Sari la conținut

Pisarul pe aripile vantului

Autor: TOMA GRIGORIE
Apărut în nr. 427

Remus Valeriu Giorgioni, pisarul si vantul, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2012

 

Scriitorul lugojean Remus Valeriu Giorgioni apeleaza la programul generos al editurii moldovene si îsi aduna opera poetica într-o antologie si o publica în colectia „Opera Omnia“ a acestei editurii. Structural fiind spirit ironic si ludic, poetul începe constructia cu sfârsitul, adica îsi grupeaza poemele selectate si le pune în carte în ordine cronologica inversa, deschizând opul cu cel mai recent volum al sau: „Ferestre în cer“  (Dacia XXI, Cluj, 2012) si stabilind într-un fel, ab initio, prin aceasta metafora, background-ul principal al creatiei sale lirice. Continua apoi cu volumele: „Pe aleea cu incunabule“ (2005), „Crucisatorul Poema“ (2005), „Un suflet ectopic“ (2003), „Fâlfâiri de aripi ale pasarii colibri“ (editie bibliofila – 1997), „Norul de martori“ (1996), „Scrisoare de la Polul Vest“ (inedite, -1997-2012), „Poeme de morti si vii“ (f.a.), „Echilibrul orei“ (inedite, 1975-1987), lasând în afara alte câteva volume.
Cunoscutul critic literar Gheorghe Grigurcu defineste corect, „Într-o interfata“, principalele configuratii ale profilului poetic al lui Remus Valeriu Giorgioni: „anxios, inconformist, sarcastic, gata a zburataci conventiile poeticesti, asa cum proceda Isus  cu negutatorii sacrilegi“ si citeaza din poemul „purificarea templului“ – II: „Iisus ia si astazi un bici / împletit din sapte suvite pocnind / din el de sapte ori“.
Prin ineditele din secventa preliminara („Pisarul si vântul“, „Noaptea aceea ciudata“, „MOARTEA“, femeia-paianjen sau Fiara Melancoliei“, „Naclait de naratiune“), poetul îsi fixeaza directiile axiale ale creatiei: actul scrierii – poietica, conditia poetului ca fiinta sociala, marasmul mortii inexpugnabile, relatia cu divinitatea. Pisarul îsi conduce nava poetica între apele cerului si ale pamântului purtat de un vânt prielnic.
Desi universul liric al lui Remus Valeriu Giorgioni se nutreste în mare parte, mai ales în recentul volum, „Ferestre în cer“, din sfera religiosului, poetul nu este un psalmist bigot, ci unul care îsi afla inspiratia din acest areal, dovedindu-se un credincios de fond, nu formal. Un protagonist al poemelor sale este îngerul secondat de superiorul lui, arhanghelul,  umanizati într-un fel, dar încununati cu aura celesta. Îngerul este „ud ca un soarece“, însa ploaia e de aur si el apare diafan „ ca o pâlpâire de flama galben-albastra“.  Adresarea finala are caracter de intimitate, acordându-i poetului atributul unui evlavios sui-generis: „Mai albastru ca tine, îngere, / E numai cerul de vara“ („Îngerul“) Comparatia empatica este reluata si în poemul „Mai albastru ca tine, îngere“, dar cerul este acum „un trup subtirel de vioara“. Sau, în alt poem: „Mai albastru ca tine îngere / e numai El-Ariel“ („Transcendere, umbra“). Acum, comparatia îsi are sorgintea în textele biblice, unde El Ariel este identificat cu leul lui Dumnezeu sau cu altarul lui Dumnezeu.
Un numar apreciabil de poeme reiau descrieri de fapte biblice, pe care poetul reuseste sa le transpuna de cele mai multe ori în poezii veritabile, putine ramânând la nivel descriptiv.
Sacrul coabiteaza cu laicul în buna armonie, fara distonari inadecvate. Toposuri si apelative din sfera biblica devin piloni ai sustinerii constructiei din poezia sa religioasa: Biserica, Cerul, Canaanul, Gradina lui Adam si a Evei sau a lui Akademos, Walhala Hebron, Muntele Moria… si Fecioara, Hristos, Moise, Simon Petru, Toma Didimul, Ioan Botezatorul, Aaron, Iehova…
