Adeseori, profesorul ia locul teoreticianului: distanţa pe care Paul Cornea o arogă pentru a consemna teorii – încercând a le împăca, selectând toate referinţele şi explicând pentru fiecare capacitatea demonstrativă – este atât de mare, încât singurul punct de reper va rămâne cel personal. Cum altfel, vorbind despre evoluţiile media şi era culturii de substituţie (decimată la „muzică rock, jocuri electronice, filme şi, desigur, mai presus de toate, pe TV“), teoreticianul departelui şi aproapelui putea implica un prospect catastrofal la nivel uman? („În această situaţie, e clar că slăbirea motivaţiei pentru lectură, nici ea combătută prin mijloace adecvate, poate avea consecinţe din cele mai dăunătoare“). Reflexul de catedră este jucat aici de dorinţa de a imprima o judecată peste istoria în plină transformare: nivelul de şcolarizare, timpul pierdut în faţa calculatorului, muzica rock devin avataruri ale distragerii de la lectură. Or, e riscant ca teoria literară să se implice afectiv şi participativ – mai ales din prisma unui pozitivism modern, statistic în centrul teoriei, nu sensibil-sentenţios.
Angajamente contextuale – problema ierarhizării artelor
Deseori întâlnim însă luări de poziţie – disonând puternic cu prezentările exhaustive – şi în afara acestor mici îngrijorări peste istorie. Acestea sunt calităţile teoreticianului sadea: într-un studiu despre Lectorul virtual şi lectorul empiric, Cornea îl atacă direct pe Iser în virtutea unei greşeli de definire şi stabilire a premiselor lecturii. Astfel, teoretizând pe marginea ideilor lui Jauss sau Eco, discuţiile despre tipuri de lectură (nivel de lectură, orizonturi de aşteptare, proiect auctorial etc.) nu scapă niciodată de corectura implicită a punerii în context: „Operând cu un concept reductiv, savantul german vrea să ne facă să credem că interesul lecturii este stimulat doar de dezvăluirea sensului ascuns (ceea ce ar face din thrillers operele cele mai bune ale literaturii). El pare a subestima că, dincolo de decodificare, înţeleasă ca descifrare, lectura literară presupune un proces în acelaşi timp afectiv şi proiectiv, declanşat de spectacolul limbajului“. Sceptic, atent asupra perspectivelor şi în acelaşi timp detractor al argumentelor sofistice sau tautologice, al inerţiilor teoretice, Cornea îşi instruieşte de fapt cititorii pentru a deveni ei înşişi corectori. Pentru că, altfel, puşi în faţa unei atitudini teoretice total ecumeniste, aceştia se vor vedea imediat datori să se întrebe: din moment ce „nu există certitudine în cercetare“, cui bono toate aceste contrarii armonizate? Răspunsul lui Cornea este mai mult o plasare a importanţei studiului (astăzi personalizat şi subiectiv) înaintea importanţei pretenţiilor de autoritate: „Nicio mirare, aşadar, că în atmosfera intelectuală de azi – sceptică, permisivă, cucerită de ideea pluralismului interpretativ – cititorului i se recunoaşte, în numele diferenţei, dreptul de a uza de text după bunul său plac“ (Delimitări şi ipoteze). Astfel, rolul lui Paul Cornea în istoria teoriei literare româneşti (fiind unul dintre primii şi cei mai buni cunoscători ai teoriei literare occidentale) este acela al stabilirii unui fond comun, necesar şi actual. Cititorul are dreptul de a utiliza textul după bunul său plac, recul al deconstructivismelor, în genere, însă conştientizarea acestui lucru face ca relativismul să fie doar un alt studiu de caz.
