Patriotismul cu iz de crima

Cred ca primele îndoieli au început sa ma bântuie în adolescenta. Într-o perioada pe care pot sa o localizez exact, anume în vreme ce citeam o monografie celebra despre Napoleon. Dincolo de paginile despre maretele fapte de arme ale marelui francez (corsican!), stiu ca am ramas priponita la evenimentele descrise cu simplitate de marele erou national în scrisorile lui catre Josephina: câteva vorbe de alint, apoi o scurta descriere a bataliei care va ramâne-n istorie ca o mareata fapta de arme, apoi bucuroasa concluzie ca pe câmpul de lupta au ramas zeci de mii de cadavre, apoi o mica lingusala de barbat care vrea sa fie pe voia femeii lui si-o asigura ca si-a mâncat la micul dejun omleta asa cum îi place si ei… si alte lucruri de genul asta.
Câteva zeci de mii de cadavre? Omleta?
Tin minte ca, aproape copil fiind la aceea data, am avut o senzatie de intoleranta biologica la citirea acestor lucruri, o stare de rau fizic. De-atunci ma uit chiorâs la marile fapte de arme ale tuturor eroilor nationali; de-atunci ma lupt cu o incapacitate, de ordin personal probabil, de-a întelege istoria. Ma umple de îndoieli intarea lui Agamemnon în cetate pe carul triumfal. Eu ma gândesc la baietii nevinovati ramasi pe câmpul de lupta, la mamele lor care i-au înfasat cu dragoste si i-au crescut pline de grija, la femeile care i-au iubit, la copiii frumosi pe care ar fi putut sa-i aduca pe lume.
Cu anii s-a cristalizat în mentalitatea mea parerea ca este mult mai demn de respect un patriot capabil sa mentina în tara lui pace, decât unul care îsi învinge în razboi dusmanii. Am rezistat greu în perioada studiilor, fiindca întreaga noastra educatie se bazeaza pe mitul eroilor care îsi înving adversarii în lupta. Or, pentru mine, aceste victorii nu însemnau nimic altceva decât numarul mortilor înregistrat de atari rabufniri patriotice. Care se sfârseau în câstig sau în pierdere, într-un tratat favorabil unora si defavorabil altora, desi moartea arata la fel pentru toti. Si asta de cele mai multe ori pentru câte o fâsie de pamânt, de cele mai multe ori în zonele limitrofe. Pamânt care, dupa macel, cadea de partea unora sau a altora; pamânt pe care, însa, teren limitrof fiind, traiau ambele nationalitati. Si urmau dupa marea „victorie“ sa traiasca alaturi, fiindca acela era spatiul geografic în care venisera pe lume. Sa se priveasca deci zi de zi în ochi, învinsi si învingatori, si sa se dusmaneasca de moarte, neam de neamul lor, generatie dupa generatie.
Pe scurt, niciodata n-am înteles cum se cuvine istoria. Nu o înteleg nici acum. Nu ma patrund de acel determinism tribal care te face sa gândesti în esenta ca noi si ai nostri suntem mai buni, mai tari, mai dotati, mai valorosi sub aspectul speciei umane, decât ei si ai lor. Adica decât altii. Adica, în cele din urma, decât toti ceilalti.
Deci se cuvine sa-i omorâm. Si daca omorâm noi mai multi decât ei în lupta, a noastra e Victoria. De ce sa-i omorâm? Din patriotism.
Din când în când ma bucur ma vad ca îndoielile mele nu sunt chiar fara temei. Le întâlnesc si la altii. Si personalitatea lor îmi da încredere. Putine pagini am citit mai aproape de sufletul meu ca cele ale lui Orhan Pamuk din cartea „Istanbul“. Cartea despre acel Istanbul pe care grecii, pâna în ziua de astazi îl numesc oficial si neoficial Constantinopol, ceea ce vine de la cuvintele „polis“ (oras) si Constantin; deci orasul împaratului Constantin al Bizantului. Doar ca Orhan Pamuk e turc. Un turc al vremurilor moderne, cetatean al Republicii Turce. Pe care cu o inventivitate demna de marile spirite în istorie a creat-o Atatürk, dintr-un imperiu cazut în prapastie, din care ramasese o ciosvârta, a nimanui, adica a celui care o va apuca primul dintre cei asmutiti la garduri.
