lexic“. Fiinta vorbeste mereu, limba se poate retine. „În juru-ne toate povestile tac.“ Sintagma care încheie sonetul, „tacere milostiva“, citata si ca moto, îi apartine poetului Sorin Marculescu.
Limbajul thanatic sau thanatogen („scrie-n scrum“, cf. „Înca o data: Deschideri“, 1972) activeaza o retorica a incomunicarii mai expresiva decât comunicarea.
„Litanii pentru Horia“ (1975) reface culoarea locului transilvan printr-o limba bogata si energica, brutala si secreta, rafinând licori savante si subtile. Gasim si aici limba poetica a lui Dimov, deprinsa si de la un Arghezi, în care s-au turnat si câtiva stropi din lirismul lui Goga: „graiul lin din marmura si miere/ L-au rabufnit în bulgari si-n cadere“ („Baiesii“). Arghezian este paradisul terestru: „Minunile crescute-n aur cret/ Jaleru le-a ivit si le-a dat pret“ („Baiesii“). În „Stafia“, blestemul e-n tipar folcloric-arghezian: „Le ramâna-n blid nimica/ Sparge-li-s-a-n trei ciubica/ Zara li s-ar face miedul/ Le-ar scrumi în tapa iedul./ Usce-ti-ar napraznic mâna,/ Rodele caniti-ar grâna!“ În „Preludiu“, Goga îl precede pe Arghezi, în discurs liric pamfletar, vaticinar, dar cliseizat: „În tara lor de codri, cu lume nevoiasa/ Doar grofii si calaii se-ngâmfa si se-ngrasa“.
Limbajul acuzat dialectal, dar si cel cult, e cultivat pentru hermetismul imanent comunicarii restânse: auace, baiesi, bândura, boarsele, boboane, bobotaie, bodiu, borese, borzi, buholt, cahla, catarele, ceahlaii, chindie, ciubare, ciurlica, clacani, clopuit, cobolzii, darab de pita, desita, dârdori, gada, gadis, gârlice, glajer, golomoz, herneu, iagari, ispani, izvuc, larita, maietori, movan, navâsca, nemesi, olântar, pogan, potca, pristen, (buza) razbelita, va razmiri, ruja, (fraga) ruminie, spija, stei, steampuri, tisa, uioare, urbarii, vasari, vladna, zada, zarafi.
„Stafia“ are un aer puternic de text cules si numai vag prelucrat. Inventivitatea lingvistica ramâne (era deja, volumul e, cronologic, la baza operei) extraordinara. Indexez în acest scop „Ragaz“. Expresiv în grad ridicat este si „Tumult“. Aici materia ramâne diversa si concreta, limbajul e regional, ocultarea semnificatului apare deliberata, accent cade pe semnificantul expresiv.
„A. B. C.“ (1973) reconfirma faptul ca la început si la sfârsit sunt cuvintele, un logos pre-crepuscular si un ontos crepuscular, thanatic: „Ce vechi sunt vorbele de plus/ Si înca n-au murit destul“ („La sanius“). Iata, tot aici, si finalul: „pieriti în vorbe vechi“. Iar în „Simetrii“, din acelasi volum: „Gândeam o limba veche si baroca“.
Limbaj si viata domestica sunt doua dintre uneltele metapoetice, sugerate în primele doua versuri din „Pe scurt: Spectacol“ (1979): „Fiertura aburind printre ceasloave,/ Amestec orb de sunete lingave…“.
Evident, prin Dimov s-a impus în poezie un stil auctorial si autoritar: „se face simtita, dincolo de orice program, o bucurie, o jubilatie a stilului care se inventa mereu pe sine, sfidând (uneori cu un simplu surâs) automatismele oricarei scriituri (daca vedem în aceasta din urma un soi de suprastil, de specializare conventionala a discursului)“ (Matei Calinescu, „Poezie si desen“, în „România literara“, nr. 51, 1970); „cât de pacalitor poate fi stilul lui Dimov“, „stil usor parodic“ (în „Trisfetitele“) (Eugen Simion, „Scriitori români de azi“, III, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1984); „Exista (…) un stil Dimov…“ (Eugen Simion, „Geometria visului“, în „România literara“, nr. 2, 1986.)
