Optiunile lui Assad

Se face tot mai întuneric si mai greu pentru dictatorii care înca au ramas la putere, sa supravietuiasca si sa-si continue politica de oprimare. În acest context, e o mare rusine ca Organizatia Natiunilor Unite nu reuseste înca sa se impuna ca o forta fara de echivoc în promovarea democratiei, a combaterii efective a genocidului. Ma refer la imposibilitatea Consiliului de Securitate de a aproba o rezolutie împotriva situatiei din Siria, din pricina vetoului exprimat de Rusia si China, dictaturi, la rândul lor, mai mult sau mai putin voalate. Recenta Declaratie a Natiunilor Unite care condamna crimele fortelor guvernamentale din Siria si îl responsabilizeaza pe Assad are caracterul non-binding, adica nici o valoare practica si, pe lânga faptul ca nu modifica nimic, da satisfactie Chinei, Rusiei, lui Assad însusi si, probabil, Iranului.
Dar, cu sau fara Natiunile Unite si sterila Liga Araba, situatia lui Assad nu e deloc de invidiat, iar optiunile lui încep sa se restrînga rau de tot, asa cum arata recent cunoscutul analist politic Moises Naim de la El Pais. Se vorbeste mult despre optiunile la dispozitia democratiilor mondiale pentru a opri masacrul din Siria, dar mult mai putin despre optiunile pe care le mai are Assad.
Ni-l putem imagina pe sângerosul dictator reflectând la posibilitatile sale în vreme ce priveste doua fotografii extrem de semnificative, ambele de anul trecut. Una este portretul frumoasei sale sotii, Asma, într-un material extrem de elogios al revistei Vogue; cealalta înfatiseaza cadavrul lui Muhammar Gheddafi. Prima este, fara îndoiala, amintirea unei vieti cu alternative pe care astazi nu le mai are. Cea de-a doua îi arata, neiertator, care ar putea sa-i fie, mai devreme sau mai târziu, destinul. Speranta – simbolizata de poza din Vogue – ca Assad ar fi putut sa se distanteze si sa reformeze dictatura brutala a tatalui sau, nu o mai nutreste nimeni astazi. Aceasta cale de iesire pe care a cultivat-o ani buni cu multa siretenie, dupa miile de morti din ultimele luni e, fara nici o îndoiala, închisa. Dupa cum închise par multe alte alternative. Ce are, totusi, astazi Assad la dispozitie? Voi analiza aceste optiuni în ordinea în care le enumera Moises Naim.
Assad poate continua, cum a facut-o pâna acum, sa ucida populatia revoltata si familiile ei. Este exact ceea ce a încercat sa faca Ghaddafi. Dictatorul libian a fost oprit de catre interventia NATO, dar omologul sau sirian stie prea bine ca puterile occidentale nu vor intra cu nici un pret în razboi cu tara lui. Si, în consecinta, ori de cîte ori nivelul sanctiunilor împotriva Siriei este ridicat, el ridica nivelul masacrelor… Dar pâna si Assad stie ca numai represiunea nu poate fi o solutie de iesire, ca nu poate fi purtata vreme indefinita: prea multe tari îi înarmeaza deja pe insurgenti si îi sprijina. Pe urma, rândurile insurgentilor cresc în proportie alarmanta si, în aceasta situatie, nu e imposibil de imaginat ca o importanta parte a armatei sa-l paraseasca, trecând de partea cealalta. Fapt care ar putea sa determine si oportunistele Rusia si China sa-i întoarca spatele. Deci, numai a ucide nu ajunge, sau nu e solutia de iesire viu.
Dictatorul ar putea sa înceapa sa negocieze. Întrebarea este: cu cine? Opozitia nu reprezinta o entitate omogena, e mai degraba un amalgam în vesnica miscare de grupuri necoordonate între ele, unite de o singura dorinta comuna: aceea de a-l rasturna pe Assad si eventual de a-l vedea mort. Cealalta alternativa ar fi negocierea cu strainii: Natiunile Unite, Liga Araba, Uniunea Europeana, Statele Unite… Pe terenul acesta, Assad ar putea promite, în schimbul medierii internationale (eventual „castile albastre“), o serie de reforme social-politice, care are comporta o partiala renuntare la putere. Dar ar fi utopic, naiv de presupus ca strainatatea l-ar crede si nu ar cere garantii extrem de precise si de stricte. Iar dictatorul stie bine ca, cedînd putin din putere, ar augmenta serios posibilitatea de a o pierde cu totul (a se vedea cazul lui Mubarak). Obstinatul refuz al lui Gheddafi de a face concesii pe acest subiect era bazat exact pe aceasta convingere. Dar, oare, daca ar fi stiut Gheddafi unde o sa-l duca oarba intransigenta ar fi continuat pe linia dura care i-a adus pieirea? Catre sfârsit, Gheddafi si fiii lui au încercat cu disperare orice fel de negociere ce putea sa le garanteze ca vor ramâne la putere, chiar o putere serios limitata – dar era prea târziu. Lectia Libiei ne spune ca trebuie negociat înainte de a fi învins. Pe de alta parte, lectia Tunisului, Egiptului si Yemenului ne spune ca, în regimurile totalitare, nu exista conceptul de a împarti puterea. Cu alte cuvinte, ori totul, ori nimic!
În sfârsit, exilul. În fond, exilul e preferabil mortii. Sau închisorii. Fara îndoiala, au ajuns la aceasta întelepciune familiile lui Gheddafi, Hussein sau Mubarak. E un fapt clar, de exemplu, ca azi calitatea vietii lui Bebe Doc Duvalier este neîndoios superioara aceleia a lui Seif al-Islam Gheddafi. Este de crezut ca si familia lui Assad trebuie sa-si fi pus aceasta problema. Dar unde sa pleci? În Europa, pe Assad îl asteapta Tribunalul Penal International si sute de organizatii, guvernamentale si neguvernamentale, care au documentat minutios atrocitatile comise de Assad si de familia lui. O alta posibilitate ar fi Iranul, sau chiar China si Rusia, desi nu se stie daca aceste tari ar fi, pâna la urma, în largul lor cu un oaspete atât de „incomod“. Dar chiar si daca aceasta posibilitate ar exista, problema este: pe cine ar lua dictatorul cu el în avionul care l-ar duce în exil? Fratele presedintelui este seful aparatului represiv al regimului, iar sora lui este o fanatica a politicii pumnului de fier. Pe urma, mai sunt si generalii, sefii organelor de siguranta. O întreaga sleahta de criminali notorii, colaboratorii lor si familiile respective. Umbla zvonurile, si sunt destul de plauzibile, ca acestia au deja o retea bine pregatita care sa-l împiedice pe Assad sa plece, daca dictatorului i-ar surâde la un moment dat ideea exilului.
E limpede pentru toata lumea ca sfârsitul sângeroasei dinastii siriene se apropie, însa nimeni nu poate sti daca este o chestiune de zile, saptamîni sau luni. Dupa cum am vazut, optiunile lui Bashar al-Assad sunt foarte putine si extrem de neatragatoare.
Se apropie funia de par!