Deşi ar fi trebuit să discute strategia de după încheierea războiului din Afganistan, summit-ul NATO de la Newport-Ţara Galilor (4 şi 5 septembrie) s-a dedicat exclusiv crizei din Ucraina. Cu o săptămână înainte de deschiderea lucrărilor, ziarul britanic The Guardian dezvăluia că, în condiţiile crizei din Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie, Polonia şi Ţările Baltice se pronunţă pentru crearea de noi baze militare în Europa de Est. O poziţie rezervată, opusă după unii, ar fi avut-o Germania, Franţa, Italia, Spania şi Grecia. Permanente sau mobile, noile baze vor fi amplasate în Europa de Est. Tensiunea se acumulează de la o zi la alta. Printr-o propagandă inflamată, autorităţile de la Kiev întreţin ideea că Ucraina este invadată de ruşi, cer arme şi ajutorul NATO. Dacă li s-ar da ascultare, războiul ar izbucni peste noapte. Preşedintele Obama a precizat că Ucraina nu este membră a Alianţei şi eventuala invocare a art. 5 al Cartei pentru o angajare militară este exclusă. La rândul ei, cancelarul Angela Merkel s-a opus furnizării de armament Kievului, considerând că soluţia crizei nu este una militară. Franţa, Marea Britanie, Italia, Belgia, Spania susţin aceeaşi teză. Declaraţiile belicoase venite de la Kiev şi contrate prompt pe acelaşi ton de Moscova împiedică o apropiere a perspectivei imediate: va fi sau nu va fi război? Optimiştii consideră că nu este întinsă suficient coarda; pesimiştii cred că este destul.
Criza din Ucraina impune
modificarea politicii de
apărare a NATO
Până se vor înţelege – dacă se vor înţelege – Poroşenko şi Putin, liderii statelor membre NATO socotesc necesară modificarea politicii de apărare în Europa şi iniţierea unor măsuri de întărire a securităţii statelor est-europene. După The Guardian, ziarul bine informat Frankfurter Allgemeine Zeitung anunţa că NATO va instala baze militare în cinci state din Europa de Est, printre care se află şi România. Reacţia Moscovei nu a întârziat. Preşedintele Putin a lansat teza creării de „structuri de stat“ pentru protejarea populaţiei proruse din sudul Ucrainei. Firesc, experţii au tras concluzia că preşedintele rus a făcut un pas înainte pe calea sprijinirii mişcării secesioniste puternic întreţinută de Moscova după anexarea Crimeii. Ministrul rus de Externe Lavrov a „corectat“ rapid interpretarea declaraţiei lui Putin punând pe seama traducerii inadecvate a declaraţiei: sintagma folosită de preşedinte a fost tradusă în franceză prin „structuri de stat“, dar în rusă are şi înţelesul de „organizare de stat“, „viaţă de stat“ sau „guvernanţă“. Cum să desluşim semantica politică a Kremlinului? Este un joc de cuvinte nevinovat?
Este devreme să se facă o analiză a hotărârilor luate la ultima reuniune a NATO, deşi spiritul acestora a fost clar: sancţiuni împotriva Moscovei, măsuri adecvate pentru creşterea securităţii statelor din vecinătatea Rusiei, crearea unei forţe rapide de intervenţie, modificarea politicii de apărare a Alianţei. Unii dintre doctrinarii occidentali consideră că Rusia nu are mijloacele necesare să-şi împlinească ambiţiile pentru a redeveni o mare putere mondială; dar, pentru că are astfel de ambiţii, este necesar să i se aplice sancţiuni din ce în ce mai dure. Este o teză care va intra în arsenalul confruntărilor apropiate anunţate de un al doilea val al Războiului Rece.
Există şi un război
al declaraţiilor
Implicarea Rusiei în conflictul intern din Ucraina nu trebuie demonstrată. O recunoaşte chiar Moscova. Dar se poate vorbi de o invazie, aşa cum pretinde Kievul? La Berlin, Washington şi Paris, scrie ziarul Le Monde, cuvântul „invazie“ este evitat. Preşedintele Obama a folosit sintagma „incursiunea rusă“. La reuniunea cu diplomaţii francezi, preşedintele Hollande a fost la fel de prudent: „Dacă se va adeveri că soldaţii ruşi sunt prezenţi pe teritoriul ucrainean, aceasta va fi, bineînţeles, intolerabil şi inadmisibil“. Leningrădean, preşedintele Putin îşi aduce aminte de blocada suportată de oraşul în care s-a născut în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, îi acuză pe ucrainenii proeuropeni de nazism, iar Occidentul de intenţia de a încercui Rusia. Chiar a comparat unul dintre asediile armatei ucrainene asupra Doneţkului cu blocada Leningradului. Analogiile istorice sunt interesante atunci când contribuie la reflecţie, dar sunt cu totul dezastruoase când servesc la justificarea unor fapte oarecare, afirmă în context François Heisbourg, preşedintele Institutului Internaţional pentru Studii Strategice.
