Florin Manolescu, Cu ochii pe mine: jurnal româno-german 1995, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2010, 232 p.
De ce si-a publicat Florin Manolescu un fragment din jurnal? Asa cum reiese din subtitlu, anul 1995 constituie un prag în viata criticului. Herr Manolescu începe sa-si dea seama ca se afla între doua vieti. În perioada anului universitar se adapteaza legilor si cutumelor spatiului-gazda: Germania. În vacanta de vara se reîntoarce în spatiul natal, unde nu-l întâmpina nicio surpriza. În consecinta, diaristica reprezinta solutia de a urmari pendularea între aceste orizonturi mentalitare. Scriitorul are sentimentul propriei schimbari, ca se acomodeaza cu strainatatea, cu rigoarea nemteasca. Experienta transforma prejudecatile pozitive în convingeri. „Cu ochii pe mine: jurnal româno-german 1995“ înseamna cartea devenirii ca Om, în sensul de fiinta traind în si pentru cultura. „Indicele de nume proprii“, întins pe 10 pagini, atesta ca nu confesiunea, ci spiritul filologic primeaza. Personalitatile întâlnite – binevoitorul Karl Maurer, sobrul Rudolf Behrens, decanul Facultatii de Filologie din cadrul Universitatii „Ruhr“ (Bochum) -, cunoscute doar prin intermediul epistolelor – Petru Dumitriu, Paul Goma, Dumitru Tepeneag – sau urmarite la unele conferinte (Herta Müller) contribuie la desavârsirea caracterului fostului cronicar literar de la „Luceafarul“ (1990-1993).
Exilul cultural
Autorul pare un exilat. Dar nu puterea politica îl determina sa paraseasca temporar Bucurestiul, ci viata intelectuala de acolo, sugrumata de impostura si de orgolii. Herr Lehrer porneste în cautarea reperelor profesionale pe care totalitarismul de stânga le-a distrus în România. Prozatorul are dependenta de civilizatie, adica de un set de norme care ordoneaza existenta. În viziunea sa, nimic nu trebuie lasat la voia întâmplarii. De aceea, strictetea germana îi prieste. Calatoria la Jena si la Bamberg, unde urma sa conferentieze „despre evolutia literaturii române, dupa 1989“ (p. 21), se dovedeste episodul esential ca sa-l întelegem pe protagonist. Scriitura lui scurta si aspra se potriveste cu mersul precis al societatii germane, care încearca sa se gândeasca la toate. Nimic nu perturba ordinea. Standardele de viata sunt invidiate: „Trenul cu care calatoresc (un Inter Regio care a plecat din Düsseldorf la 8,40 si va ajunge la Chemnitz, în fostul RDG, la 16,50) opreste la gara din Bochum la 9,22 si porneste exact dupa un minut. Am loc la „Nefumatori“, într-un vagon extrem de modern (peste tot sticla, oglinzi, metal si material plastic). Scaunele, deosebit de confortabile, seamana cu cele din avioanele de pasageri, pe cele mai multe dintre ele personalul de serviciu a lasat câte un pliant cu descrierea amanuntita a întregului traseu („Ihr Fahrplan“)“ (p. 21-22).
Nicio abatere de la regula nu se admite. Nici macar curiozitatea nu ajunge motiv suficient ca sa perturbe programul fix al unui institutii culturale. Altminteri, buna gestionare a activitatilor publice ar esua. „Îi spun dlui Dahmen ca as vrea sa vizitez casa lui Hoffmann, cu cele doua camere suprapuse (etajul doi si mansarda), legate între ele printr-un fel de chepeng patrat, asa încât, la nevoie, scriitorul sa poata sta de vorba cu sotia, dar, din pacate, muzeul e închis din octombrie pâna în mai. Stiam lucrul acesta din «Ghidul Michelin», pe care l-am luat cu mine, dar speram ca, cine stie, poate… Nu la nemti!“ (p. 29). Finalul citatului face aluzie la „amabilitatea“ românilor, care, desi întretine faima de popor „ospitalier“, produce fisuri organizatorice. De altfel, majoritatea situatiilor sunt comparate cu modelele negative întâlnite în locurile de acasa.
Florin Manolescu e constient ca nimeni nu primeste favoruri. Meritele stiintifice nu compenseaza cerintele preliminare în efortul de a obtine functia dorita în ierarhia universitara. E obligatoriu ca tipicul sa fie respectat: „Pe drum, dl Maurer îmi spune ca au aparut unele dificultati privind numirea mea ca profesor. Ajunsi la facultate îmi arata o scrisoare a Rectoratului. Consiliul largit al Facultatii de Filologie a aprobat în unanimitate promovarea mea, dar în Statutul Universitatii Ruhr, una din conditiile pe care cel care urmeaza sa fie numit profesor onorific trebuie sa le îndeplineasca este aceea de a fi predat minimum cinci ani la facultatea care-l promoveaza. Or, eu sunt la Bochum de numai (aproape) doi“ (p. 41). Sederea în landul Renania de Nord-Westfalia îl învata numeroase lectii. Cea mai importanta ar fi ca el, un venetic, primeste în mod exceptional titlul de profesor onorific. Scriitorul percepe momentul învestirii ca pe un rit de trecere (îsi procura si citeste celebra carte a lui Arnold van Gennep, „Les rites de passage“). Starile sale sunt contradictorii. Bucuria nu sterge frustrarile acumulate în deceniile de marginalizare la Universitatea din Bucuresti. Totusi, memorialistul reactioneaza ca un gentilom si nu rabufneste împotriva metehnelor din sistemul educational autohton. Germania obliga! Florin Manolescu se raporteaza la valori occidentale. Renunta la actiuni revansarde si la polemici pamfletare. Îl împiedica recunostinta fata de spatiul care l-a adoptat: „În Germania am primit dupa numai doi ani de activitate didactica la Ruhr-Universität, ceea ce în România nu mi s-a propus dupa douazeci! Ar trebui sa vorbesc despre asta, dar în cuvântul meu de raspuns n-o sa fac“ (p. 124).
