Sari la conținut
Autor: RODICA GRIGORE
Apărut în nr. 285

Pasiunea dansului si dansul pasiunii

    Sawako Ariyoshi, Dansatoarea de Kabuki, traducere si note de Angela Hondru, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2008

    La inceputul secolului al XVII-lea, istoria Japoniei este marcata de afirmarea shogunatului Tokugawa, impus in anul 1603, de noul conducator, Tokugawa Ieyasu, figura dominanta a intregii epoci. Cunoscuta si sub denumirea de „perioada Edo“, deoarece noua conducere muta capitala statului din vechiul Kyoto la Edo (Tokyo de azi), epoca se situeaza sub semnul incercarilor de unificare a tarii si de diminuare a influentei nobililor locali, elemente de natura sa prefigureze ulterioara modernizare a Japoniei, cu toate ca reformele initiate acum, considerate drastice si nemiloase, nu au fost bine primite in rândul populatiei, mai ales al celei rurale, profund afectata de masurile luate de ambitioasa conducere a statului. Japonia este, acum, o tara in perpetua transformare, fapt identificabil nu doar la nivelul structurilor politice, ci si in ceea ce priveste modelele si formulele artistice. Caci – coincidenta sau nu! – teatrul Kabuki care va ajunge, in scurta vreme, la o imensa popularitate in Arhipelag, apare exact in acesti ani, crearea stilului Kabuki (cuvânt care, desi astazi e o combinatie a ideogramelor ce semnifica „dans“, „arta“, „muzica“, a fost ales, se pare, pentru ca, acum patru veacuri provoca o serie de asocieri sonore cu termenii de „socant“ ori „neobisnuit“ – sau, in unele acceptiuni, chiar de „destrabalat“; si nu trebuie sa uitam ca, sub pretextul unui prea accentuat erotism in cadrul spectacolelor Kabuki interpretate de femei, „onna-kabuki“, acestea vor fi interzise, in anul 1629) fiind legata de numele celebrei dansatoare Okuni. De origine modesta, probabil oficianta la templul din Izumo, dupa cum afirma numeroase surse, Okuni a reusit sa impuna un nou stil dramatic si coregrafic, transformând o serie de structuri ale vechiului si aristocraticului teatru No si combinându-le cu influente venite pe filiera folclorului si a legendelor populare nipone. Totul reprezentat cu o pasiune a trairii artistice care, se pare, rareori si-a gasit egal, chiar in perioade mai  apropiate de contemporaneitate. Acestea sunt contextul si pretextul de care se foloseste scriitoarea japoneza Sawako Ariyoshi (1931 – 1984) pentru a construi unul din cele mai reusite romane ale sale, „Dansatoarea de Kabuki“ (1969), a carei protagonista este, desigur, Okuni, frumoasa, voluntara si senzuala femeie care a cucerit, prin arta sa, numerosi privitori (chiar si din rândurile Casei Imperiale ori dintre samurai), cea care a iubit, a fost iubita, dar a sfârsit singura si departe de stralucitoarea lume a marilor orase care a atras-o atât de mult, cea care a pus pasiune in tot ce a intreprins de-a lungul intregii sale vieti, cea care a creat stilul Kabuki si cea care va ramâne mereu extrem de greu, daca nu cumva chiar imposibil de egalat.
    Placerea detaliului
    Considerata una dintre cele mai pregnante voci ale prozei japoneze a secolului XX, Ariyoshi a manifestat de timpuriu un evident interes pentru formele artei dramatice nipone, fapt care i-a influentat profund nu doar tematica, ci si stilul, caci naratiunile sale, fie ca e vorba de intriga din „Sotia doctorului“, fie de conflictele din „Râul Ki“, exprima, de fiecare data, o placerea pentru dialogul alert, pentru situatiile teatrale si pentru confruntarea (directa sau indirecta) a personajelor. Apropiata, cel putin partial, prin problematica prozei sale, de Fumiko Enchi, mai cu seama in ceea ce priveste modalitatea de abordare si de rezolvare a conflictelor in care in prim plan se gasesc personajele feminine, Sawako Ariyoshi se individualizeaza mai ales prin capacitatea de a crea constructii romanesti de larga respiratie, influentate, parca, de vechea literatura dinastica, dar deopotriva de predilectia pentru foileton a lui Yasunari Kawabata – caci si „Dansatoarea de Kabuki“ a aparut, in numeroase episoade, in periodicele japoneze, vreme de mai bine de trei ani. Din acest motiv, romanul de fata e pe nedrept pus in umbra de alte creatii ale autoarei, poate mai ales de proza scurta sau de piesele de teatru, si este mult mai putin cunoscut – mai ales in cercurile literare occidentale. Dificultatea principala e legata, desigur, de vastul material pe care Ariyoshi il pune in fata cititorului, cartea având, in editiile complete, sase sute de pagini, astfel ca, de la densitatea expresiei din „Dansatoarea din Izu“, celebra povestire kawabatiana la care titlul ne trimite pe data, ajungem, in „Dansatoarea de Kabuki“, la o adevarata tendinta spre exhaustivitate, care ne duce cu gândul de-a dreptul la „Genji Monogatari“, celebrul text din literatura nipona a secolului al XI-lea. In plus, toate intâmplarile, si asa numeroase, sunt descrise cu o placere a detaliului ale carei subtilitati risca, adesea, sa scape cititorului occidental si, mai mult decât atât, totul e plasat pe fondul istoric al extrem de complicatelor conflicte politice, diplomatice sau religioase care au marcat secolul al XVII-lea in Japonia. Daca reusim, insa, sa trecem peste toate aceste dificultati, mai mult formale, va trebui sa recunoastem ca ne aflam in fata unei carti cu adevarat remarcabile, putând fi privite si ca roman istoric, si de (sau despre) dragoste, si de moravuri, si de formare, toate acestea in cadrul unei veritabile fresce sociale, unde intreaga lumea japoneza a inceputului de secol XVII apare uimitor de vie si de convingatoare.
    Cea mai grozava
    femeie din Japonia