Cartea lui Pamuk nu este un imn al învingatorului. Este o balada nostalgica. Despre multinationalismul otoman, despre multilingvism, despre creuzetul acela mare de popoare care traiau unul alaturi de celalalt, turci, greci, arabi, genovezi, evrei, armeni, rusi si asa mai departe. Ei dadeau spelndoarea orasului. Ei îl faceau unic. Un oras globalizat avant la lettre, care înca mai pastreaza ceva din farmecul si valoarea unui spatiu uman deschis.
Deci Pamuk nu vitejia ostilor otomane o lauda, ca un adevarat patriot turc ce este, ci, din contra, egalitarismul pe care a fost în stare sa-l acorde minoritatilor „Pax Otomana“.
Si daca tot vorbim de otomani, de razboaie si paci, nu altfel poate fi interpretata nici legenda care, potrivit cronicarilor moldoveni, explica de ce sabia lui Stefan cel Mare, faimoasa sabie executata la Toledo din comanda papala, se afla acum expusa la Topkapî.
Legenda spune ca dupa 49 de razboaie, pe patul de moarte, Stefan le-a încredintat mostenitorilor sa-i ofere sabia, în semn de pretuire, lui Suleiman Magnificul. Fiindca si acesta ajunsese Magnific nu fara noima. Ideea noastra ca turcii erau o adunatura care-si pierdea la Rovine târlicii, ne bucura doar pe noi si este muzica în urechile Europei. Sa deplasezi sute de mii de osti, sa asiguri managementul necesar acestor deplasari, sa posezi strategia militara cu care sa îngenunchezi Europa pentru sute de ani nu erau treburi de ici de colo. Si cine stia sa le pretuiasca, le-a pretuit. Mai presus decât orice razboi, ce ne-a lasat mostenire testamentara Stefan cel Mare sunt pacea si respectul pentru „dusmanul“ temerar. Care si el s-a dovedit, prin gestul lui la înaltime, expunându-i sabia lui Stefan Românul la Topkapî. Si el a dat dovada de respect pentru rivalul care cauta pacea.
Traim în Europa mileniului trei. Vorbim de democratie de ni se usuca gura. Si uite ca, luându-ne mai mult sau mai putin prin surprindere, în tarile „civilizate si democrate“, începe sa intre în guvern extrema dreapta. Primul lucru pe care îl declara, este razboi strainilor. Cu alte cuvinte, oamenii sunt patrioti. Astazi, când libera circulatie, tehnologia si massmedia au facut ca populatia sa se miste pe tot globul cu o intensitate fara precedent. Astazi, când, datorita globalizarii, nu mai exista tara fara mai putin de 10 la suta straini. Astazi, când nu stiu daca mai exista sat european în care sa nu dam peste casatorii mixte, deci nu exista familie în care sa nu se vorbeasca vreo câteva limbi. Si tocmai acum scot capul patriotii. Care vor ce? Se arunca ei, de dragul patriei, în munci de voluntariat? Dau ei, de dragul patriei, cotizatii pentru a salva servicii care se duc de râpa? Înfinteaza ei din propriile resurse scoli sau spitale?
Nu stiu pe la altii ce se întâmpla. Traiesc în Atena. Si aici partidul de extrema dreapta cu participanti în guvern fugareste noaptea pe strazi pakistanezii. Care pakistanezi au ajuns poate pe la noi din pricina altor „patrioti“, de la ei, si a altor guverne, ce le-au administrat lor tara asa cum le-au administrat-o. Dupa cum si grecii nostri pleaca zilele astea sa munceasca prin alte parti, cu mic cu mare. Sa ne asteptam oare ca azi mâine sa fie si ei fugariti noaptea pe strazi de catre „patrotii“ acelor tari? Probabil.