În exilul cultural, diaristul îsi recupereaza o coordonata existentiala indispensabila: caracterul protocolar al comunicarii. Redacteaza scrisorile într-un stil cumpanit si elegant, încercând sa nu-i deranjeze totusi pe destinatari cu politetea exagerata. Îl bucura sesiunile organizate dupa un ceremonial perpetuat de câteva secole, considerând ca fiinta umana îsi gaseste scopul în construirea conventiilor: „Nu suntem la Bucuresti, unde atunci când mi-am dat examenul de doctorat, un membru al comisiei m-a sfatuit sa nu vorbesc mai mult de cinci minute, pentru ca totul n-ar fi decât o formalitate fara importanta, iar decanul m-a avertizat ca nu va veni sa ma asiste“ (p. 123). Îl deranjeaza când cineva, si cu atât mai mult când este vorba despre o personalitate importanta, încalca tipicurile oratoriei: „H.sertat M.süllert a început ex abrupto, fara niciun fel de introducere protocolara sau de captatio benevolentiae. De exemplu, n-a socotit ca e necesar sa le multumeasca gazdelor pentru invitatia pe care i-au facut-o de a preda la Universitatea din Ruhr“ (p. 190).
Identitatea culturala
Alegerea anului 1995 ca punct de referinta se datoreaza si unei semnificatii istorice: împlinirea a 50 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Conflagratia a lasat traume în rândul germanilor. Ei nu pot uita. De asemenea, nu vor sa-si aminteasca nici de ororile provocate de Hitler, nici de cele pricinuite de Aliati. Memoria poporului e confuza. Istoria lui recenta seamana cu o serie de umbre si de fantasme. Cei neîmpacati cu disparitia nazismului îsi consuma furia în tacere. În schimb, procurorii contemporani îsi acuza parintii cu ocazia unor dezbateri televizate. Noua conducere democratica a Germaniei unificate îi dreseaza pe cetateni sa se deprinda cu ideea ca poarta stigmatul pacatului colectiv, ca li s-a transmis genetic vina Führerului: „A fost sau n-a fost Wehrmacht-ul o institutie criminala ? Si data de 8 mai 1945 înseamna pentru Germania ziua înfrângerii sau ziua eliberarii ? Iarasi ca la noi, dar în legatura cu 23 august 1944. Oricum ar fi, sigur e altceva. Ca Germania e o tara cu foarte multe «schelete în dulap»“ (p. 101).
Protagonistul este profund ancorat în istorie. Consemneaza orice tensiune militara (conflictele Federatiei Ruse cu Cecenia si Afganistanul), masura guvernamentala sau stire de interes national (inundatiile). Si, mai presus de toate, stabileste un calendar al evenimentelor importante – zile de nastere, aniversari, comemorari, brevetarea unor inventii, premierele spectacolelor de teatru si de opera –, atât în efortul sau obisnuit de a nu-si pierde reperele, cât si în scopul de a se lasa asimilat de codurile tarii de resedinta: „Datele pe care le-am notat un timp la aceasta «rubrica» tin de ceea ce nemtii au numit, în cadrul unei largi dezbateri publice referitoare la integrarea imigrantilor care doresc sa se stabileasca în RFG, Leitkultur. Am tinut sa înregistrez dupa un calendar al televiziunii locale (WDR) ceea ce pare a fi important pentru germanii de rând si pentru cultura lor generala elementara“ (p. 10). Treptat, criticul se conformeaza legislatiei si uzantelor din Renania de Nord-Westfalia. Îsi da seama ca are datoria sa se comporte ca un cetatean responsabil. Ca nu mai poate functiona scuza ca, strain fiind, nu se subordoneaza administratiei din landul în care locuieste. Prin urmare, când primeste o înstiintare din partea Primariei ca este asteptat sa ofere clarificari despre „schimbarea de domiciliu“ (p. 41) pricepe ca abaterile se sanctioneaza. Aclimatizarea nu duce totusi la germanizare. Florin Manolescu nu asaza problema identitatii în cadrele apartenentei la o natiune. Însusirea notiunilor elementare de istorie si de limba nu garanteaza accesul într-o comunitate: „Din cartea despre bilingvism, pe care tocmai o citesc. Doar 5% dintre poligloti ating nivelul de competenta/ performanta (vocabular, corectitudine gramaticala si stilistica, sintaxa, accent etc.) ale unor nativi“ (p. 63). Pentru prozator, identitatea tine exclusiv de umanitate, adica de factorul cultural. Elaborând „Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989“, lucrarea plenitudinii lui, exegetul sesizeaza ca personalitatile scapate din teroarea comunista n-au luptat pentru niste interese nationale, ci pentru a salva virtutile creatoare ale Omului primejduit de vegetalul si abrutizatul individ inventat în laboratorul marxist-leninist.
Cele mai frumoase pagini din volum sunt relatarile de calatorie. Florin Manolescu vede tot. E uluit de monumental. Se plimba sfios prin catedrale. Admira pios casele scriitorilor. Traieste în Muzeu si în Biblioteca. De aceea, se simte pretutindeni acasa. Cu o singura conditie: viata intelectuala sa nu fie pângarita de carieristi si de veleitari.
„Cu ochii pe mine: jurnal româno-german 1995“ are calitati sa devina o scriere de referinta în memorialistica postdecembrista. Este o carte splendida si sfredelitoare.