    Actiunea cartii incepe in anul 1589, in tinutul Izumo, devastat periodic de revarsarile râului Hii, numit de localnicii inspaimântati „sarpele Orochi“, dupa numele mitologicei creaturi cu opt capete care cerea sacrificii omenesti. Protagonista este, desigur, frumoasa Okuni, acum in vârsta de saisprezece ani, ai carei parinti murisera, cu ani in urma, din cauza inundatiilor si care e convinsa ca bunica sa nu se inselase in privinta ei când ii spusese ca poarta focul in insusi sângele sau. Decisa sa plece pentru a dansa, la târguri si serbari populare impreuna cu alte câteva fete din sat, si fara dorinta de a se intoarce acasa prea curând, Okuni cucereste, ca personaj, de la primele pagini, poate nu atât prin vreo teorie a artei coregrafice – pe care, oricum, ar fi incapabila s-o expuna, nefiind prea invatata -, nici prin mari tirade retorice – cu care, de asemenea, nu e obisnuita – ci printr-o insufletire rara si printr-o pasiune pentru dans pe care, cu adevarat, asemenea simbolicului foc, o poarta in sânge. Tocmai aceasta pasiune o va ajuta sa treaca peste toate dificultatile care i se ivesc in cale, de la opozitia lui Kyuzo, asa-zisul sau logodnic, deloc dispus sa se multumeasca s-o vada plecând, si pâna la lipsa de talent a lui San’emon, nepriceputul conducator al micii trupe ambulante, care vrea mereu sa para mai mult decât este – semnificativ in acest sens fiind episodul in care, in timpul unei serbari populare, prin intermediul cautarii cintezoiului de aur, se pune in scena o inedita parabola a relatiei dintre adevar si minciuna, aceasta fiind, de altfel, si una din marile teme ale romanului lui Ariyoshi, expresie nipona a contrastului etern dintre aparenta si esenta. Ajunsa la Edo, Okuni se va impune, in cele din urma, drept conducatoarea incontestabila a trupei ce devine din ce in ce mai cunoscuta, ea insasi fiind numita „cea mai grozava femeie“ din Japonia (dar si „cea mai kabuki“!…). Numai ca pretul succesului este, pentru Okuni, singuratatea, un pret cu atât mai greu de platit, cu cât tânara crede, suficient de multa vreme, in iubire, i se daruieste mai intâi lui Sankuro, tobosarul trupei (chiar cu riscul de a-l supara pe Baian, protectorul lor, ignorând, astfel, afectiunea delicatului Densuke, cel care, insa, ii va ramâne prieten chiar si când norocul o va parasi), iar apoi lui Sanza Nagoya, nobil dintr-o veche familie de samurai. Iar daca cel dintâi se va dovedi complet insensibil atât in fata sentimentelor ei, cât si a aspiratiilor artistice pe care fata le are, cel de-al doilea isi va vedea orgoliul ranit de admiratia pe care oamenii o poarta iubitei sale, devenita, intre timp, celebra dansatoare de Kabuki, cea care impusese un nou stil in reprezentatiile teatrale ale vremii, asa ca va porni sa-si construiasca un castel, fara sa-si dea seama ca iubirea lui Okuni era, ea insasi, cel mai frumos castel pe care si l-ar fi putut dori.
    Un raccourci al
    traditiei culturale nipone

