Pâna unde poate glumi literatura (II)

Al treilea volum de „Opere“, „Marocco“ II, ce cuprinde publicistica si interviurile, ambele augmentate la zi, gândit initial ca facând corp comun cu „Marocco“ I, e oglinda in care se rasfrâng toate celelalte carti. De aceea, spuneam, cu el trebuie inceputa imersiunea in lumea-amfibie a lui George Balaita. Ca si restul scrierilor, acesta reprezinta doar o mica parte din intregul agonisit prin acea pornire de nereprimat: „sa notez bezmetic totul“. Bezmetic dar nu la intâmplare, fiindca aceasta constelatie de scrieri publicistice si interviuri acordate de-a lungul timpului se aseaza pe acelasi desen cu restul operei, dupa regulile acelorasi indici de coagulare. Desi pe cele mai inteligibile, fiind in relatie mai directa cu referinta, am gresi daca le-am considera piese de atelier, la un grad zero al literaritatii. Din contra, ele dau seama chiar de articulatia delicata, subsuoara frageda a constiintei de unde faptul brut, dar si mitologia livresca sau personala isi pâlpâie zborul, pentru ca doar acolo isi pot avea salasul. „Caile firescului pe care de când ma stiu le caut, mi se par deseori mai intortocheate decât cele irationale. Absurdul e proteic, mai ispititor decât normalul. Dar exista un no man’s land intre aceste tari misterioase?“ – se intreaba autorul. E o lume amfibie lumea lui Balaita, fiindca niciodata nu o vom gasi in formula ei statornica. Referinta este deja prelucrata la prima mâna, ea n-ar putea fi mai diferentiata decât faptura scoasa din mare de pescarii de scrumbii din textul arghezian asezat in chip de lar, de spirit ocrotitor al casei, in fruntea volumului al II-lea. Inger cazut sau „ivit de prin marile din fund“.
Ca stau pe nisipuri miscatoare inscrisurile astea se vede si din indecizia numirii lor. „Noptile unui provincial“, „Gulliver in Tara Nimanui“, „Câinele in lesa“ (interviurile), apar când sub un generic, când sub altul; când sub o manta, gogolian vorbind, când sub o alta, pe masura ce se acumuleaza mai proaspete file. Toate aceste notatii sunt de fapt frânturi, „fragmente deghizate“ de literatura. Farâme, certificate de autenticitate, fiindca – afirma autorul intr-un interviu – „Am spus la minciuni in viata, ca ti s-ar urca parul maciuca daca ai afla de unde si cum vin. In proza mea nu pot minti. Chiar când e deghizata in eseu, poem sau comentariu pe o tema oarecare“. De altfel un miniaturist autentic, cum e cazul nostru, se edifica, treapta cu treapta, caligrama dupa caligrama. El nici n-ar putea exprima distilatul ultim al artei sale, daca nu s-ar cizela prin indelungi si migaloase tânjiri catre linia cea mai curata. Sa fie oare intâmplatoare trecerea usoara, dar staruitoare, prin pagina, a batrânului „nebun dupa desen“ Hokusai? Autor al „peste treizeci de mii de desene, stampe, picturi, cinci sute de volume“, el scrie ca „la vârsta de sase ani am avut pornirea de a desena forma lucrurilor. Catre cincizeci de ani publicasem infinit de multe desene, dar tot ce am creat pâna la saptezeci de ani abia merita sa fie luat in seama. Abia la saptezeci si trei de ani am inteles oarecum structura adevaratei naturi a animalelor, a ierburilor, a copacilor, pasarilor, pestilor si a insectelor. Prin urmare, la vârsta de optzeci de ani, voi mai face inca unele progrese, iar la nouazeci de ani voi patrunde taina lucrurilor. La o suta de ani voi ajunge desigur la un stadiu minunat, iar când voi avea o suta zece ani, tot ce voi face, chiar si un punct sau o linie, va fi viu“. Revelatia vocatiei de martor, de scrib, de miniaturist, George Balaita a avut-o tocmai intr-o astfel de cruciala intâlnire orientala: „Am avut cândva privilegiul sa inmarmuresc câteva ore, intr-o incapere cu lumina multa, in fata câtorva sute de desene si gravuri originale. Si ceva pentru mine important: nu ma mai indoiesc de atunci ca artistul este cel mai important martor al vremii sale“.
