Liliana Corobca, Kinderland, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2013, 184 p.
Liliana Corobca a luat o decizie înteleapta modificând titlul initial – „Patria mama“ – acordat romanului „Kinderland“. Renuntând la o teza evidenta, desueta si compromisa, prozatoarea a lasat în centrul atentiei copilaria trista si nevinovata. Discursul despre tinuturile natale, oricât de sincer si nepatimas, se încarca de intoleranta fata de straini. Daca dorul de casa îsi gaseste intermediarul în vocea unui copil lipsit de discernamânt, învatat cu povara gospodariei, care nu pricepe amploarea sentimentelor, atunci va disparea si banuiala de incorectitudine politica. Desi, în critica americana, de peste un secol, Tom Sawyer si Huckleberry Finn au fost acuzati de rasism, din pricina limbajului întrebuintat, fara a pune la socoteala ca, la vârsta lor pubera, maimutareala domina comportamentul.
Cum e mai bine?
De vârsta apropiata cu personajele lui Mark Twain este Cristina, naratoare si autoare a cartii. Scriindu-i mamei plecate la munca în Italia, fetita de 12 ani o înstiinteaza cu privire la viata alaturi de fratiorii ei, Dan si Marcel. Cei trei micuti basarabeni sunt abandonati temporar de parinti, pentru ca tatal si-a gasit de lucru în Rusia. Se educa, fara a se instrui. Îsi rezolva problemele, pentru ca vor sa le aiba. Cauta peripetii, întrucât spaima este corelativul adrenalinei. Lasati de izbeliste, beneficiaza, din perspectiva adultilor, de standarde îndestulatoare. Cu bani coscoviti în pusculita, Cristina, Dan si Marcel par la fel de îngrijiti ca odraselele corporatistilor, carora li se alimenteaza cardurile. Câteodata, stipendiile consistente le dau senzatia de independenta. Ei neglijeaza detaliul ca, în absenta sumelor primite, ar ramâne pe drumuri. Jinduirea dupa afectiune materna si paterna dispare/ se diminueaza sub influenta violentei din famiile vecine. În mintea lor, dragostea se certifica numai prin prezenta fizica: „Vezi, mai prostule, ce face un tata? Iar tu bocesti zi si noapte. Tata îti trebuie, sa umbli cu capul spart, cu sânge în nas, flamând si cârpit si sa te ascunzi pe la vecini? Vezi cum toti copiii vin la noi, ca-i mai bine fara tata. Mâncam tot felul de bunatati de la magazin, tot ce ne pofteste inima, ca avem bani sa ne cumparam, avem jucarii si, daca avem cu ce ne juca, totii copiii vin la noi, ca ei nu au si vor sa ne fure vreo jucarie ori sa ni le strice, de ciuda“ (p. 32). Povestitoarea se întreaba, nu întotdeauna explicit, cum e mai bine: sa stea împreuna cu ai ei si sa riste sa fie abuzata sau sa locuiasca singura si abandonata, dar libera? Aceasta dilema irezolvabila asigura consistenta volumului.
Reactiile infantile fluctueaza în functie de apucaturi. Nerabdarea revederii alterneaza cu nevoia de a nu da socoteala niciunei instante. Interesul pentru „Kinderland“ sporeste gratie agerimii Lilianei Corobca, amintind de cea a jucatorilor de alba-neagra, de a scoate la suprafata reversul medaliei. Tânjirea dupa vorbe blânde si rasfat intra în competitie cu dorinta de emancipare. Protectia echivaleaza si cu restrictiile. Or, dezvoltându-se nedomesticiti, „masculii“ tind sa se bucure de încalcarea tabuurilor lexciale, mai ales daca sesizeaza ca trivialitatea îi caracterizeaza pe oamenii în etate: „Ca sa para amândoi mai barbati, înjura foarte urât. Odata eram în casa, cu fereastra deschisa si auzeam tot ce vorbesc ei. Venise la noi si un baiat cu un tata, de la care aveau ce auzi, tragea acela o înjuratura si imediat o repetau si ceilalti“ (p. 46). Autoguvernarea înseamna, asa cum se observa din pasajul citat anterior, un risc accepat. Iar o fiica ascultatoare si grijulie pâraste daca situatia scapa de sub control, pentru ca îsi arogase misiunea de a apara integritatea corporala si morala a fratilor. Implicarea excesiva în rolul de cap al familiei atrage o gramada de naivitati, savârsite în numele binelui. Protejarea napastuitilor îi învata ca orice fapta aleasa atrage o pedeaspsa pe masura. Mai mult, erijându-se în dascal precoce, împrumutând întelepciunea, tonurile, toanele si hachitele majorilor, Cristina ignora faptul ca între ea si ceilalti copiii, unii doar niste prunci nedeprinsi cu existenta bipeda, comunicarea nu rodeste. Ea întelege valoarea licentioasa. Dan si Marcel se afla în stadiul automatismului papagalicesc. Nicio mustruluiala nu i-ar pune la punct, deoarece, buna sau rea, vorba e totuna.