Biserica – reprezentanta divinitatii pe pamânt – se înalta la cer, în imaginatia poetului, precum o nava-chivot iesita în larg cu turla drept catarg, „cu prapuri si sfinti / cu lespezi si caramizi – si mai cu seama pietrele vii!“ (s. m., metafora a fiintelor umane). („Biserica se înalta la cer“). Privind diacronic, în lirica sa începe sa prevaleze poezia religioasa dupa 2000. Remus Valeriu Giorgioni este un poet sensibil, dublat de un credincios senin, care îsi exhiba credinta în metafore vii, cu reala încarcatura lirica. Înalta sublim si firesc terestrul în cer, iar cerul îl coboara pe pamânt. Poemele sunt de obicei mici naratiuni lirice, poeme în proza fulgurante, încrustând în sensibilitatea cititorului secvente existentiale si cristice revelatoare. Unele secvente sunt dramatizate. Volubil în exprimare, cu o buna cunoastere a bogatiei lexicale a limbii textelor vechi  biblice, dar si a celor laice moderne, îsi etaleaza lecturile extinse sprijinindu-se pe un limbaj  intelectualizat, bazat pe termeni neologici esentiali. Apeleaza rar la versul clasic reprezentat doar prin unele rime fortuite, fara respectarea celorlalte reguli prozodice din registrul clasic. Se sprijina de asemenea ponderat pe uzitarea unor tropi cu caracter insolit, sporind gradul de poeticitate al textelor: „luna un sac de iuta“; „soarele o piele de iac“; „îngerul ca o vatra de cer“; „eretele serii pâlpâitor“; „surâsul sau ca un soarece auriu“; „trageam pe mine dreptatea ca pe o mantie“; „ochii orbului – doua faruri în ceata“; „carena de dor înfipta într-un mal“; „glezna acestei nelinisti facuta cuvânt“…
Neîncaperea în cuvânt a tuturor ideilor, senzatiilor, trairilor sufletului ectopic al poetului este, ca si la alti poeti, si la R.V. Giorgioni, motiv de lamentatie: „De-o viata a vietii de om îmi zornai silabele slabele / Îmi pipai cuvintele mele ca zimtii de stele / Si sufletul peste tot sufletul nicaieri!“ („Sufletul ectopic“). Îi pare deci anormala asezarea sufletului în cuvinte, ceea ce îl plaseaza în sfera romantica a poeziei post-postmoderne. Desi este un meditativ cu nuante melancolice, nu-l paraseste entuziasmul imaginar, crezând în destinul creatiei sale si al poeziei, în general, chiar si în postumitate: „Într-o buna dimineata / ma voi trezi fecior de-mparat / Celesta caleasca va trage la scara / Sa  ma duca acasa / Sub stresini de cer în palatul de gheata // Trece-voi chiuind si saltând / Haulind peste munti – peste muntii / De mâine / În straluminatul crepuscul“ (God what a morning…).
În contrapartida cu unele (putine) poeme mai extinse, poetul recurge în editia bibliofila, intitulata sugestiv si metaforic „Fâlfâiri de aripa ale pasarii colibri“ (1997), la poemul concentrat, de tipul haiku-ului, reusind definitii relevabile, din sfera cosmica: „val mare batând / într-un val de pamânt: / planeta“; „si iata laptarul / aluneca varsa sistarul: / Calea Lactee“; „ascult/ tacerea ta stalacticta / alunecând pe lac (luna)“. Unele poeme de aici nu ramân, vorba autorului însusi, „decât marunte scrijelituri / pe-un raboj de plictis?“.
Aplecarea spre poezia de idei îl conduce pe poet spre o tenta de filosofare întâlnita îndeosebi în volumul „Norul de martori“(1996), subintitulat disertatii poetice si care debuteaza firesc cu discursul de receptie: „…iata-ma astazi ajuns… ispasii / cei sapte ani canonici“ (lege fundamentata pentru dezgroparea mortilor, n.m.) si necesari („umblai / pe carari de deal si de ses prin munti si prin vai / prapastii si râpe umbroase am traversat / marile puste haladuind / cu ochii tinta mereu / dupa pietre, pietre albastre / din astre…si fier meteoric masuratori si sondari / întreprins-am în iezerele adânci“. Este reprezentat parabolic parcursul sinuos si auster al artistului (per aspera ad astra) spre devenirea menita, în deosebire cu omul comun, care e insensibil la meandrele si complexele propriei existente: „sub ghetele noastre se-ntâmpla / curse-carusele-rotatii / si revolutii / de nuclee si electroni marile prapastii dintre nucleu / si învelisul de electroni / …sub ghetele noastre grabite / care tropaie nesimtitoare pe