Cristian Ardelean, Agentia, Editura Cartea Româneasca, 2013, 180 p.
Nu de putine ori, literatii români, calatori prin diverse colturi ale lumii, se întorc în tara cu observatia îmbracata în regret ca „la noi“ nu mergi in tren sau în autobuz sa gasesti lumea citind. Dincolo de faptul evident ca îi lipseste mediului autohton cultul literaturii de citit în mijloacele de transport sau la plaja, cititorii nostri ies din scoala cu nostalgia literaturii mari, a neomodernismului stanescian sau sorescian. În plus, actualitatea n-a dat o literatura bogata a subiectelor de consum, dar bine scrisa. E aproape absent înca genul de carte care nu te forteaza la analize complicate, dar care te fura în atmosfera ei prin scritura curata. O carte scrisa, de ce nu, dintr-o rasuflare, din tumultul vietii sociale al unui fin observator, pentru un public asemenea. „Agentia“ de Cristian Ardelean ar putea fi un astfel de pariu cu piata de carte.
Tema pariurilor sportive pare bine desprinsa din realitatea sociala a României „profunde“, din adâncimea orasului de provincie în care nu se întâmpla multe, dar care are, tocmai de aceea, ilustre personaje – o caricatura de interlop, o taximetrista lesbiana, un „haidamac de doi metri pe doi, cu slanina pe frunte, cap imens si mereu tuns la 3 mm“, un batrân jucator de ultimi bani din pensie la casa de pariuri, un profesoras suficient de plictisit încât sa caute adrenalina într-o casa de pariuri, dar si suficient de inteligent ca sa nu-si bage banii fara cap acolo. Pe toti acestia Cristian Ardelean îi reuneste într-o Agentie, îi contureaza schematic doar ca tipuri si comic prin porecle si nume, dupa care, aruncati pe scena hazardului, îi foloseste pentru a reduce la scara Agentiei întregul oras: batrânul e un Curcubete, taximetrista e Litus, iar haidamacul, Nikki-Par-Marunt. În fata hazardului, sus-mentionatii devin un soi de parteneri care se reunesc sub cupola acestei Agentii-„hrube“ – loc ce ofera placerea de socializare a unei crâsme, dar în care trebuie sa intri lucid pentru ca vei socoti cote si probabilitati. Pariurile sportive nu sunt jocuri de noroc, e bine ca orice cititor sa înteleaga de la început asta, daca nu vrea sa supere naratorul.
Mediocrul iesit din rând
Subiectul se construieste hollywoodian. Nescutiti nici de dramul de sensibilitate Disney, pornim la drum cu o „cenusareasa“: un profesor suplinitor de franceza cu jumatate de norma si amarât jucator la pariuri e pus (de hazard sau de inefabil…) în fata pronosticului perfect când un batrân client al Agentiei se spânzura si lasa, spre norocul primului sosit în apartament, lista de cote viitoare pentru pariurile sportive. Evolutia din „cersetor“ în „print“ se realizeaza gradat, dar fara risc, pe masura ce profesorul reinvesteste banii câstigati în urmatorul bilet. Componenta mistica e accentuata, pe alocuri prea mult, de sentimentele de datorie pe care le încearca naratorul fata de raposatul mag sau fata de urmasii acestuia – caci jocurile profesorului nu mai au nimic din hazardul anterior. Câstigul e garantat, chiar dascalul e convins de asta.