    Având, pe alocuri, note desprinse, parca, dintr-un roman de aventuri, incluzând, nu o data, rasturnari de situatie dintre cele mai neasteptate (cum ar fi preluarea miseleasca a teatrului lui Okuni de catre nimeni altii decât Sankuro si Kyuzo, tocmai barbatii care pretindeau c-au iubit-o!), ajungând, in câteva rânduri, chiar la nivelul melodramei, fara a cadea, insa, vreo clipa, in facil si lacrimogen, romanul lui Sawako Ariyoshi se foloseste de toate aceste elemente pentru a descrie insasi nasterea genului teatral Kabuki, bazat, in mare masura, pe improvizatie, pe mimarea si parodierea situatiilor din viata oamenilor obisnuiti (scene de gelozie sau de mândrie ranita – de aici si interpretarea unor secvente ale spectacolului in mijlocul spectatorilor, nu in mijlocul scenei propriu-zise, ci, pe „hanamichi“, o prelungire a scenei care ajungea, astfel, sa implice publicul intr-un mod neasteptat de modern), pe jocul mastilor, al deghizarilor si al utilizarii strategiei dublei intentii, totul desfasurat in ritmul muzicii si in atmosfera baladelor pe care actorii le recita sau le creeaza ei insisi. Astfel ca, traind ani de zile in lumea spectacolelor, nu e de mirare ca, simtindu-se parasita de fostii colaboratori si subminata de prostituatele care voiau sa-si atraga clientii sub pretextul unor simulacre de spectacole Kabuki, Okuni va alege sa se intoarca, in cele din urma, acasa, in tinutul Izumo, pentru a dansa, chiar inainte de moarte, in fata conducatorului zonei si a-l incânta intr-o asemenea masura, incât sa-i poata cere marea favoare de a indigui râul care provoca atâtea pagube la toate revarsarile sale. Cititorul occidental va fi tentat, desigur, sa identifice, in acest final, note goetheene si sa compare pasiunea pentru dans a lui Okuni cu elanul faustic si cu acea tentatie a limitei despre care s-a discutat atât de mult in cultura europeana. Dar Sawako Ariyoshi stie perfect cum sa se foloseasca de intreaga traditie culturala nipona, sa exprime poezia florilor de cires sau a muntilor ce se vad in zare, sa surprinda lirismul profund al baladelor populare, pentru a crea o constructie romanesca circulara, pluristratificata, complexa si, deopotriva, limpede, care vorbeste convingator despre arta, despre dorinta de succes si pierderea lui, despre pasiunea pentru dans si despre dansul devenit pasiune a vietii.