Simona Antonescu, Fotograful Curţii Regale, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2015, 376 p.
Fotograful Curţii Regale e printre acele romane plăcute, unde efortul documentaristic, necesar recuperării contextului, ajunge temelia ficţiunii. De la Ciocoii vechi şi noi la Zilele regelui (Filip Florian) sau la magnificele Ultime însemnări ale lui Mateiu Caragiale… (Ion Iovan), aşa-zisa frescă istorică nu a întreţinut verosimilul, ci a urnit fantezia. Aceste proze, împreună cu literatura lui M. Sadoveanu inspirată din letopiseţele Moldovei, sunt centrate pe (re)construirea atmosferei de epocă. Or, ca să discutăm despre realism, e nevoie de personaje.
Reflectare şi speculaţie
Câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească (ediţia 2014), Simona Antonescu transformă fotografia în protagonistă, folosind, cu dublă măsură, principiul că romanul reprezintă o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Pe de o parte, obiectul lucios reflectă realitatea, reproduce anumite preconcepţii. Pe de altă parte, autoarea recurge la speculaţie (termen derivat din acelaşi etimon latin), alungind sau îngustând cadrele. Instantaneele sunt parcă preluate la scara 1/1, însă perspectiva asupra aceastora se deformează. Astăzi, pozele selectate pentru exemplificarea climatului din Bucureştii anilor 1878-1889, inserate la începutul fiecăruia dintre cele 18 capitole, au căpătat patina trecutului. Arhiva le-a păstrat, dar nu le-a conservat întocmai. În oglinda retrovizoare, a automobilului de peste 300 hp, peisajele de altădată sunt înceţoşate, bruiate şi tremurate (engl. „blurred“).
Simona Antonescu le conturează în variantă sepia şi, concomitent, le reinventează. Imaginile sunt martorii infidelităţii creatoare a prozatoarei. Asistăm la derularea unui procedeu matur şi ghiduş. Matur pentru că „realismul“ romanului respectă scornirile despre figurile mondene ale Capitalei. Ghiduş pentru că, în faţa noastră, chipurile nu sunt înşirate ca într-un album, ci sunt înfăşurate în peliculă cinematografică. Simona Antonescu are o vervă de povestaş hipnotic. Îl priveşti în ochi şi, obligatoriu, accepţi tot ce grăieşte. Textul se ascultă, întrucât naratoarea, cititoarea de fotografii, rosteşte ce a văzut cu ochii ei. Cu fiecare istorisire, romanciera dă dovadă de mare răbdare să dezmembreze, până la ultimul şurubel, aparatul de fotografiat, pentru ca apoi să-l recompună funcţional, în fel şi chip, minunându-se totuşi că i-a rămas o piesă imposibil de integrat.
Vitrina
În Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1878, Franz Mayer, un sas din Mediaş, căsătorit cu Anna Dieter, cea mai mare fiică a protopopului luteran din zonă, îşi instalează un atelier fotografic. Absolvent al Academiei Regale Bavareze de Arte Frumoase, pictorul îşi dă seama că vremurile se schimbaseră şi că va fi nevoit să se reprofileze. Păstrând proporţiile, el seamănă cu scriitorii care, neavând editori şi posibilităţi materiale, îşi câştigau veniturile din jurnalismul politic. E perioada când I. Slavici, I.L. Caragiale şi M. Eminescu, prezenţi discret în Fotograful Curţii Regale, redactau ziarul conservator „Timpul“. Franz învaţă ce înseamnă succesul indirect al profesiei. Din calfă a portretisticii devine un meşter iscusit al „scrisului cu lumină“. Astfel, intră în relaţie clientelară cu Principele Carol I şi cu Principesa Elisabeta.
Protejat de familia de Hohenzolern-Sigmaringen va controla tehnica şi comerţul în care se specializase: „Franz Mayer avusese dintotdeauna o latură pragmatică, pe potriva vremurilor noi pe care le trăia. Nimeni nu mai admira azi pictura adevărată. Marii ei protectori nu mai trăiau. Astăzi, toţi admirau noul tren care circula pe sub pământ, în Londra, şi trăsura fără cai a domnului Ford“ (pp. 13-14). Herr Mayer ilustrează, deopotrivă, respectarea şi înnoirea tradiţiei. Portretul individual sau de familie, realizat în culori, care, în Europa, vreo 350 de ani, dominase memoria genealogică a fost înlocuit, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de fotografia alb-negru. Pentru sasul îmbrăţişat de conducătorii României, privitul prin obiectiv este şi o distracţie, un prilej de manifestare – în interes obştesc – a autorităţii, o modalitate de satisfacere a nevoii de bârfă. Fotograful observă şi controlează: „Prin ochiul aparatului său de fotografiat aşezat pe trepied chiar în mijlocul pieţei, Franz îl vedea. Cercetă pentru o clipă pe domnul atacat, încercând să afle dacă furtul ar fi însemnat o mare pagubă pentru el. Scena întreagă, mişcările dibace ale micului pârdalnic şi privirile lui reţinute cu iscusinţă îl încântau pe fotograf“ (p. 44). Iar cine-i păşeşte pragul atelierului achită, pe lângă bani, cu propria viaţă, deoarece lasă, pe fotoliu sau pe canapea, o poveste.