Pe plan afectiv, Cristian Ardelean îi rezerva eroului sau o tânara cu picioare lungi, profesoara de româna în aceeasi scoala. Idila se desfasoara cum nu se poate mai tipic blockbuster-urilor de peste Ocean: eroii se cunosc în fata automatului de cafea care ia cu greu bancnota de un leu, se îndragostesc, pleaca într-un super concediu ales romantic pe un atlas geografic (insula Martinica) – caci câstigurile noului print permit orice extravaganta – si se despart, în stil interbelic de aceasta data, printr-o scrisoare a profesoarei, redata integral si secondata de reactia tipic camilpetresciana a eroului: „cum puteam fi împreuna, daca ea nu pricepuse nimic. Nimic din ce-mi placea, nimic din hobby-ul meu, daca vrei, asa cum ma întrebase la prima întâlnire ce preocupari am“. Hobby-ul pariurilor fusese abandonat de dragul iubitei, tocmai acum, când si femeia plecase. Nimeni caruia sa-i strige, asadar, „avem o valiza de bani!“. Ca într-o metanaratiune clasica, singurul care asista la întreaga drama ramâne cititorul – caruia i se dedica în final si un epilog însotit de comoara pronosticului urmatoarelor meciuri. Acolo unde se termina Lista batrânului Curcubete, începe Lista profesorului de franceza si, în prelungirea ei, Listele nesfârsite ale cititorilor…
Hollywood-ul e si mai prezent în Agentie când intra în scena personajele interlope. Din decorul lui face parte, desigur, casa unde personajul e escortat în masini fumurii si unde intra, prin intermediul unui ecran, în legatura cu seful mare. Nici prietenul batut bine, obiect de santaj, nu e o mare inventie. Autorul pastreaza însa acestor situatii dramul de comic, desi protagonistul nu reactioneaza deloc ca un erou hollywoodian. De altfel, un eveniment tragic – moartea accidentala a unui alt interlop care jucase nervos la „pacanele“ si reusise astfel prin forta dezlantuita sa dezlocheze aparatul care cazuse peste el – e doar un alt eveniment în Agentie. „Nici nu apucasem sa-i observ lipsa. Acum ce mai puteam spune? Eram liber. Singurul mafiot din oras pierise în mod tragi-comic, fara ca eu sa fiu vinovat“.
Joc cu hazardul sub ochii celuilalt
Se poate spune ca e usor de ratat un asemenea subiect actual, adesea disecat la propriu de industria cinematografica, caci trebuie sa te tii departe ca autor tânar si de clisee si de înlantuirea evenimentelor prea simetric construite. Ceea ce-i reuseste, însa, cu succes lui Cristian Ardelean este un tip de ironie îndreptata nu de putine ori asupra tematicii însasi. Toata naratiunea îmbraca forma stilistica a unui banc, de vreme ce atitudinea ghidusa scurtcircuiteaza permanent panseurile morale serioase. Postmodern prin nascare, Cristian Ardelean reuseste chiar sa faca filosofie pornind de la întelepciunea anecdotica: „Ca-n bancul ala, cu cei doi naufragiati, tipul anost si fotomodelul. Degeaba traiesc ca-n paradis pe o insula pustie, într-o reeditare a Edenului. Daca nu exista un al treilea care sa aplaude succesul si norocul incredibil al naufragiatului, nimic nu are sens. Daca infernul e celalalt, tot infern e si lipsa publicului“.
Nimic din ceea ce e critica sociala nu-i ramâne strain autorului. Si nici indezirabil nu-i devine, caci parantezele si digresiunile sunt multiple, mai ales la începutul povestirii. De altfel, în chiar cartea sa de debut, autorul suporta o evolutie – de la naratorul nevorbit, care vrea sa ne spuna ce crede despre toate subiectele cheie ale contemporaneitatii, la un talentat narator de actiune si de atmosfera. Daca la început fiecare element al decorului trimite la un mini-eseu de opinie ce nu rateaza niciunul dintre subiectele învatamânt, Biserica si culte religioase, tot ce e realitate româneasca si politica mondiala, ultimele capitole ale cartii, când personajul „face“ mai mult decât vorbeste, dau autorului prilejul de a oferi pagini de atmosfera inteligent conturate. Când totul devine alert emotional pentru profesorasul cu biletele câstigatoare, naratiunea capata mina avocateasca a unui proces-verbal. Lucrurile nu se precipita afectiv, actiunile curg si, în stil morometian, naratorul chiar se situeaza sub „timpul avea rabdare cu oamenii“.
Dincolo de chestiunile usor imputabile unei carti de debut, ceea ce-i lipseste lui Cristian Ardelean nu este cu siguranta nici subiectul atractiv, nici autenticitatea naratorului protagonist. Ba din contra, dupa succesul de public al romanului lui Bogdan Cosa „Poker“, si el câstigator al Premiului pentru debut în 2010, Cartea Româneasca pare a fi descoperit reteta succesului. Putinul risc asumat, daca e sa vorbim tot în termeni de cote si probabilitati, se traduce printr-o carte care, odata descoperita de public (mai degraba decât de critica), va aduce un plus de imagine unei edituri îndeajuns de abile încât sa promoveze literatura cu subiecte actuale, dincolo de mari problematici si stiluri sofisticate. Ramâne însa vesnic întrebarea daca România are deja publicul target pentru acest tip de carti. Zarurile au fost aruncate.