„Se duse la biserica, se plimba pe strazi, s-a uitat la oamenii care se grabeau încolo si încoace, i-a mângâiat pe copii pe cap, le-a pus întrebari cersetorilor, s-a uitat jos în bucatariile caselor si sus la ferestre si a descoperit ca totul putea sa-i faca placere“.
(Charles Dickens,
„O poveste de Craciun“)
La întrebarea „Care este marea taina a Craciunului?“, as rãspunde fara nicio ezitare: „comuniunea“. Implicit, comuniunea euharistica si comesenia. „Stau la masa cu tine – Stai la masa cu mine. Si mâncam“. În binomul de mai sus sta, de fapt, cuprinsa taina crestinismului euharistic. Aceea în care credea pâna si ironicul Caragiale. „Eu“ care stau si manânc lânga tine nu mai sunt acelasi care am fost mai înainte. Si nici „tu“ nu mai esti acelasi, ceva se schimba în noi: relatia aceasta launtrica, inexplicabila, „taina“ ne învaluie pe amandoi, electrifica oasele amortite, scutura constiintele, parcurge în integralitate si mângâie trupurile trudite de boala si de Timp.
Daca în mitologia antica Uitarea si Moartea reprezentau capul si pajura aceluiasi model identitar, Craciunul poate aduce, la rându-i, o forma – ce-i drept, temporara, dar nu mai putin cuantificabila – de „uitare“, una, însa, ceva mai folositoare. Uitarea de greata provocata de imediatul unei realitati precum aceea, de pilda, a televizorului dinauntrul caruia „latra“, mai ales în aceasta ultima luna a anului, haite de „maidanezi“ electorali sau se perinda fel de fel de trepadusi promitând, într-un alfabet ideologic care i-ar face invidiosi si pe cei mai activi agenti ai sectarismului religios, „raiul pe pamânt“, mere prin castani, ursi si tigri care fac reverente si care dau zâmbitori laba cu trecatorii etc., etc., si toate acestea exact în acelasi interval în care o batrânica bolnava dintr-un cartier uitat de lume se întoarce în pat, de pe o parte pe alta. Timpul, cel putin pentru fiinta umana, functioneaza atât de discordant, iar tentatia de a relativiza totul bate la usa. Si nu o face discret, precum Hristos („Iata, eu stau la usa si bat…“), ci grosolan, cu pumnul si cu picioarele în peretii si în ferestrele mintii chircite de dureri si de scârbe, care goneste ca un ascensor nebun, ratacind printre etaje. Multi îsi închipuie ca timpul si suferinta functioneaza nestingherite, în aceeasi carcasa goala a relativismului: „Ei, ce-s doua ceasuri pe cruce, trec ele…“
De Craciun, sa ne gândim si la cum ar fi sa traim doua ore în trupul unui suferind ori într-al unui batrân care îsi numara minutele pâna la urmatorul calmant, de teama ca nu o sa mai aiba puterea sa-l mai ridice de pe masa, sa-l mai înghita, sa-l mai „apuce“. Caci, la rândul lor, pentru cei suferinzi, Craciunul aduce aceasta stare de uitare-de-boala sau de uitare-de-mizerie, predicând întoarcerea la inocentul Craciun al inocentei copilarii.
„Toti suntem copiii lui Dumnezeu“ – când am auzit întâia oara vorba asta, cu câtiva ani buni în urma, am zâmbit, desigur. Îmi parea atunci ca functioneaza doar ca un cliseu pentru uzul orelor de religie sau ca un antidot pentru cei mai slabi de înger. Si nu e asa. Nu, nu e asa deloc, cum de n-am stiut? E atâta suferinta în spitale, dar poate ca e si mai mare suferinta de acasa: singuri si bolnavi, s-au refugiat înauntrul fiintei lor, în încaperi lipsite de caldura si de acele butoane miraculoase a caror apasare provoaca aparitia vreunei asistente menite sa calmeze durerile. Când, de fapt, Craciunul readuce în simtire câte ceva din sfintele taine ale Copilariei aceleia îndepartate – curata nostalgie pentru un Paradis pierdut – si ne asaza pe zapada calda a primelor amintiri frumoase ale iernii: sinele saniei crestând zapada proaspata, mirosul cozonacilor si al prajiturilor, miresmele bradului si ale cojilor de portocala. Fascinatia Craciunului este, cred ca nu doar pentru copii, una cât se poate de materiala, una prin excelenta culinara. Peste ani, ne întoarcem, cu insuccesele noastre, cu ridurile si cu oboseala acumulate, tot la ea, la farmecul exuberantei copilarii.
Taina Craciunului e mai puternica decât fiolele de algocalmin. Este acea „reteta de fericire“, pe care o visa si
N. Steinhardt în beciurile umede ale unei puscarii comuniste, si care consta în doza perfecta a singurelor medicamente perfecte: Credinta si Dragostea. Atunci când le ai pe acestea doua, stii ca nu mai ai nimic de pierdut. Si atunci începe Craciunul.
Amintiri din copilarie sau
Ce vraji mai facea Bunica-mea
Trebuie sa recunosc ca singurul Craciun în care cred pe de-a-ntregul este acela al copilariei. Craciunul naiv si sentimental. Liturgic, tainic, misterios, nadajduitor în rasplata colindei, chiar si dupa bulgarii unui Popa Oslobanu. Fara de colinda, Craciunul ar functiona ca un templu fara enoriasi, ca o liturghie fara împartasanie.