Toate intâmplarile biografice convocate in aceste pagini deschid imediat primele tentatii catre debiografizare, sunt consemne ale acelor momente când viata s-a napustit, prin surprindere, divinatoriu sau ca ecou al unei intelegeri irealizate, in intâmpinarea literaturii. Viata, dar in forma de agregare a lecturii, a unei intâmplari, a unui film, a unor tablouri intr-o expozitie fiindca, „se stie, mai bine de jumatate din viata noastra se gaseste in carti“. In acest spatiu germinativ se parcurge deja distanta dintre firesc si suprafiresc. Geografia sacra a scriitorului aici se plamadeste, larii casei aici se adapostesc. Bacovianismul, moldovenismul abstract, asiatismul, cehovianismul, gogolianismul aici se incheaga. Experienta ia valente muzeale. Fiind cele mai aproape scrieri de fiinta sa descoperita, de ecorseu, prozatorul apeleaza la personaje tampon cum ar fi swiftianul fost ajutor de chirurg, un bun vehicul al pudorii auctoriale, dar si un de isprava provocator de contrarietati sau perplexii. Debiografizarea se desfasoara si in atelierele de lectura, insa livrescul nu e unul fotografic, literaturizarea se face asimilativ si metabolic. Repovestirea unor mari bucati de proza, refacerea unor universuri lirice, sunt actiuni complicate ce refuza calea facila a contaminarii pur si simplu. Ele sunt exercitii de fuziune indraznete, temerare chiar, fiindca o fina, o suava dar decisiva deplasare a accentelor, un delicat interventionism pot muta muntii din loc, echivaleaza cu un gest suveran, necomplexat catre marea literatura sau, dupa spusele autorului, pot fi „un fel de arc voltaic deosebit de cutezator si primejdios, asimilând (in felul proceselor naturale fundamentale) intreaga experienta (…). Voltaism“.
Conspectele de lectura ale lui George Balaita sunt bai de identificare, apoi de uitare infidela: „incearca toate experientele, dedica-te intregului, lasa-te „influentat“ de toti autorii care te atrag“, „in cele din urma vei gasi propriul tau drum“, propria ta urma, dar numai dupa ce vei fi trecut „prin marile filtre, prin ciur si dârmon, prin toate sitele“. Si tot el atrage atentia ca „altfel vei scrie febril, insatisfacut, vei sta in umbra, orbit de lumina altora si nu vei ajunge nicaieri. Te vei adauga lungului sir de autori buni, grabiti (sau lenti prin migala si pedanterie) si la curent cu ultimele tehnici si metode, iar in articole foarte subtile vei comenta orice in vagi teoreole, mereu informat si nici macar o jumatate de pas in urma modei. Vei fi mereu mai multumit, adica mai grav, teapan, sententios si in cele mai din urma uitat, dupa ce ai fost timp indelungat o speranta…“. Se recunosc personaje in aceasta simpatica didascalie, savuroase personaje contemporane, dar se simte si ciupitura impielitata a fostului ajutor de chirurg.