Stilistic, la Dimov, se produce o asianizare a aticismului, dar si invers, o comuniune între scrisul extensiv si cel intensiv, artificial si natural, ambiguu si precis, abisal si ocazional.
Reducem poezia la limbaj? Dar poezia lui Leonid Dimov? Benedetto Croce („Poezia. Introducere în critica si istoria poeziei si literaturii române“ (1936), traducere si prefata de Serban Stati, Bucuresti, Univers, 1972, p. 325), care îsi interzicea hermeneutica poeziei, raspundea afirmativ: „limbajul nu este «mijlocul» sau «instrumentul», ci este poezia însasi“. Sustinea în felul sau o poetica lingvistica. Sa recunoastem ca identitatea dintre poezie si limbaj are logica ei. Si e usor de crezut. Exista si sustinatori ai transcendentei poemului fata de limbaj. Chiar si dintre cei care nu precizeaza fata de ce fel de limbaj si în ce consta diferenta sau plusul poeziei. „Poemul transcende limbajul… el este limbaj si înca ceva în plus…“, crede poetul, laureat al Premiului Nobel, O. Paz, citat de Mikel Dufrenne („Poeticul“, cuvânt înainte si traducere de Ion Pascadi, Bucuresti, Univers, 1971). Poemul, acela din afara propriei poetici, ar fi spus Dimov, transcende visul, chiar daca el îl scria urmând „legislatia“ visului.
Adaug aici o constatare de încheiere. Poezia ca limbaj auroral, originar (ca sa devina original), nu este o teorie recenta. Partial real, partial utopic, în raport cu limbajul poetic integral, faptul n-a fost contemplat, cum s-ar crede, abia de catre Eugen Coseriu, la multi ani si înca în opozitie cu teoria structuralista a deviatiei (limbajul poetic ca abatere de la cel comun). Benedetto Croce, în „Poezia. Introducere în critica si istoria poeziei si literaturii române“, stia ca „poezia este «limba materna a speciei umane»“; ca „Poezia este limbajul în fiinta lui genuina“ (38). Nici Albert Béguin („Sufletul romantic si visul. Eseu despre romantismul german si poezia franceza“, traducere si prefata de Dumitru Tepeneag, postfata de Mircea Martin, Ed. Univers, Bucuresti, 1998, p. 93) nu asteapta altceva: „Misiunea poeziei este de a crea limbajul dintâi, de a restitui pe de-a-ntregul contemplarea uimita si prima prezenta a lucrurilor“. Apropiat de ei ramâne si Mikel Dufrenne („Poeticul“): „Poezia, daca nu luam în considerare decât atitudinea fata de materia care-i este proprie, procedeaza la restaurarea limbajului aducându-l la obârsie“ (p. 59); „poezia restituie limbajul starii sale naturale“ (p. 124). Poezia, mai crede Dufrenne, „transfigureaza numai limbajul comun“ (p. 62). Desigur, acesta este sensul transformarii sau transfigurarii, numai ca tot poezia lasa adesea limbajul comun în stare genuina, nepoetica, si totusi capata statut de limbaj al poeziei, deci de limbaj poetic. Fie ca e „citat“ (din locuri prea comune), fie ca e larg uzual si uzat. Dufrenne constata mai departe ca se ajunge la o „triumfatoare metamorfoza a limbajului (…) poezia îl restituie primei sale stari, îi reda vigoarea si prospetimea originara, îl readuce la natura. (…) Poemul ni se impune ca un obiect perfect…“ (63). Iata o conceptie deloc în sensul experimentului literar, poetic. Daca experimentalista nu e, fatalista, dogmatica prin jocul de miscare, este cu siguranta.
(Fragment dintr-un studiu)