Si cu toate acestea, Craciunul nu este nicidecum o religie, o institutie sau o expozitie de brazi prin mall-uri. Craciunul este o „stare de spirit“, poate chiar mai mult: un mod de a trai si un mod de a re-lua în stapânire lumea aceasta. Exista un spirit al Craciunului care, la timpul cuvenit, la fel ca în povestea lui Dickens, ne ia în stapânire, deschizând în noi mii de umbrele ale aducerii aminte, ale reîntoarcerii la suprema copilarie. În cheie filosofica: Craciunul declanseaza în noi Dasein-ul heideggerian, ne smulge din fiintarea „în lume“, pentru a ne revela existenta „întru-lume“. Aceasta pentru ca, în efigia lui ultima, în particula lui atomica, Craciunul ascunde zâmbetul lui Hristos. Un zâmbet în care ne regasim, ca la Kazantzakis, umanitatea si deopotriva îndumnezeirea, nelinistea si odihna.
Pe strada Albac, nr. 6, într-un cartier batrân din Cluj, am trait si eu cele mai frumoase Craciunuri si cele mai frumoase Revelioane din viata mea. La televizor rulau programe artistice cu marii nostri actori în prim-plan. Eram înca în anii ’90. De atunci, m-am atasat iremediabil de vocea lui Toma Caragiu si de glumele lui Amza Pellea, doi actori uriasi, complementari, credeam eu pe atunci – si mai cred si acum – în aceeasi maniera în care erau, în alt registru, complementari Eminescu si Creanga. Bunica facea clatite, cartofi pai, prajitura cu mere. Facea supa de taitei cu morcovi dulci, salata de boeuf, cornulete cu gem, minciunele, vinete, oua umplute si alte minunatii. Traiam, de Craciun, într-un adevarat rasfat culinar pe care Bunica stia sa-l dozeze cu întelepciune, dar si cu nesfârsita bunatate. Patrulam prin toate ungherele, porneam în expeditii prin casa, pe sub bradul de Craciun, pe sub scaune, pe sub mese si pe dupa dulapuri, ma urcam pe masina de spalat, care era ascunsa în spatele unei draperii lânga baie si pe care mai târziu Bunica nu o mai folosea, întrucât, având prea putine haine de spalat în casa, spunea mereu ca nu merita sa dea atâtia bani pe curent si le spala cu mâna, iar de-acolo îi saream în cârca, încercând, de fiecare data, sa o sperii. Alteori, ma ascundeam acolo de bunicul, care cauta sa ma „prociteasca“ si sa-mi atribuie paternitatea vreunei boacane. Eu oricum le negam pe toate, iar ajutorul nesperat sosea întotdeauna de la Bunica. Îmi adunam toate jucariile sub bradul de Craciun, mi le pierdeam si mi le gaseam, dar jucaria mea suprema si, totodata, partenerul meu de joaca ideal, era Ea. Aparea mereu din bucatarie, când o chemam, cu ochii ei calzi, cu sortul ei cu floricele, mirosind a cozonaci calzi.
Rugaciuni la telefon
Astazi, cotrobaind prin lucrurile ei, am dat peste portofelul ei, peste o caciula cu blana si peste telefonul mobil pe care îl folosea, nu cu foarte multa îndemânare, dar la care raspundea cu o regularitate muceniceasca. Am înlocuit rapid cartela dinauntru cu a mea si am format la repezeala un numar. L-am pus la ureche si am asteptat. Afara e din nou zapada si vine Craciunul. M-am gândit, pentru o secunda, lipind telefonul ei cât mai aproape de timpan, la ce frumos ar fi sa ne sunam mortii cu propriul lor telefon si sa ne si raspunda.
„Îl chemi pe Hristos la telefon?“. Ironia lui André Gide si frigul de afara îmi biciuie obrazul. De rugat, în adevaratul sens al cuvântului, nu ma mai rog de mult, ca s-o spunem pe-aia dreapta. Primele rugaciuni le-am învatat de la Bunica, dar pâna sa fiu dus cu forta la biserica de mama, la începutul anilor ’90, le-am si uitat. Iar de la biserica fugeam, oricum, în fiecare duminica, în blocul vecin, unde ma uitam, împreuna cu un coleg de clasa, la „Abracadabra“. Asa ca pe Dumnezeu l-am descoperit abia ulterior si pe cont propriu. Nu semana deloc cu Marian Râlea. Nu avea nici prestanta unui imens papagal rosu care brazdeaza cerul la amiaza.
Biserica pe care o frecventez astazi (atâta cât o freventez, adica rar) poarta hramul Nasterii Domnului. Cred ca i se potriveste de minune. Umanitarismul netrucat al parintelui (putini ca el!), nenumaratele activitati sociale, consemnate si în foaia lunara a parohiei (se numeste „Troita“), precum si duhul libertatii si al transparentei, al caritatii si al comuniunii care traverseaza locasul de rugaciune ridicat peste parculetul unde altadata ma jucam în nisip împreuna cu ceilalti mucosi de la scara 1 a blocului de pe Albac 6, ma fac uneori – e drept, doar uneori – sa înteleg ca totul poate capata sens si ca hazardul e bun doar pentru manualele de filosofie.
Peste ani, Craciunul, sarbatorile, strana de la biserica si, în cele din urma, mizeriile de zi cu zi, mi L-au revelat mult mai adânc si am înteles, într-un târziu, câte Îi datoram. Am înteles si modul bizar în care Se coboara, uneori în chip de Craciun în nesufletele noastre, tinându-ne de urechi, ca nu cumva sa îl vindem ca Iuda, soptindu-ne colinda cu glasul nostru de când eram copii. Si atunci simt ca îmi doresc enorm sa faca El cumva si sa mai fim si noi, înca o data, „bighidii“. Un pic. Putin. Macar.