Ca idee despre literatura, prozatorul realist, chiar realist documentarist, Paul Goma gaseste inutila discutia dintr-un colocviu datat 1987 („Alte jurnale“, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, volum referential pentru acest eseu), în timpul periplului american, despre dictatura si proza fantastica. Pariaza constant pe realitatea extinsa, mutându-i limitele cât mai departe: „Nu sunt întru totul de acord ca se poate face «arta» din orice…“. Risca o definitie iute a artei: „Asta este arta: de a prezenta ceea-ce-ar-putea-fi-urât (oricum: secret) ca si frumos (a, adesea, sublim)“.
Discursul lui este ironic ori sarcastic, cu orice adresa, inclusiv cu a lui însusi, uneori la limita ambiguitatii ori chiar plutind în echivoc. Problema devine cât poti lua în serios neseriozitatea sa agravata. Goma glumeste însa serios, ramâne grav si când se exprima comic, neseriozitatea ajunge masca sa si terapia scrisului sau plurifunctional, de la psihologic, la logic, etic si expresiv, estetic.
Mare parte din scrisul sau este deliberat tern, pura notatie, jucata frastic, topic, ortoepeic, punctuatic, ca sa fortez si forjez un adverb. De pilda, atunci când Goma se cântareste si se arata supraponderal (spre suta de kg la înaltimea de 1,65-1,68m), poate prin programare genetica, ori prost hranit, din pricina traiului prea sarac, iata-l vorbind despre sine (ne)serios: „un… putin ca mine“. Sunt multe cazurile, formularile similare, aici.
Dupa decomunizare, când gândul izolatului, nefrecventatului, e ca la înmormântarea sa vor fi prezenti doar sotia si fiul, pentru el acesta fiind înca un semn al inutilului sortii, Goma traieste doar cât scrie, asa ca nu surprinde faptul ca noteaza, într-o retorica amfibologica si din afara: „nu mai sunt frecventabil; nu mai poate avea omul conversatie cu mine (…) Da, da: nu se mai poate dialoga civilizat cu mine – iar acum am vorbit cu toata seriozitatea, cu toata durerea constatarii: m-am stricat, m-am degradat, m-am…“. Adevarata grija ori îngrijorare exista în întrebarea anxioasa: „am sa mai pot scrie?“. Scrisul îi da constanta masurii, în orice sens. „Când scriu, nu mai simt cum ma împutinez.“ „Trebuie sa scriu, chiar daca n-am nimic de scris, altfel nu-i de trait. (…) Trebuie sa scriu ca sa supravietuiesc. Eu unul n-as mai avea motiv de ramânere pe-aici, pe plaiurile terestre, dar stiu ca plecarea mea i-ar pune pe ai mei într-o foarte grea situatie – si materiala. De aceea mai zabovesc.“ Nici scrisul nu-l desparte de starea existentiala esential amfibologica. „Sunt fericit ca am terminat – dar sunt nefericit (ca am terminat…)“, noteaza despre „Gherla“. E „aproape fericit – ca scriu, ca înca mai pot scrie“. Rescrie vechi carti, manuscrise. Scrie cu „pofta si chin“, din pricini fizice: durerile de spate. Se vede acum definitiv fixat în scris, în bine, ca si în rau, si recunoaste ca se cam repeta. Face „pastise dupa Caragiale“, noteaza el odata; ceva asemanator am constatat în visul cu Tepeneag transcris-rescris în acest volum. Realistul, factualistul, ne-oniricul sau chiar anti-oniricul (trecut cândva printr-o, totusi, existenta proximitate cu grupul si poetica „oniristilor“) îsi noteaza în volum si câteva vise, legate de mari aliati de care s-a izolat. N-as baga mâna-n foc ca cel de la 5 februarie 1995 este o transcriere si nu o pastisa-parodie, amestec greu discernabil, plecând de la scrisul, inconturnabil, al lui D. Tepeneag: în vis, asadar, acesta are dinti de aur, în timp ce el, Goma, e invalid într-un carucior, iar împreuna ratacesc în cautarea unei adrese, visul continuând cu o femeie care alapteaza, în vreme ce o alta femeie îi umbla-n viscere. Sa recunoastem ca visul, mai ales daca este inventat, n-ar fi lipsit de un real – nu, fireste, pur realist – potential literar. Un alt vis îl arata despartindu-se de trecut zâmbind, si mutual si pe muteste. „Am visat-o pe Monica Lovinescu – în mare-trecere, undeva la o reuniune, ori poate în gara. N-am rostit cuvinte decât în gând(ul visului), dar ne-am salutat prin gesturi, prin zâmbete.“ Credit de autenticitate câstiga alte doua vise ale sale. La 25 ianuarie 1996, Goma viseaza, psihanalizabil, antinatural, deloc cultural, ca are picioarele murdare si asista la amorul unui cuplu în care femeia are sex de baiat. Iar la 9 decembrie 1996 constata ca a avut un vis foarte neplacut, în care îi cerea favoruri lui Emil Constantinescu, tot asa cum îi ceruse lui Ceausescu. „Insuportabil!“, noteaza. Cauza: întrucât vointa îi ajunge refuzata. si un fixat ca el poate cunoaste devieri, în viata, incluzând aici si scrisul. Omul este o fiinta subsecventa în grad extrem variabil. Consecvent ramâne în aspiratie, dar respiratia, fara de care nu poate trai, îl mai deturneaza. Conteaza atmosfera, directia de unde vine aerul.