Unde voltaism nu e… isi vâra coada voltaireismul pentru ca, ajutorul de chirurg susura câteva vorbe ce par rautacioase, dar nu sunt nicidecum asa, despre un alt personaj cunoscut noua: „Aulus Gellius, romancier postmodernist nascut intre anii 100-130, erudit comentator al textelor si intâmplarilor traite sau auzite din vechime pâna in zilele lui (tesatura plina de fineturi si naivitati, intertextualismul jucat de el spontan si fara „metoda“ ne trimite cu coada-ntre picioare adânc in tunelul timpului, cai de schimb sa avem, ceva merinde, amnar, festila, rabdare si tutun si sunt destule de vazut si citit si chiar putem afla ca Buricul Pamântului inca nu s-a nascut, desi cultul micutului vârtej cu neputinta de spalat vreodata pâna la radacina, situat pe platoul din mijlocul abdomenului, si ramasita din colacul de salvare purtat in timpul vietii amniotice, adevarata, singura dolce vita, contemplarea buricului deci, cu ideologia aferenta, se practica extravagant sau primitiv in toate tarile civilizate, inclusiv aspirantele in curs de dezvoltare…“. Personajul (colectiv), nici acesta fictiv, a incercat sa afilieze scrisul lui George Balaita, in maniera nombrilista, traditionalului, neaosului postmodernism. Ati mai vazut iconar, miniaturist postmodern? Precum se vede, Balaita stie sa râda, si o face copios. La urma urmei, „râsul e o boala a inteligentei. Prostul nu râde. Batjocoreste, face bascalie“. Mai e si categoria desteptului scolit. Acesta „poate sustine oricând, daca interesele partidului o cer sau numai dintr-o stupida convingere, ca râsul este mai degraba derizoriu, nascocit doar sa contrazica esenta grava a lucrurilor, bagatelizeaza tragicul“. Un alt personaj?! Un lucru sigur e doar ca acela care „râde este izgonit de la seratele Istoriei, nu este invitat in cursul saptamânii macar, daca duminica e data, la masa Politicii, este exclus de la banchetele Ideologiei, totdeauna cu nerusinare impopotonata cu blanurile si bijuteriile Filosofiei, cui nu-i plac majusculele, n-are decât, noi la Despartamântul Treburilor Serioase le folosim“. Câta alegorie atâta drama.
Râsul si gluma la George Balaita nu sunt una. Daca primul e catarctic, descarca, elibereaza si e inofensiv pâna la urma, gluma este agent al tensiunii, motor al propulsiei in mediu dens, nediferentiat, ce intretine „viata larvara in mlastinile originare“; gluma kunderiana, dar una mai aproape de nuvela „Jocul de-a autostopul“ decât de romanul cu acelasi nume. Adevarata masura a râsului o da insa gluma, in registrul ei cosmic. Provocat, intr-un interviu, de C. Stanescu („Glumiti, d-le Balaita! Pâna unde se poate glumi?“), chiar si demiurgul lumii in doua zile apare descumpanit: „Nu stiu. E o intrebare cât o lovitura de stat, d-le Stanescu. E simpla, pare la indemâna. Când mi s-a aratat mie, acum vreo douazeci de ani, putea chiar sa para glumeata. (…) A devenit problematica abia dupa ce am scris-o. Dupa ce am construit in jurul ei o carte. Astazi mi se pare mai actuala decât oricând“. Aproape nu exista comentator care sa nu fi facut caz de ironia prozatorului si chiar sa construiasca rationamente pe cât de suple pe atât de false in privinta acesteia. Un singur exeget a observat ca George Balaita glumeste serios, ca face o proza „in care gustul pentru farsa si intuitia dramei coexista, o proza in care gluma si nelinistea, bufoneria si gravitatea se intrepatrund“. Nu este o gluma sardonica, ci una candida, umila chiar. Exista la el „o voiosie a spunerii, o buna-dispozitie permanenta care asigura naratiunii o inaintare cursiva, senina, antrenanta, convertind tragismul intr-o vorba de duh si dramatismul intr-un surâs mirat, transferând nelinistea si interogatia intr-un spatiu al surprizei si al uimirii, multicolor, caleidoscopic, molecular, inepuizabil“. O intuitie rara, desi nu neobisnuita, a lui Mircea Iorgulescu. Registrul ironic prin care a fost trasa la lectura aceasta proza este rezultatul unei lectiuni superficiale ce extinde partea asupra intregului, e „nascuta din confuzia modului jovial si euforic cu modul ironic“, estompându-se „gravitatea de fond“ a scriiturii. Gluma la Balaita e un vânt sacramental care misca lumile.