Neamţul simpatizat instantaneu de Majestăţile Lor ţine totuşi la standardul academic al noii sale specializări. Pentru câteva zeci de minute îşi subordonează vizitatorii. Reducându-i la tăcere, atât prin indicaţii de regie, cât şi prin captarea privirii, artizanul îi imortalizează. Scurta moarte a plătitorilor, în procesul de aranjare în cadru, îi aduce patronului nemurirea: „Două clipe lungi cât toată viaţa lui de până atunci, şi fotografia fu făcută. Când Franz mulţumi şi familia grecului se destinse, Ianis prinse a-şi scărpina temeinic nasul, o ureche şi ceafa. Un întreg muşuroi de furnici părea să-l fi luat cu asalt în cele două lungi clipe“ (p. 88). Franz Mayer se îngrijeşte de accelerarea comenzilor şi promite restaurarea chiar după ani îndelungaţi. Renunţă la povara şevaletului, dar nu precupeţeşte nimic din respectul pentru meserie.
Îşi asigură dreptul de a realiza cópii, care să nu fie falsuri. Totodată, nu pierde din zona de interes, nu neapărat prioritar, ideea tabloului-unicat, înzestrat cu un cumul valoric: „Zâmbi unui gând. În vitrina atelierului său începeau să existe fotografii pe care clienţii nu le mai aveau: fotografia evreului Eli Rosenthal, care ţinea cea mai cunoscută ceainărie evreiască din Dudeşti, fotografie furată de Sara înainte de fuga ei în lume cu vreo cincisprezece ani, fotografia arsă de doamna Agopian într-un moment de deznădejde“ (p. 138). Timpul câştigat prin execuţie a anulat, pentru o vreme, bucuria cromatică. De altfel, una dintre temele din fundalul textului ar fi avantajezele şi riscurile progresului. Ca atare, Fotograful Curţii Regale produce o lectură estetică agreabilă şi una ideologică delectabilă, propunând ciocniri de mentalităţi şi un caracter masculin, a cărui curiozitate pare sălbăticită şi a cărui iubire de soţie pare castă. Contrar ideii comune că femeile, după 1830, erau mai deschise inovaţiei, Anna se arată, de la început, refractară pasiunii şi priceperii soţului, respingând cadoul nupţial, cumpărat de la Expoziţia Universală de la Paris din 1878, o presă de pregătit cafea.
Expoziţii
Simona Antonescu îşi scrie romanul şi cu premisa că, umplând un gol, se va ivi imediat altul, că nu există o lege a compensaţiei, ci doar o speranţă că lucrurile s-ar aşeza. Chiar şi îndeletinicirea lui Franz Mayer, atât de bănoasă în acel deceniu, îşi va pierde dimensiunea utilitaristă. Este, la începutul cărţii, o secvenţă domestică, molcomă, ticăită, de burghezi neprihăniţi, în care povestitorul insinuează pudibonderia Annei, care insista, prin gesturi protocolare, ca personalul angajat să creadă că ea şi consortul se vedeau, după somnul nocturn, abia la tabieturile matinale. Nevasta prepară cafeaua la ibric, ignorând, ca o tombateră, obiectul achiziţionat de soţ. Produsul de ultimă generaţie intrase în muzeul gospodăriei, aşa cum, la un moment dat, atelierul va supravieţui ca vestigiu din Belle Époque.
A-ţi face o fotografie, practică aristocratică şi burgheză, intră în desuetudine, nefiind o preocupare chic. În plus, sintagma onorabilă de odinioară îşi găseşte un corespondent peiorativ: „a te trage în poză“. Primejdia paraginei reiese şi din faptul că, în pofida firmei, aproape nimeni nu mai plătea şi onorariul în relatări despre Bucureştii de altădată: „şi apoi, Franz Mayer este atelierul, nu eu. Vă rog să lăsaţi amândouă mâinile în poală şi să aplecaţi uşor capul. Numai atât, mulţumesc. Tatăl meu, vorbi mai departe fotograful, privind fata prin obiectiv, a lucrat pentru primul proprietar al atelierului. Eu însumi am crescut aici, printre ei, încurcând din când în când pe domnul Franz, atunci când avea clienţi. Atunci când domnia sa s-a prăpădit, tata a ţinut atelierul în viaţă atâta vreme cât a mai fost sănătos, respectând toate cele desprinse de-a lungul anilor de la domnul Franz. Acum acest atelier este în grija mea şi nădăjduiesc să mă arăt de toate acele fotografii aflate în vitrină. <…> Franz Mayer este atelierul, repetă fotograful, gândind la fotografiile de nuntă ale tuturor părinţilor şi bunicilor acestui Bucureşti nou, care îi devenea din ce în ce mai străin, îngrămădite toate într-o vitrină devenită demult neîncăpătoare“ (p. 367). Împlinit în arta lui, Franz Mayer nu lasă moştenitori de sânge, e devorat de propria himeră. Fiii lui sunt copiile expuse.
Fotograful Curţii Regale este o carte plină de simetrii, copleşită de ficţiune. Simona Antonescu îl aduce pe cititor acasă în Bucureştii lui Carol I. Prozatoarea a repetat cartea din memoria afectivă, aşa cum, la Expoziţia Internaţională de la Paris, din 1889, Fărâmiţă Lăutarul, odată stinse becurile în sala de concert, a crezut că s-a dat semnalul, începând să intoneze imnul întâlnirii. Scripcarul nu avea ideea de scurtcicuitare. Cunoştea muzica, nu şi notele.