Si baietii plâng
Eleva harnica si mama-surogat spetita de activitatile casnice, naratoarea poseda un cod inaccesibil celorlalti. De aceea, poate, nu-i expediaza mamei epistolele pe care i le scrie. De aceea, cu siguranta, monologheaza cu princhideii. Îsi închipuie ca, neraspunuzând, interlocutorii o aproba, recunoscându-si greselile. Liliana Corobca imagineaza o fiinta impresionanta prin abilitatea de a percepe corect fenomenele exterioare cu ajutorul jocului. Comportamentele copiate sunt imediat asimilate, transformate în trasaturi definitorii ale personalitatii. „Kinderland“ reprezinta trecerea constienta, brusca si brutala de la mimetism la realitatea agresiva. Asumarea ipostazelor adultului o obliga sa filozofeze, sa argumenteze, sa explice. Rezultatele scolare mediocre nu o împiedica sa problematizeze cu temeinicie. Sau ceea ce rosteste nu e altceva decât reproducerea oralitatii instituite de gura satului. Copila înregistreaza bârfele si eufemismele de pe ulita mare: „Nu poti sa zici ca se strica baietii daca n-au tata, acela are tata si ce folos! Tat’su a vrut sa-i faca un bine si l-a lasat sa cunoasca femeia, sa nu creasca baiatul neîmplinit si sa învete procedura, ca sa nu-l amageasca vreuna. Si ce a iesit! Asa ca, daca ai tata, nu înseamna ca vei creste un om ca lumea si, daca nu ai tata lânga tine, nu înseamna ca vei fi un bandit si un stricat“ (p. 106). Înlaturarea generalizarilor o obliga pe ea însasi sa se perfectioneze.
În ciuda atitudinii ostentativ-cicalitoare, Cristina se maturizeaza abia când organismul ei devine pregatit, fiziologic, sa fie mama. Biologia domina artificiile lingvistice. Instinctul matern se consolideaza. Micuta preia sarcinile de femeie în casa. Descopera voluptatea menajului înaintea placerii erotice. Despre adolescenta nu are habar. Ca atare, nici n-o îngaduie. Odata ce trupul îndura suficient, copilul ajunge forta de munca: „E adevarat ca acolo, în tarile foarte bogate si dezvoltate, copiii nu sunt buni de nimic? Nu-i ajuta pe parinti, nu se descurca cu fratiorii lor, nu stiu sa faca de mâncare ori sa mulga capre? Niste mici paraziti pe spinarea parintilor! Cu tati, cu mame, bone, institutoare, iar ei rotofei si prostalani, se lasa spalati, hraniti, îmbracati, culcati, sculati, educati“ (p. 57). În citatul precedent scade verosimilitatea personajului. De vreme ce prozatoarea stabileste ca principala conventie stilistica este îmbratisarea vocabularului auzit de la tarani si ca niciodata Cristina nu primeste o veste scrisa din partea mamei, bate la ochi faptul ca protagonista adopta prejudecatile referitoare la modul iresponsabil al vest-europenilor de a-si nutri si naravi pruncii. În contextul romanului, decredibilizarea naratoarei constituie un risc aproape inevitabil. Astfel de secvente cusute cu ata alba sunt reminiscente din prima denumire – „Patria mama“. Dar sa nu uitam ca dezmembrarea prelungita a familiei implica si stari extreme. În cochetaria de-a adultii, disimularea, tergiversarea, îmbunarea, minciuna protectoare si spectrul rusinii domina replicile: „Dupa ce am zis ca plângem cu program, am uitat, dar a venit Marcel fix la ora opt, într-o seara, cu fotografiile mamei si tatei, le-a asezat frumos înaintea noastra taman când trebuia sa înceapa un film si: hai sa plângem, ca-i ora opt!/ Du fotografiile înapoi! ne-am rastit noi la el. Nu vezi ca începe filmul? Numai prostii si mucosii plâng!“ (p. 40).
„Kinderland“ are o structura zdravana. Începutul deschide apetitul pentru lectura. Sfârsitul instaleaza frustrarea ca textul nu se continua. Contemplarea unei capuse, fixate pe abdomenul lui Dan, avertizeaza asupra pericolelor lumii minuscule în care vom fi absorbiti. Decesul bunicii le da copiilor nadejdea ca-si vor reîmbratisa parintii la înmormântare. Or, la priveghiuri si la înhumari, participantii nu-si strâng mâinile. Cartea se încheie indecis, în asteptarea mamei si a tatalui, impasibili ca tatarii lui Dino Buzzati.
Romanul Lilianei Corobca tinde catre excelenta.