Desigur, fiind la curent cu teorii constructiviste şi deconstructiviste, materialisme şi idealisme, Paul Cornea îşi face serviciul mai mult decât „datoria“: dacă arta „moare“ pentru Danto, literatura „moare“ pentru Barthes şi Kernan, teoria şi critica pentru Eagleton şi filosofia pentru Rorty şi Thomas-Fogiel, intrând toate într-o eră a prefixelor „post“ şi „after“, atitudinea lui Paul Cornea pare să descompună aceste tendinţe pentru a explica cititorilor (sinecdocă pentru mediile intelectuale academice) de ce grandoarea şi maximalismul gândirii occidentale au ajuns în declin (sau criză). Această explicare însă este făcută printr-un mecanism care nu obligă sau racolează cititorul: „Cascada acestor întrebări nu trebuie să intimideze“, „Concluzia acestor rânduri nu poate fi tranşantă“. Este vorba, desigur, de o acceptare la superlativ a diferenţelor şi divergenţelor. Aplatizarea acestora prin epuizare argumentativă, inventarierea lor pentru extragerea concluziilor nu poate rezulta decât într-o activare a gustului pentru filatelie teoretică. Or, punerea sub semnul întrebării a centrismelor şi, totodată, grija faţă de relativisme (în fond, la asta se rezumă lupta împotriva unilateralităţii) naşte câteva probleme: neaflându-se nici în tabăra teoriei reacţionare, nici în cea conservatoare (căci „prea-cunoaşterea“ îi impune mereu să nu facă partizanate), singurele momente de eliberare de sub ecumenisme sunt reacţii de mirare, luări de poziţie prin teorii ale ierarhiilor artistice. Exemplele cele mai bune vin tot la intersectarea (sau concurenţa?) literaturii cu artele vizuale: „Dar propoziţia «Ne oprirăm ca într-un fel de farmec şi uimire»? În ce chip e descriptibilă fotografic o asemenea stare de spirit, prin excelenţă aproximativă, inefabilă, ambiguă? Procedeul scriitorului este deci de a folosi raccourci-uri simbolice şi metafore delicate spre a-l solicita pe cititor să-şi fabrice o reprezentare mentală îmbogăţită (…) Aşadar, cititorul nu e un simplu aparat de înregistrare, ci un colaborator, care tălmăceşte «instrucţiunile» autorului, «construieşte» în spiritul lor şi contribuie cu un supliment de informaţii. Aici, riscul este major: teoria lecturii poate deveni uşor o teorie exclusivistă care, deşi pretinde că ţine cont de împărţiri şi autonomii, de diferenţe de mijloace şi structuri între arte, le ierarhizează. Şi mai periculos este, în acest exemplu concret, faptul că teoria «tălmăcirii» şi a «construirii în spiritul lor» – prezentă exclusiv în lectura textului scris – porneşte de la o idee, dacă nu greşită, cel puţin propusă ciudat: «Nici măcar un mare maestru al descrierii peisajiste, de talia lui Sadoveanu, nu poate rivaliza în bogăţie de detalii, autenticitate, prospeţime a coloritului cu un operator de film, fie şi el mediocru»“ (Introducere în teoria lecturii). Legătura dintre această aserţiune (prezentă în prima prefaţă la Introducere în teoria lecturii) şi cea care problematiza „cultura şi informaţia“ (cu referire la TV şi media) este destul de clară: literatura pierde în faţa celorlalte arte chiar dacă le este „superioară“. De asemenea, problemele pe care le întrevede Paul Cornea pentru viitorul cercetării ţin de o anume vulgarizare a părerilor, adică relativizarea. Aproapele, astfel, tinde să excludă departele. Or, teoria acestor distanţe de angajare în interpretare nu sugera alternarea lor – sau că o perspectivă poate să o domine pe alta –, ci coabitarea lor consensuală. Când această regulă este încălcată, previziunile teoreticianului sunt demoralizatoare: „Vedem peste tot o diminuare accelerată a autorităţii experţilor: ei sunt tot mai puţin ascultaţi, mai puţin urmaţi. De aici rezultă, pe de o parte, zdruncinarea fundamentului istoric al cunoştinţelor acceptate de vulgata critică şi, pe de alta, ameninţarea de a transforma subiectivismul arbitrar al unei practici personale într-o interpretare preluată de ansamblul social. Din acest punct de vedere, nu îmi prea fac iluzii în legătură cu mileniul ce va veni“ (Interpretare şi raţionalitate).
Totuşi, îngrijorarea nu-şi are locul aici: decesul artelor a fost pregătit deja de atâtea ori, că mimarea tensiunii de finish e doar o consecinţă a privirii prea de aproape. Iar transformarea lor, vulgarizarea şi democratizarea lor, trebuie tratată ca o consecinţă firească a actualităţii atât de relativiste. Paul Cornea rămâne unul din cei mai importanţi teoreticieni români (un fel de a nu spune unul din singurii): dar nu de inovaţie, căci neangajarea îl împiedică să fie un teoretician de deschidere de concepte, ci de coagulare şi compendiu. Acumularea referinţelor, interpretarea şi armonizarea lor sunt lucruri absolut necesare pentru o literatură predominant autoreflexivă.
Autor: ŞTEFAN BAGHIUApărut în nr. 472