Sari la conținut
Autor: CRISTINA RUSIECKI
Apărut în nr. 497
2014-12-11

Păpuşi din toate colţurile lumii

    70 de evenimente-spectacole, conferinţe, lansări de carte şi workshop-uri, 35 de spectacole pentru copii şi părinţi, 8 spectacole pentru adulţi, aproximativ 9000 de spectatori, artişti şi invitaţi, 9 ţări participante, 8 spaţii gazdă pentru evenimentele din festival 012 inclusiv Spitalul „Marie Curie“, Institutul Oncologic Bucureşti şi Spitalul „Grigore Alexandrescu“.

    Aşa sună bilanţul celei de-a zecea ediţii a Festivalului Internaţional al Teatrului de Animaţie „Spectacole de colecţie“, organizat de Teatrul Ţăndărică, despre care a fost vorba şi în numărul trecut.
    Dragonul
    Printre spectacolele premiate s-a numărat şi Dragonul, de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, cu scenariul şi regia semnate de Liliana Gavrilescu, iar scenografia de Mihai Androne. Atributul său distinctiv a fost fineţea. Pornind de la o poveste japoneză, desfăşurată în vechea capitală religioasă Nara, spectacolul, printre puţinele cu marionete din festival, prilejuieşte întâlnirea cu personaje tradiţionale nipone. Regizoarea construieşte o „stampă dramatică“ de inspiraţie orientală, cu situaţii uşor recognoscibile. Deloc nefiresc, deci, ca Războinicul şi Înţeleptul Templului să intre în legătură cu planul mitic populat de dragoni şi demoni. Dar întâmplările transculturale (cuplul lipsit mult timp de binecuvântarea unui copil pe care, când în sfârşit îl are, îl va pierde curând), ca şi personajele arhetipale (mama delicată şi tandră, în mare suferinţă după dispariţia fiului) fac ca spectacolul să fie asimilat pe loc de public.
    Atmosfera se insinuează subtil prin mici elemente exterioare folosite de Liliana Gavrilescu cu o lăudabilă economie de mijloace. Lampioanele roşii, conturul familiar al podului arcuit, evantaiele imense, bine mânuite, reconstituie din umbră aerul asiatic. Nimic prea mult pare să fi fost reţeta de succes, căci ostentaţia lipseşte, iar mijloacele sunt dozate cu parcimonie. Percutantele tobe japoneze (compoziţie şi ilustraţie muzicală Marin Fagu), gesturile, îmbrăţişările afectuoase ale marionetelor, ingenuitatea copilului care se joacă cu fluturaşii, acţiunile dintr-un spectacol preponderent non-verbal, cu povestitor din off, întreţes o atmosferă sobră, profundă, care nu lasă publicul să se trezească din magie. Efectul e din cale afară de percutant. Gesturile de o delicateţe niponă, desprinse din sensibilitatea florii de cireş, a marionetei mamă care îşi strânge la piept copilul, consolările sobre ale soţului, după dispariţia pruncului reţinut de demoni, cele trei ipostaze video ale sale, cu lacrimile de sânge sau faţa mâncată pe jumătate de o mască verde, semn al intrării într-o altă dimensiune, lejeritatea cu care viii comunică cu spiritele, întunericul, bolta cu stelele, toate construiesc prin sugestii fine atmosfera din îndepărtatul orizont cultural.
    Juriul a fost impresionat de performanţa mânuirii de grup a imensului dragon care s-a foit, s-a întors şi s-a răsucit spectaculos, în fel şi chip. Un singur amendament i s-ar putea aduce spectacolului: călătoria dragonului din video nu rimează deloc cu subtilitatea unei producţii construite pe sugestie. Pur şi simplu, imaginile respective sunt, parcă, din alt film. În ciuda acestui aspect, Dragonul rămâne un exemplu pentru cum elementele asiatice se pot strecura în doze mici, pe nesimţite, pentru a reasambla un întreg spaţiu cultural, fără să piardă necesara porţie de magie.
    Fluierul fermecat
    În Fluierul fermecat, de la Teatrul pentru copii Arlechino din Braşov, în regia lui Adrian Găzdaru,  povestea simplă, bine construită de Sorin Lepa, aduce în prim-plan vechiul conflict dintre aparenţă şi esenţă. Regele suferă din pricina fiicei sale cufundate în tăcere. Aceasta nu aude ce îi spun ceilalţi, nu are emoţii, nu sesizează frumuseţea lumii, nu reacţionează la nimic. Legenda spune că doar o singură melodie poate vindeca Prinţesa de forma sa de autism, îi poate reda auzul şi, implicit, prezenţa de spirit. Iar Regele făgăduieşte mâna fiicei sale celui care îi va cânta această melodie magică. În cursa contra cronometru pentru a găsi muzicianul, nu lipsită de capcanele întinse de sfetnicul perfid ce vrea să moştenească regatul, Crainicul se dovedeşte aliatul de nădejde al binelui. Poveştile sunt pilduitoare, frumuseţea ţine de aparenţă, căci cântecul fermecat se ascunde în fluierul celui mai urât dintre supuşi, un Orfeu ale cărui daruri sunt tăinuite de recluziunea în natură şi de aspectul fizic dezagreabil. Regizorul Adrian Găzdaru conduce firele acţiunii într-un spectacol curat, cu un dozaj bun, în care povestea înaintează limpede, captivând spectatorii.