Soarta scrisului sau îl intereseaza nesfârsit mai mult decât aceea direct biografica. A scris foarte mult, odata numara 15.000 de pagini, socotite într-o singura varianta de volum, din cele trei-patru câte a realizat. Îsi numara atent scrierile, citite de sotie, si deplânge repetat faptul ca nu are redactor sau corector. Admite ca nu scrie impecabil gramatical, dar motiveaza ca nici Eminescu, I.L. Caragiale, iar dintre contemporani Fanus Neagu ori Sorin Titel, cititi înainte de publicare la „România literara“, nu urmeaza grelele reguli ale limbii comune. Are, bineînteles, si multe nemultumiri editoriale. De-ar fi sa amintesc una: i se refuza cartea „Latesti“. E adesea autocritic, chiar sever selectiv, cu propriul scris. Nu-i place scrierea „Ela“ – „scârtâie“. „Castelana“ o lasa ca postuma. Într-un veritabil testament editorial interzice publicarea variantelor si a scrierilor neterminate. Nutreste utopia autoeditarii, daca el, saracul, ar avea bani. Se bucura când ies cartile elegante – la Chisinau.
Despre jurnal ca alcatuire literara buna de înregistrare a adevarului istoric, nemijlocit estetic, scrie la începutul celui din 1994, „Jurnal de ziua-scurta“: „Am descoperit virtutile jurnalului destul de târziu – dar vorba ceea: mai bine mai târziu decât niciodata… si, la urma urmei, raul a avut si latura lui buna: în România, fiindu-mi frica de Securitate, n-am tinut jurnal deloc – mai bine asa, decât un jurnal mincinos, ca scriitorul de jurnale Radu Petrescu; ori ajustat ca al prietenului sau întru ale literaturii-cu-voie-de-la-cécé, M.H. Simionescu. Mai bine… Pentru cine, mai bine?“. Cenzura vigilenta si pedepsitoare din socialismul de tip sovietic excludea jurnalul ca miza exclusiva pe autenticitate, dincolo de care, în jurnal, el nu mai admite altceva. O întreaga falanga critica mai deschisa, preponderent estetic, chiar exaltata, este culcata astfel la pamânt. Documentul primeaza, el conteaza în definitiv, iata-i gândul. Un altul de retinut ar fi acela ca, recunoscând frica de Securitate, îsi neaga virtutea unui curaj neconditionat. Între grija traiului zilnic si nepasarea superioara, într-o ordine înalta, de buna seama morala, nu exista, nici la el, o ruptura. Frica ajunge rusinoasa, dar apare sanatoasa; ar putea capata reformularea: raul, frica, l-au îndepartat de minciuna prin jurnal într-un regim care ura controlat adevarul.
