Paremiologie

Termenii de baza
În admirabilul „Dictionar general al limbii române“ elaborat de Vasile Breban este definit cuvântul „paremiologie“, prin care putem întelege si disciplina care se ocupa de studiul proverbelor, dar si „Totalitatea proverbelor dintr-o limba“ (p.731). Diferenta dintre proverb si zicatoare este destul de delicata. În esenta, proverbul implica si un nucleu alegoric („Când pisica nu-i acasa/ Soarecii joaca pe masa“), pe când zicatoarea este un enunt universal  („Ziua buna se cunoaste de dimineata“). Proverbul poate fi ritmat si chiar rimat, zicatoarea este ca o axioma, concisa si cuprinzatoare.
Marele nostru B. P. Hasdeu considera ca paremiologia poporului român nu este numai a poporului român, ca ea poate fi regasita (în diverse formulari-formule) si  împrejurul tarii noastre, pâna la Marea Baltica. Specific româneasca ar fi numai zicatoarea „Apa trece, pietrele ramân“. Înclinam sa credem ca exista si un „nucleu tare“ al paremiologiei, nucleu care poate fi regasit pe întreaga „suprafata zbârcita“ a Pamântului. La arabi avem „Câinii latra, caravana trece“. Desi are, ca miscare exterioara, un sens inversat, ea „rimeaza“ interior cu „Apa trece, pietrele ramân“ Dar în „Spatiul mioritic“ nu exista camile, ci numai mioare si cai (si ciobani, desigur). Cele doua zicatori au însa un „nucleu tare“ comun, care poate fi exprimat si asa: valorile autentice sunt esentiale si constante (indiferent ca ele stau ca pietrele, sau merg asemeni camilelor, deci, ca tin de Casa sau ca tin de Drum). În schimb, pseudo-valorile sau non-valorile sunt exterioare si superficiale (ca apa care curge, sau câinii care latra).
Nu este doar surprinzator, ci si uimitor, gândul lui Brâncusi de a elabora un Cod etic, alcatuit exclusiv din proverbele si zicatorile românilor. Dar marele sculptor nu a avut suficient timp si pentru „Coloana infinita“ si pentru Codul etic. Probabil ca putem identifica urma gândului mentionat, în sculpturile lui, în formele statuare…
Masura lui Aristotel
În „Etica Nicomahica“, Aristotel elaboreaza conceptul etic al Masurii… Masura este definita ca un „loc de mijloc“ între doua extreme. Extremele sunt definite ca absenta (la stânga) sau ca exces (la dreapta) ale aceleiasi însusiri. În alta formulare, la stânga este „prea putinul“, iar la dreapta este – simetric opus – „prea multul“. În limbaj etic general, la mijloc este virtutea, iar în cele doua extreme sunt doua vicii. Aceasta ar însemna ca numarul viciilor umane este cel putin dublu fata de numarul virtutilor. Oricare dictionar confirma statistic aceasta ipoteza. Cel mai cunoscut exemplu dat de Aristotel este acela al curajului. Ca virtute, curajul este la mijloc, în stânga lui se afla absenta, sau „prea putinul“, care este lasitatea, iar în dreapta se afla excesul, sau „prea multul“, care este temeritatea, adica ceea ce noi numim „curajul nebunului“.
Acum, din Elada antica a lui Aristotel trecem direct în spatiul mioritic. Una dintre primele zicatori („proverbiala“, în sensul de faimoasa), cu care ne întâlnim, suna clar si fara echivoc: „Ce-i prea mult nu-i sanatos“. Nu este vorba de o asemanare exterioara, ci de o identitate între teoria aristotelica a Masurii si zicatoarea românilor. Este adevarat ca în paremiologia românilor nu apare si „prea putinul“. Probabil ca nu apare pentru ca de „prea putin“ românii nu au dus lipsa niciodata. Char partiala fiind, identitatea este evidenta si în forma de expresie, care aici este „prea multul“. Identitatea pare cel putin curioasa. Biografic, Aristotel s-a nascut în Stagiria, din actuala Macedonie, care se întindea pâna la Dunare. Dar nu avem nici o informatie dupa care Aristotel ar fi trecut cândva peste Dunare, ca sa ajunga în Dacia, cum a ajuns poetul Ovidiu. Apoi, Ciobanul din „Miorita“ – ca din vârful dealului, ca  din fundul vaii, adica de la Dunare –, nu a auzit în viata lui (câta o fi fost ea) de Aristotel. Identitatea – în gândul etic si în expresie – are deci o alta ratiune, care ne trimite la „nucleul tare“ al Paremiologiei. Doar si Aristotel a plecat de la cutumele si paremiologia populara, iar optiunea lui pentru cutuma este exprimata în câteva texte („Retorica“).
În limba româna cuvântul „mijloc“ are doua sensuri. El are si întelesul spatial de „loc“ („topos“ în greceste), dar si întelesul de „instrument“. Pentru a realiza ceva sau altceva, omul foloseste diverse instrumente. Dar întelesul de „instrument“ este perfect compatibil cu teoria aristotelica a Masurii. Daca ar fi cunoscut întelesul românesc al „mijlocului“ ca „instrument“, cu siguranta ca Aristotel ar fi surâs încântat. (El, care se emotiona numai când privea stelele). Caci virtutea, care se afla la mijloc, încadrata de doua vicii,  este chiar „un mijloc“ („instrument“) pentru realizarea Fericirii. În schimb, urmasii latini ai lui Aristotel, au interpretat Masura exclusiv spatial si au extras din ea faimoasa „Aurea mediocritatis“, adica „Mediocritatea este de aur“, interpretare care, cu siguranta, l-ar fi scandalizat pe Aristotel. Interpretarea latina este intuita la nivel popular, dar este si ironizata prin expresia: „Nici prea-prea, nici foarte-foarte“. Ceea ce echivaleaza cu „A împaca varza cu capra“ sau, cu o conotatie suplimentara, „capra personala“ cu „varza sociala“.