    Iubitafizică
    Dar festivalul, într-o bună tradiţie, nu a adus în atenţia spectatorilor numai producţii de animaţie pentru copii, ci şi pentru adulţi. Cele unsprezece zile s-au încheiat cu Iubitafizică, după Iulian Tănase, în regia Cristinei Andreea Ion, de la Compania Lightwave. „Iubitafizică este ştiinţa iubirilor imaginare. Toate iubirile şi iubitele imaginare sunt excepţii ce se supun, în tăcere, iubitafizicii. Adevărul care contează pentru iubitafizică este cel inventat, adevărul închipuit, adevărul visat, adevărul din flori“, mărturiseşte autorul. Că animaţia, mult mai proaspătă faţă de mijloacele fanate ale teatrului, se dovedeşte mană cerească pentru spectacolele de adulţi o dovedeşte şi producţia amintită. Păpuşi în mărime naturală, cu aspect modern, tehno, prin silueta filiformă, costumele îndrăzneţe, pălăriile din cabluri populează producţia de o indiscutabilă poezie. Irizările onirice, de extracţie suprarealistă, alăturarea neobişnuită a planului subconştientului şi a celui fizic în textul citit chiar de autor îşi găsesc un corespondent fericit în siluetele păpuşilor acţionate în patru feluri diferite de mânuire. Ele comunică, se mişcă, intră în relaţii poetice într-un spectacol care deconcertează publicul, îndepărtându-l în modul cel mai fericit de habitudinile de percepţie.
    Teatrul de păpuşi între Orient şi Occidentul european
    De fapt, animaţia în teatrul pentru adulţi a fost şi subiectul uneia dintre cele mai interesante conferinţe găzduite de festival, Teatru, vizualitate, animaţie: între trecut şi prezent, între Orient şi Occidentul european, susţinute de Octavian Saiu. Vorbitorul a pornit de la arta nuanţelor şi a detaliilor  din Bunraku, gen apărut în secolul al XVII-lea, în Japonia, în care păpuşa, acţionată de mai mulţi mânuitori, are o graţie aproape statică şi o expresivitate glacială. Din Bunraku europenii au preluat sinceritatea şi onestitatea mânuitorului care stă la vedere. Unul dintre exemplele cele mai grăitoare, oferite de Octavian Saiu, pentru capacitatea păpuşii de a aduce noi semnificaţii în teatrul european a fost controversata Trilogie James. Spectacolul britanic propune un alt tip de relaţie între mânuitor şi păpuşă. James devine rege la şase ani şi toţi cei din jur vor să-l manipuleze. Este motivul care justifică apariţia păpuşii pe scenă. Regele îşi priveşte alter ego-ul, păpuşa. În final, actorul care îl joacă pe James va ajunge să o manipuleze el însuşi, luând, astfel, frâiele politice în mână. Un alt exemplu a fost hitul global de la Teatrul Naţional din Londra, War Horse, în care regizorul a recurs la valenţele simbolice ale păpuşilor-cai care apar pe scenă în mărime naturală. În scenele, după critic, „de o izbitoare neteatralitate“, păpuşa tulbură convenţia şi aerul realist, căci mânuitorii se văd clar, la fel şi pârghiile pe care aceştia le acţionează.
    Revenind la Orient, conferenţiarul a vorbit despre „fragilul, delicatul şi dantelatul“ teatru de umbre indonezian, unde, din păpuşile bidimensionale, se vede doar profilul, niciodată faţa, iar poveştile impresionează prin parabole. Formula va fi însuşită de câţiva regizori occidentali în producţii ca The Lion King, spectacol de teatru de umbre şi polifonie vizuală, în care mânuitorii, departe de intenţia de a crea iluzia, îşi deconspiră toate tehnicile. Actorul va deveni, astfel, prelungirea păpuşii. Salturile sunt ale dansatorilor, dar par făcute de păpuşi. Măştile sunt detaşate de chip pentru a intra în dialog cu figurile actorilor, şi ele la vedere.
    Din nou în universul teatrului asiatic, Octavian Saiu a amintit o tradiţie păstrată doar în câteva oraşe din Vietnam şi la câteva trupe: teatrul de animaţie pe apă, apărut pe câmpurile de orez inundate de ploaie. Aici, păpuşile sunt simple, miniaturale, iar muzica este forma prin care energiile spectacolului ajung la public. Dintre regizorii influenţaţi de teatrul oriental, nu putea să lipsească, în argumentaţia conferenţiarului, Robert LePage. În producţia sa de operă, Privighetoarea de Stravinski, montată la Ex Machina, elemente de Bunraku, teatru de umbre şi păpuşerie acvatică se află la loc de cinste.

     

    Untitled-3

    Untitled-2

    Untitled-1