Filmul Phoenix, în regia lui Christian Petzold, se bazează pe realităţi istorice bine cunoscute, Al Doilea Război Mondial şi Holocaustul. Nu este prima producţie cinematografică ce îşi găseşte sursa de inspiraţie în aceste pagini negre ale istoriei, dar aceasta nu înseamnă că este un film previzibil. Tot ce face este să ne amintească ce a fost. Iar ce a fost nu poate fi uitat, nu trebuie uitat. Pe fundalul realităţii istorice se derulează o poveste despre dragoste, despre puterea de a lua viaţa de la capăt, despre regăsirea propriei identităţi. Războiul s-a sfârşit, dar fantoma lui e prezentă peste tot, în rănile fizice şi, mai ales, în cele sufleteşti ale supravieţuitorilor. A măturat tot ce a întâlnit în cale: oameni, case, speranţe, destine.
Phoenix este ea, Nelly Lenz (Nina Hoss), o supravieţuitoare a Holocaustului. Desfigurată, cu un bagaj de amintiri dureroase, distanţată de ea însăşi, cântăreaţa Nelly Lenz reuşeşte să redevină ea, treptat, într-un joc cu reguli bizare. Trebuie să pretindă că este altcineva pentru a fi din nou ea. Dar Phoenix este şi locul în care femeia îl regăseşte pe Johannes, „Johnny“ (Ronald Zehrfeld), soţul ei. Fără să ştie cine este, o învaţă să fie din nou Nelly, o ajută să renască.
Având-o aproape pe Lene Winter (Nina Kunzendorf), Nelly începe să se pună pe picioare. Chipul ei înfăşurat în bandaje se dezăluie, vocea începe să i se audă şi apar întrebările despre Johnny. Gândul la el a ţinut-o în viaţă în lagăr şi, aşa cum era firesc să se întâmple, Nelly pleacă în căutarea bărbatului. Şi îl găseşte pe Johnny, care nu o recunoaşte. Observă o asemănare între ea şi soţia lui, dar crede că este o simplă şi fericită coincidenţă, de pe urma căreia poate profita. Vede în ea posibilitatea de a pune mâna pe banii soţiei pe care o credea moartă, aşa că îi propune lui Nelly o „afacere“: el o va transforma în fosta lui soţie şi va convinge astfel pe toată lumea că ea este în viaţă şi aşa va obţine banii ei, pe care îi va împărţi cu falsa, dar de fapt adevărata Nelly. Femeia intră în jocul lui, pentru că Johnny este singurul punct pe care îl are în comun cu fosta Nelly, pentru că îl iubeşte, pentru că vrea, poate, să afle dacă a trădat-o în faţa naziştilor sau pentru că vrea să descopere dacă încă o mai iubeşte ori pentru că îşi doreşte să simtă din nou emoţia începutului alături de Johnny. Motivele sunt numeroase.
Lene o avertizează în privinţa lui, îi spune că e posibil ca el să fi trădat-o şi îi dă vestea că divorţase de ea cu puţin timp înainte să fie arestată. Dar Nelly continuă să joace rolul acceptat încă de la început şi numai în ultimele minute ale filmului suntem martorii momentului în care îi dezvăluie lui Johnny adevărata ei identitate. Lene Winter a fost cea cu care a început schimbarea lui Nelly. A avut grijă de ea şi s-a arătat un adevărat punct de sprijin în mijlocul furtunii emoţionale şi al durerii fizice. Dar de Lene cine a avut grijă? Numai Lene. Pe ea nu s-a putut ajuta aşa cum a procedat în cazul lui Nelly. A decis să se sinucidă pentru că se afla mai aproape de sufletele pierdute în război decât de oamenii care o înconjurau. Dacă Lene se arată o prietenă adevărată, un om bun, cum sunt, de fapt, cei câţiva oameni care o întâmpină pe Nelly la gară, care asistă la falsa ei revenire? De ce spunea Johnny că nu o vor întreba despre viaţa din lagăr? Să fie oare pentru că nu vor să o pună în situaţia de a retrăi, povestind, coşmarul prin care tocmai trecuse, sau să fie lipsa interesului, sau poate indiferenţă la suferinţele celorlalţi, dobândită în timpul războiului, când au fost martori la mult prea multe orori? Sunt preteni adevăraţi sau doar unii superficiali care o strâng în braţe, se arată bucuroşi că este în viaţă şi nimic mai mult?
În film apar şi câteva scene în care atracţia dintre cei doi protagonişti este palpabilă. Se traduce prin sărutul soţilor, precum şi prin îmbrăţişarea regizată de Johnny pentru marea întoarcere a lui Nelly. Deşi ambele momente apar din necesitatea de a duce planul la bun sfârşit, primul pentru ca Nelly să nu fie văzută de cei care trec pe lângă ei, iar al doilea pentru ca farsa să pară reală, spectatorul observă sentimentul din spatele lor.
Finalul peliculei este savuros, cel puţin până în momentul în care ne dăm seama că nu va mai urma o altă scenă, că totul se termină brusc şi nu putem afla ce vor face cei doi acum, când adevărul a ieşit la suprafaţă. După apariţia lui Nelly la gară, conform planului, ea, împreună cu Johnny şi cei câţiva prieteni, petrec puţin timp împreună. La un moment dat, Nelly îi cheamă pe toţi în casă şi, acompaniată de Johnny, începe să cânte, la început timid, apoi vocea îi devine puternică. Atunci se produce deplina transformare a lui Nelly în Nelly cea din trecut. Atunci înţelege Johnny adevărul, vede pe mâna ei numărul care i-a fost tatuat în lagăr şi nu mai poate continua să cânte la pian. În liniştea deplină, care dă senzaţia că nu există timp sau spaţiu, se aude numai vocea lui Nelly, o voce puternică, ce vibrează în sufletele spectatorilor. La final, privirile se mută asupra grupului de prieteni, care stau nemişcaţi, iar Nelly iese din încăpere. Spectacolul se terminase, adevărul se aflase, farsa luase sfârşit. Şi mai departe? Oare ce a simţit Johnny în clipa adevărului? Ruşine? Bucurie? Dragoste? Care sunt acele sentimente care îi inundă vizibil chipul? Privirea lui Nelly, îndreptată spre Johnny atunci când acesta începe să înţeleagă adevărul, îi confirmă bărbatului că o are în faţă pe soţia lui. Sau fosta soţie. Deşi, poate, fără să realizeze acest lucru, Johnny simte la un moment dat, înainte de momentul final, că femeia este soţia lui. Poate îi este doar greu să accepte că ar fi posibil.
Şi, totuşi, în ciuda planului său de a pune mâna pe banii lui Nelly, în ciuda divorţului inexplicabil, în ciuda posibilităţii ca el să o fi trădat, Johnny reuşeşte să atragă simpatia spectatorilor. Nu este un monstru insensibil, nu este un bărbat însetat de bani. El îşi dezvăluie şi latura sensibilă, lasă să se vadă că a iubit-o şi poate încă o mai iubeşte pe Nelly. Şi atunci, de ce a divorţat de Nelly? Oare a trădat-o sau există o altă explicaţie?
Filmul, chiar dacă lasă impresia că are nevoie de o continuare pentru spectatorul care pe parcurs s-a lăsat purtat în lumea lui Nelly şi a lui Johnny şi apoi brusc a fost scos din poveste, fără a afla ce vor face în continuare cei doi, după aflarea adevărului, este unul reuşit. Spectatorul îşi poate „scrie“ singur finalul filmului, după bunul plac, în funcţie de ceea ce crede că ar trebui să spună sau să facă protagoniştii în continuare.