Zicatoarea „Ce-i prea mult nu-i sanatos“ nu este singulara. Avem si alte zicatori care se refera la Masura, iar câteva dintre ele pun în joc Masura etica (morala), care are ca valori fundamentale Binele si Raul.
Bi-polaritatea valorilor
Tudor Vianu considera ca toate valorile fundamentale au un caracter „bi-polar“. O entitate materiala (fie ea inerta sau vie) este identica (A=A) cu ea însasi: o piatra este o piatra, un pom este un pom, iar un om este un om (daca este om, nu piatra sau pom). Valorile însa au si o componenta spirituala si oricare valoare este însotita de o anti-valoare (negativa, prin definitie). În acest sens, avem dubletele axiologice: Adevarul-Falsul, Sacrul-Profanul, Frumosul-Urâtul, Binele-Raul etc. Relatia dintre valori si anti-valorile corespondente, merge în doua sensuri. Pe de o parte, ele se presupun si se implica reciproc. Ele nu sunt într-o relatie de „exterioritate reciproca“ (Hegel). Altfel spus, Binele nu este posibil în afara Raului, nici Raul în afara Binelui. Absenta ambelor entitati etice da anomia în general (Durkheim) si amoralitatea în cazul valorilor etice.  Pe de alta parte, valorile bi-polare fiind, se si exclud, tot reciproc. Aceasta dubla relatie ne invita la un discernamânt continuu. În expresia poetica a lui Eminescu, din „Glossa“: „Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi si noua-s toate/ Ce e rau si ce e bine/ Tu te-ntreaba si socoate“. Pâna aici a fost Teoria, sa vedem ce ne spune paremiologia despre Bine si Rau. Din fondul bogat de zicatori vom selecta aici numai trei.
Trei  zicatori  românesti
1. „ E rau cu rau, dar e mai rau fara rau.“
Zicatoarea este absolut deconcertanta prin adâncimea si concizia ei. Zicatoarea intuieste, pe baza unei experiente acumulate milenar, chiar „bi-polaritatea“ teoretizata de Tudor Vianu. Este deconcertanta – cum spuneam – dialectica ei interna, spontana. Deci, este mai întâi constatata starea de rau, în care este prezent raul real (un rau , alt rau) Apoi, este imaginata subsidiar si o stare în care ar fi posibil numai raul, binele fiind absent. Aceasta stare posibila este considerata mai rea decât raul real, de la care s-a plecat. Se opteaza în final pentru co-existenta binelui si raului, pentru „bi-polaritatea“ lor. Ca o ilustrare a acestei situatii poate fi dat cazul unui tânar suedez, fiu de miliardar. La un moment dat, tânarul s-a sinucis. Dar, a lasat un biletel pe care scria simplu si clar: „M-am plictisit!“. Plictisul apare când dispare diferenta dintre Bine si Rau. În limbaj cromatic, între alb si negru este griul, dar numai maestrii stapânesc tehnica griurilor, asa cum si-a stapânit si  Pascal „plictisul“sau.
2. „Mai binele este dusmanul binelui.“
Si a doua zicatoare este deconcertanta, tot prin adâncime si concizie. La prima vedere zicatoarea pare paradoxala. Orice om „cu scaun la cap“ prefera „binelui“ un „mai bine“ La a doua vedere, zicatoarea îsi dezvaluie întelesul.  Zicatoarea distinge între „bine“ si „mai bine“, „prea binele“ fiind aici scos din discutie. Ea ne spune (sau ne sugereaza) ca acel bine care este – daca este –, este real, adica exista „aici si acum“. În schimb, „mai binele“ este doar posibil, cândva – undeva, sau chiar altcândva – altundeva. Deci unui „mai bine“ doar posibil, îi este preferabil un bine real. „Mai binele“, doar posibil (virtual), tine de o intentie, care poate fi chiar intentia cea mai buna. Numai ca o alta zicatoare ne spune ca „Drumul spre iad este pavat cu bune intentii“. Zicatoarea a doua vadeste si realismul gândirii populare, dar si prudenta în fata inovatiei, mentalitatea conservatoare. Aceasta mentalitate are si un temei religios, întrucât „Cararile Domnului sunt încurcate“, adica imprevizibile, iar uneori „Nu aduce anul ce aduce ceasul“. Se mai adauga aici si prudenta fata de ceea ce vine din „exterior“, pentru ca din „exterior“ au venit, de regula, sau navalirea barbara, sau dominatia imperiala.
3. „Binele încape în Lume oricât.“
Zicatoarea pare sa fie în contradictie cu precedentele ei. Pare sa fie, dar nu este. Ea afirma fara îndoiala progresul valorilor, în acest caz a Binelui. Zicatoarea nu ne spune ca în Lume nu ar încape si Raul, „oricât“. Pe de alta parte, ea nu ne sugereaza ideea unui Bine Absolut. Si educatia religioasa, dar si bunul-simt al gânditorului anonim îi spun ca  Perfect este numai Bunul Dumnezeu. Zicatoarea merge intuitiv (instinctiv) pe ideea de perfectionare graduala (încet-încet, usor-usor, încetisor-încetisor), nu pe ideea de Perfectiune.
Sub elementul realist, marcat si de o prudenta  sceptica, cele trei zicatori – împreuna cu „Ce-i prea mult nu-i sanatos“ – contin o dialectica subtila, ca si un ethos tonic, funciar optimist.