Pledoarie pentru imaturitate

Bogdan-Alexandru Stanescu, Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012, 64 p.

 

Cam toata critica a convenit asupra faptului ca anul trecut poate fi considerat – cum nu s-a mai intâmplat de ceva vreme incoace, din cauza efervescentei prozei – un an al poeziei. Come-back-urilor spectaculoase care au consolidat nume tinere (Dan Sociu, Vlad Moldovan, Radu Vancu) li s-au alaturat carti bune ale unor poeti consacrati (Liviu Ioan Stoiciu, Petru M. Has, Mihail Galatanu), precum si debuturi notabile (Alex Vasies, Teodora Coman si Radu Nitescu).  De fapt, atât de prolific si de diversificat a fost 2012, incât aceasta diversificare a inceput sa fie suspectata de eclectism. Mai exact spus, dupa o perioada destul de lunga in care poetii actuali s-au pastrat la adapostul volumelor individuale renuntând la programe si poetici generationiste, in ultimele saptamâni se pot identifica germenii unor noi dispute. O serie de poeti grupati in jurul platformei internautice „Canonul“ (Dan Sociu, Ionut Chiva, Vasile Leac, Vlad Moldovan, Rares Moldovan) declara razboi – prin texte care amesteca analiza serioasa cu bascalia – directiei Radu Vancu–Claudiu Komartin, care câstigase tot mai mult teren nu atât/ nu doar prin volume individuale, cât si prin mosirea si „managerierea“ poetilor mai tineri; ultimii conduc cenacluri si cluburi de lectura devenite, in scurt timp, influente si eficiente. Daca nu renunta de tot la partea de analiza, alunecând de-a binelea in bascalie, „Canonul“ poate construi un punct de vedere valabil in poezia actuala, generând prima polarizare serioasa din interiorul ultimei generatii, mai preocupata pâna acum de a se disocia de precursori decât de a-si rezolva problemele interne. Se anunta deja o confruntare a „Canonicilor“ radicali, sceptici, dezabuzati, alergici la cea mai mica aluzie livresca si la orice tip de pactizare cu sistemul literar românesc, cu, de cealalta parte, gruparea mai sentimentala si mai metafizica (ma rog, in limitele in care se mai poate vorbi de asa ceva in poezia tânara), ceva mai increzatoare in capacitatea literaturii de a coagula si de a comunica esential. Daca nu ramâne o incaierare pasagera, alimentata de fumurile invidiei si ale resentimentului, dezbaterea se poate transforma intr-o ciocnire de stiluri si de formule numai buna pentru radicalizarea poeziei de azi.
Ermetism si gongorism
E drept, insa, ca la o privire mai atenta, nici poezia tânara nu e chiar atât de lipsita de program cum ar fi putut sa para la prima vedere. Cea mai conceptuala carte de anul trecut ii apartine lui Bogdan-Alexandru Stanescu, un poet care si-a amânat, dupa propriile marturisiri, debutul cu vreo zece ani. Timp in care a citit si a selectat multa literatura contemporana (inclusiv poezie actuala, despre care s-a exprimat selectiv, conform propriei sensibilitati), a publicat un volum epistolar cu Vasile Ernu („Ceea ce ne desparte“) si a scris o teza de doctorat despre Emil Botta. Specifica lui Bogdan-Alexandru Stanescu, inca de pe vremea când tinea cronica literara la „Adevarul literar si artistic“, era perspectiva subiectiva, chiar hedonista, prin care comenta textele. De multe ori – si faptul a devenit mai vizibil pe masura evolutiei personalitatii lui Bogdan-Alexandru Stanescu -, intr-atât sunt de hedoniste lecturile lui, incât isi pierd abilitatile tranzitive in virtutea unui ermetism corectat de un patetism difuz. Glosele mai recente cu privire la poeti contemporani sunt sufocate de simboluri de uz strict personal. Apogeul acestui bizar ermetism confesiv, susceptibil de gongorism, il constituie comentariile din „Observator cultural“ despre poezia lui Stefan Manasia – comentarii din care eu unul marturisesc ca n-am inteles nimic.
De aceea, nu-i deloc surprinzator sa vezi ca cercetatorul lui Emil Botta isi face, la debutul cu „Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul“, o profesiune de credinta din „capacitatea de a evita facilul“ sau din „truda de a ascunde eul sub faldurile textului“. Ceea ce i se pare respingator lui Bogdan-Alexandru Stanescu in poezia (româneasca) actuala e constructia „exclusiv in jurul eului, fara nimic altceva dedesubt, alaturi sau in plan superior“. E si motivul pentru care nu s-a grabit sa-si publice productiile de tinerete, asteptând, spre deosebire de majoritatea colegilor de generatie, o decantare a experientelor.