Dincolo de criteriul etic, de altfel la el generalizat, jurnalul nu pare a-l interesa, ca poetica specifica. Totul pare ca-l preceda, de la structura de ansamblu, la tipurile de reprezentare. Începe în 1987 „Jurnal american“ prin a-i preciza încadrarea într-un nomenclator prea cunoscut. „Voi tine un jurnal de lucru de campanie, de calatorie.“ Prin 1995 mentioneaza atractia fata de „Atena, Atena“, cartea de calatorie a lui Alexandru Vlad. Trateaza jurnalul conditionat puternic de adevar cu maxima lejeritate alcatuitoare. Despre „Jurnal pe sarite“ mentioneaza ca îl sporeste cu „texte, nu doar însemnari“. Apoi: „Eu gasesc «metoda» ne-rea, ba chiar destul de buna – oricum e Jurnalul meu si bag în el ce vreau eu – cu conditia sa fie publicat“. Conditia publicabilitatii ar mai trebui lamurita, în sensul dependentei ei: de autor sau editor? Continutul lasat la vointa libera, primordial, trimite la teza teoretica a (auto)atribuirii: e de ajuns sa declari si sa fixezi statutul de gen, specie, mod. Ramânem asadar, cu Goma, în limitele aparate ale vointei morale, care este la el echivalenta vointei de putere, una generala tocmai pentru ca este individuala. Goma introduce astfel în jurnal „texte de sine statatoare“, „o adevarata nuvela“, „texte ne-jurnalistice“, legate „fie direct, fie prin rememorare, de un moment anume, aratabil calendaristic“. Nu încalca, ba chiar serveste, asadar, conditia temporalitatii. Întelege ca exista totusi o limita a anatomiei diaristice, pe care, dupa ce o încalca, vrea sa o respecte: „sa ex-trag din «Jurnal pe sarite» cele 28 de pagini (între noi fie vorba: abuziv introduse) si sa le translez în cartea asta…“.
Alte normative ad hoc sunt sarcastic-echivoce, ca raspuns la reprosuri percepute la limita absurdului. De exemplu, când citim în „Jurnal de casa noua“: „n-am sa mai scriu numele persoanelor în jurnal, deci n-am sa le mai fac personaje. N-am sa mai consemnez nici evenimentele legate de ei/ele“. Jurnalul, specie nonfictionala recunoscuta, nu ar transforma persoana în personaj. A transcrie numele real si întreg nu tine de statutul personajului, dar de cel al persoanei. Pentru Goma, însa, se pare ca personajul poate fi deopotriva (non)fictiv. Se afla acum într-un moment de impas, al vietii si al scrisului, care desigur curg împreuna si fagaduieste nehotarât: „Daca supravietuiesc acestei încercari, îmi schimb modul de a scrie. Sau, mai cinstit, nu mai scriu deloc. Sau: altfel – prin absenta unor întâmplari, persoane, personaje decât prin modificarea unghiului de privire“. Ce recunoaste aici? Ca are de ales între autocenzura (excluderea de fapte, persoane-personaje) si fictionalizare (schimbarea perspectivei narative, a statutului auctorial). O privarea de autenticitate, într-un caz, o metamorfoza de structura literara, în celalalt caz. În fapt, traieste un blocaj, se afla în pragul renuntarii la a scrie: „Nu-mi mai vine sa scriu. Deloc, deloc. Despre nimic. Niciodata. Nu mai vreau sa scriu despre“. Dar se poate scrie altfel decât „despre“? Despre viata, în ansamblu, despre scris, în particular. Despre al sau este unul restrictiv, precis: despre (unii) oameni. Carora adevarul – al sau – le-ar altera, uneori malign, imaginea publica. Însa totul este public în scris. Goma scrie jurnal si îl publica fara amânare. Îl expune, îl ofera verificarii. Nu-l ascunde în postumitate, pentru a nu mai da seama de el. Autocenzura ar fi solutia: „N-am sa mai pun în jurnal tot ce stiu, ce s-a întâmplat“. Dar se arata indecis. Si renuntarea la jurnal i se pare o cale, poate chiar una eliberatoare: „N-am chef sa scriu jurnal – ce sa scriu? Sa ma tot lamentez?“ Îsi compromite însa, rând pe rând, promisiunile. Scrie, scrie mai departe, în jurnal(e). În ultimul dintre toate micile jurnale din acest volum, el se arata multumit, la modul sau sceptic, de opera diaristica extinsa si foarte provocatoare. „Am recitit «Jurnalul I-II-III». Nu e rau, nu e rau.“ În modul sau, ar putea fi întrebat: Nu e rau pentru cine? Pe lânga alte întrebari. Ca aceasta: în ce nu e rau? Goma nu renunta sa scrie jurnal, dimpotriva, îl alege ori se lasa ales de el. Gândul care-l biruie vine dintr-o etica obstinata a datoriei de viata, care în acest caz mobilizeaza la scris prin scrisul însusi. „Încep acest segment de «Jurnal» (ultimul din acest volum, n.n.) sub zodia lui Trebuie! Trebuie sa scriu, chiar daca n-am nimic de scris, altfel nu-i de trait.“ Goma poate, vrea, stie sa scrie jurnal si despre nimic.