trotuar“ („discursul de receptie“). Într-o „Scrisoare de la Polul Vest“ (titlu dat ineditelor 1997-2012), adresata cu simpatie prietenilor mei blânzi si puri, poem alcatuit din câteva secvente, Remus Valeriu Giorgioni se dovedeste si un poet al cetatii si al vremilor prezente, dezabuzate, plonjând în realitatea dura, prezentata parodic si hiperbolic, imaginata asa cum nu este: „Am pasit aseara afara din iglu-ul meu de singuratati si / betoane sa arunc în marea uitarii gunoiul (jegul balastul si / zgura) cum glasuieste Scriptura / si iata-ma deodata pasind / pe o scara de puf direct în realitatea alternativa de racoare / si duh / ca prea se facuse totul în jur ca un spirit un mugur / albastru/ – nu tu hârtii si gunoaie  cadavre de câini si pisici / lesuri de plastic / peste viata noastra imunda care cotidian / ne inunda se scurgea dintr-un burlan de slava suvoi de / lumina extramundana ca dintr-o fereastra-rana / roi de îngeri aiuritori învârtindu-se-n jurul neoanelor de pe / stâlpi pâna-n zori / dând târcoale planetei în rotocoale – de puritate – / cad fulgi pe pamânt cât cepele  ( cu lapte de tânara parca) / trece zapada trosnind din toate încheieturile ca o arca / – arca de pâsla de parca s-ar fi rupt izvoarele Adâncului“.  Ironia, sarcasmul sunt  la ele acasa si în acest poem în care poetul îsi da masura fortei sale expresive. Si prin acest exemplu se dovedeste ca poezia lui Remus Valeriu Giorgioni are o buna priza existentialista, alaturi de cea din sfera spiritualitatii, a sacrosanctului.
Antologia sa, „pisarul si vântul“, este una trainica, bazata pe poeme memorabile, cu o larga diversitate de teme si motive din cele doua planuri fundamentale ale existentei noastre obiective si ideale: teluricul si celestul, situându-l pe autor printre poetii de rezistenta ai literaturii noastre contemporane.
De-a lungul timpului, volumele sale au întâmpinat si unele reprosuri pe care, nota bene, poetul nu le-a exceptat din compartimentul de „Referinte critice selective“: „RVG este un poet inteligent si talentat, aratând însa ca un barbat care vrea sa cucereasca Everestul fara sa-si sifoneze hainele si fara sa-si rupa vreun nasture“ (…) Si totusi, câta gratie mecanica în (unele din) poemele sale.“ (Alex. Stefanescu); „cu toate sfortarile avangardiste ale autorului, volumul („Masina Melotrap“ n.m.) e bântuit de un iz greu, învechit. Poetul încearca sa creeze meraviglia, dar reuseste poate sa amuze, sa fie inteligent si atât“ (Bogdan Alexandru Stanescu).
Mai numeroase sunt aprecierile preponderent pozitive: „Descarnat si extatic, Remus Valeriu Giorgioni se înversuneaza a descrie indescriptibilul. Asemenea unui entomolog pasionat, prinde – nu cu usurinta – fluturii spiritului din idee… Devenita cursiva, starea sa încordata spiritualista irumpe într-o patetica iluminare în care lumina mai mica e absorbita de soarele mai mare, într-o beatitudine mistica“ (Gheorghe Grigurcu); „Un poet de raftul întâi, înca pe nedrept ignorat, este banateanul Remus Valeriu Giorgioni (…) Adept al unei lirici elevate, cultivând eleganta si rafinamentul, marcându-si luciditatea auctoriala si aspiratia spirituala (…) a ales partea buna a scrisului, verbul auroral, viziunea si apologia, într-o creatie nu lipsita de diversitate“ (Paul Aretzu); „Substanta poeziei lui Remus Valeriu Giorgioni este un puternic (si evoluat) sentiment al sacrului. Modalitatile expresiei tin de cultura. De aici, pe de o parte, profunzimea, pe de alta subtilitatea textelor sale“ (Eugen Dorcescu); „Ironia si autoironia, burlescul. Reprezentatia comediografica în genere, parodia, epigrama, caricatura etc. sunt înca o data puse în joc de un spirit ludic uneori irezistibil“ (Dumitru Muresan);  Pariul câstigat de RVG este „de-a re-crea, în clipa angoasata si isterica pe care o traim, meloterapia, limbajul revelat, semnificativ, esential“ (Stefan Manasia).