„Apoi, dupa batalie ne-am tras sufletul“ atesta, de altfel, incercarile aproape disperate ale scriitorului de a ocoli problematica eului. Intr-atât e de suparat Bogdan-Alexandru Stanescu pe biografisti si pe cotidieni, incât de frica lor e gata sa pactizeze cu istoria sau cu mitologia antica. De aici, o poezie apasat livresca, insa neconvingatoare. Imaginarul poetului e bântuit de Diomede si Hektor, invocati când imnic-expresionist („Astazi, de pe Zidurile-Aurite aruncat-am stârvuri,/ Eu, Hektor, neinvinsul am carat putreziciunea/ Mortilor mei. Fost-a vrerea lui Apollon sau/ vointa unui Rege nebun, tata, drag zanatic?// Ajung serpii miasmelor pe-naltimile necucerite/ Eroi implatosati trudesc sub propriile ruguri/ Eu, Salbaticul, cuceritor al Thraciei neimblânzite/ Adun in pumni si-si dau, tie, ofranda sângelui“), când deconstructiv, prin apelul la un limbaj mucalit, de efect ridicol: „Degeaba ingân, noaptea, la foc/ Eu am calcâie din talpi pâna-n crestet/ Legenda-i tatic printre zei…/ Diomede ucide, fute, desecreaza/ Degeaba injur printre dinti, Diomede pleaca!“. In alt loc, tot pentru a scapa de tirania eului cotidian (si a-si exersa, cu pretiozitate, senzorialul non-uman), sensibilitatea lui Bogdan-Alexandru Stanescu isi gaseste adapost in universul unei pisici: „M-am asezat confortabil in cosul pisicii/ Cât confort acolo, cu pernute,/ chinuind un soricel in gherute,/ Meditând la destinul radacinii de pastârnac,/ atent la clocotul molcom al oalei de ciorba/ Ciulesc urechile la pas de gândac,/ Frec intre dinti frunze de morcov,/ Mai mereu torc, mai mereu tac/ Pe sub usa, ca o harpa celesta,/ suiera vântul, adie izul de menta“.
La fel de exotice, insa ceva mai reusite, sunt micile „pasteluri“, care, din cauza rezonantelor mitice caligrafiate atent, capata aspect de gravuri: „In faldurile perdelei insorite/ marea si-a irosit cerneala, bancurile iluzorii/ zburda, cum mai joaca ele!/ caile par scurte/ tot asa cum raza samânta scufunda/ semne noi in mlastinile umbroase/ abia acolo o sepie solitara poate privi,/ daca, poate, caderea ultimei, pierdutei/ umbre solare“. Aceste exercitii de retragere din calea actualitatii si din sfera cotidianului – dintre tinerii poeti de azi, Bogdan-Alexandru Stanescu a formulat programul cel mai abstract – transforma poezia din „Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul“ intr-o colectie de senzorialitati care de care mai rare. Prin gesturi ce amintesc mai degraba de ultimul Ion Pillat decât de Emil Botta, Bogdan-Alexandru Stanescu transcrie toate acele „maruntisuri“ miraculoase ale naturii, „toate acele momente când viata e minuscula/ si poate fi sorbita in piept“. „Umbrele parfumate ale noptii“, „pasul saltat al insectelor in aburul primaverii“, „trupurile tinere in febra rutului“ sunt doar câteva dintre argumentele puse in slujba pledoariei, asumat vetuste, insa reci ca orice pledoarie, pentru „frumusetea ascunsa a lucrurilor“.
Convingator, desi autorul n-ar recunoaste-o nici in ruptul capului, e Bogdan-Alexandru Stanescu atunci când dezbraca toga de initiat intr-ale poeziei din Antichitate pâna azi si ramâne, la fel ca alti colegii de generatie, in hainele de zi cu zi. Sentimentele umane modeste – nostalgia amestecata cu autoironie din ciclul „Tataie“ si din „Poem amânat“ – vin mai bine sensibilitatii poetului decât permanentele exercitii de iesire din sine si de modificare a unghiului observatiei. Mai in gluma, mai in serios, Bogdan-Alexandru Stanescu vede mai poetic prin ochii proprii decât prin ochii lui Horatiu sau Botta, ai lui Hektor sau ai unei… pisici. O poezie tranzitiva notabila e de regasit in volum – si ea ar reprezenta un atu al lui Bogdan-Alexandru Stanescu tocmai pentru ca buna instructie livresca e in masura sa cenzureze verbiajul ce afecteaza imaginarul minimalistilor de azi. Poetul stie sa decupeze realul si sa-l izoleze simbolic fara sa-l falsifice: „Ca au zis, domne,/ ce-i cu atâta explozie a nefirescului/ Când s-a dovedit clar ca totu se reduce la tekhne,/ ma aia la cap,/ Spunea bunicu, ceva vreme inainte sa plece/ Abia-si facea bagajele in vremea aia,/ Pregatise placa de beton,/ Inca statea pe/ Capriorii de lemn, nefinisati, neexecutati,/ Paralele perfecte,/ baga tu mâna, nepoate/ si vezi daca e cald inauntru,/ Stai linistit, zic,/ ca nu e:/ iarna frig,/ vara cald de mori,/ dar tu n-o sa fii acolo,/ doar trei, patru stinghii albe,/ una mai alba decât cealalta,/ trei patru zdrente desirate, insirate, putrezite/ Tu vei fi la subsol, pe terasa…“
Desi recomanda, nu-ncape indoiala, un poet, „Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul“ sufera, din pacate, de complexul debutantului intârziat, care a vazut si vrea prea multe de la poezie. Nu i-ar strica lui Bogdan-Alexandru Stanescu, la al doilea volum, câteva exercitii de imaturitate.