În micile sale jurnale, Goma se refera rareori si la roman. Confunda ori citeste intentionat romanul lui I.D. Sîrbu „Adio, Europa!“, ca pe un jurnal. Ignora însa din scrisul aceluiasi scriitor „Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“. La citirea lui Goma, Sîrbu iese proeminent prin comparatie cu alti trei diaristi, care au scris ei însisi în mai multe feluri. „Desigur, în concertul prozei românesti contemporane,
I.D. Sîrbu este singular: nici un alt text dintre ale celor ce scrisesera pentru sertar: Noica, Steinhardt, Mihadas – nu ajunge macar la glezna «Europei» – ba, daca as da calificative abuzive: al lui Noica e artificial, al(e) lui Mihadas, de-a dreptul prost, al lui Steinhardt sclifosit: si… iezuit (ei, da: un ovreu, convertit la ortodoxismul legionar devine iezuit la cub!).“
Goma se înstraineaza de roman, si crede ca o face pentru a se regasi într-adevar pe sine. Citim pe la începutul primului jurnal recunoscut ca atare: „m-am plictisit de romane! Ar fi ca si cum as semna munca mea, nu cu pseudonim, ci cu numele (si în folosul) altuia. Ei, da: chiar daca multe dintre «romane» au fost scrise la persoana întâi“. Constatam ca începe si termina nu cu conventiile scrisului, dar cu autenticitatea celui care scrie. Oare chiar se poate spune ca scrisul are mai presus de folosul propriu unul precedent, blocat la cel care scrie? Conventia romanului nu-l încânta. Romanul la persoana întâi nu asigura autenticitatea dorita: pentru Goma, utilitatea persoanei care scrie. Scrisul la persoana întâi, în jurnal, nu în roman, i se pare mai aproape de ceea ce crede a-i fi necesar. si el gaseste monologul interior vechi de la Biblie, prezent oriunde apare prin persoana întâi. Monologul personal îl face liber sa (supra)vietuiasca. El îl prinde sau de el se prinde, ca sa existe deplin, sa nu se împutineze, cum de altfel noteaza. În perimetru unei etici stilistice, foloseste limbajul/ limbajele, dar mai ales se foloseste de ele. Pe la începutul celui din 1994, se arata atras de „inventia verbala“, în modul estetic al lui James Joyce, dar regasirea apare nu una de mod romanesc, cât de mod de a scrie, angrenând cuvintele în monolog.
Spre sfârsitul ultimului jurnal de aici, în toamna anului 1996, Goma se arata la polul opus, plictisit de paraliteratura, obsedat tocmai de roman: „sa ma preocup, ocup numai de romane. Sa las deoparte textele publicistice, pamfletele, rafuielile – m-am tinut de ele prea multa vreme (vorbesc doar de timpul pierdut, nu de efectele… nule)“. Nu li se poate, însa, sustrage. Nu se poate abate de la el însusi, de la interioritatea care îl stapâneste.
Undeva, aici, Goma noteaza ca scrie si o carte despre cartile citite, dar nu o numeste direct de critica. Nu e-n domeniu, însa nu se abtine. Ne dezvaluie si critica pe care o detesta, aceea de „prostisme structuraliste“. Se înfatiseaza ca autor neglijat, uitat de scriitorii romani, nu direct de critici. Deloc indiferent, însa, la critica. „Sunt un batrân sensibil la cuvintele-bune“, vrea sa se stie când o tânara, necunoscuta, scrie despre „Ostinato“. Pare ca se si bucura, iata, de „Adameva“, prezentata „ultraelogios“ de Liviu Antonesei. Când oniricul Florin Gabrea scrie „în favoarea mea… A fost o surpriza“. Este, ca atare, si el, dependent, critic dependent, de altii. Poate ca si adversitatea, daca nu duce-ntr-o fundatura, este o forma de alianta?
Autor: MARIAN VICTOR BUCIUApărut în nr. 447