Kievul are responsabilităţile lui pentru degradarea relaţiilor cu Rusia. Când preşedintele Poroşenko anunţa invazia tancurilor ruseşti, un corespondent occidental s-a deplasat în Donbas, fieful separatiştilor, de unde informa că insurgenţii sunt cetăţeni ucraineni, nu ruşi, şi că nu a găsit tancurile de care se vorbea. Nu este exclus, adăuga acesta, ca Putin să-şi râdă în barbă de isteria provocată de autorităţile ucrainene pe seama invaziei ruseşti. Desigur, nu trebuie ostilizată Rusia, dar nici să ni se spună că este neprihănită.
Bruxelles. Ultima
fotografie de familie
Urmăream la televiziunea franceză lucrările reuniunii din august a Consiliului European convocat să creioneze „guvernul“ Uniunii Europene şi să stabilească o nouă treaptă de măsuri împotriva Rusiei. Deşi cunoşteam mandatul cu care ţinea preşedintele nostru să meargă la Bruxelles (să ne întărim militar pentru a face faţă Rusiei!), socoteam că, fiind ultima reuniune la care mai participă, se va sforţa să lase o imagine apropiată dorinţei românilor de a fi reprezentaţi ca europeni. Ca toţi ceilalţi europeni. M-am înşelat. Televiziunea franceză nu a scăpat momentul în care preşedintele îi explica vecinului din fotografia de familie ceva; acesta nu a mai ţinut cont de discreţia reacţiilor în public şi a ridicat contrariat mâinile; părea să spună: „Ia mai lasă-mă, domnule, cu …“. Cu ce anume, nu s-a înţeles şi nici nu are importanţă. Gestul era de stupoare, probabil la o idee, la o sugestie. Dacă era vorba de criza din Ucraina, suntem îndreptăţiţi să ne punem întrebarea cum de preşedintele nu a fost avertizat de consilierii domniei sale că, în prezent, în ciuda declaraţiilor sau a acuzaţiilor publice, europenii caută o soluţie politică împreună cu Rusia, şi nu împotriva ei? Acesta este şi rostul Grupului de contact care s-a întâlnit deja de două ori la Minsk.
Celălalt punct al reuniunii Consiliului – desemnarea guvernanţilor Uniunii Europene – i-a surprins pe români în aceeaşi cămaşă peticită de săraci cu duhul. În timp ce două dintre statele europene din linia a doua au fost deja recompensate cu funcţiile cele mai înalte – Polonia preia preşedinţia Consiliului European, iar Italia se instalează la comanda diplomaţiei europene –, la Bucureşti se declanşase o gâlceavă pe candidaturi stânjenind negocierile în curs pentru desemnarea candidatului şi obţinerea unei comisii de interes major. A fost preferată folosirea acestui subiect pentru întreţinerea polemicii electorale. Desemnarea candidaţilor pune adesea statele în starea de bătălie diplomatică. Franţa a negociat luni de zile cu Germania desemnarea lui Pierre Moscovici la Economie. Tactul diplomatic şi, desigur, un aranjament la care nu avem chiar toţi acces, au permis diplomaţiei franceze să-şi impună candidatul.
În legătură cu desemnarea noilor guvernanţi de la Bruxelles merită făcute câteva remarci. Premierului polonez Donald Tusk, viitorul preşedinte al Consiliului Europei, este un apropiat al doamnei Merkel, provine din mişcarea sindicală Solidarnosc de pe vremea Poloniei comuniste. Ca politician de dreapta şi, în plus polonez, el a adoptat constant o poziţie dură faţă de Moscova fără să abandoneze calea dialogului cu ruşii. Doamna Mogherini provine din Partidul social-democrat italian. Deşi este de numai o jumătate de an ministru de Externe, a făcut mai multe călătorii la Moscova şi Kiev; întâlnirea ei cu preşedintele Putin i-a atras numeroase critici din partea statelor baltice, care au mers până la a o considera că are poziţii proruse. Ce trebuie înţeles de aici? Nimic altceva decât că alegerea celor doi demnitari face parte dintr-o strategie subtilă pentru conservarea direcţiilor esenţiale ale politicii Bruxelles-ului faţă de Rusia: fermitate şi moderaţie. Este, în plus, rezultatul unor negocieri abile care au ţinut cont de poziţiile (nu neapărat identice) ale statelor membre ale Uniunii Europene faţă de criza ucraineană.
Prin 1988, sociologul american Daniel Bell a încercat să proiecteze starea lumii în 2013. Unele dintre previziunile sale s-au adeverit, altele sunt rateuri spectaculoase. Amintesc o profeţie neîmplinită încă, cea privind deplasarea interesului strategic în Pacific. Deocamdată acest interes nu a părăsit Europa. Sociologului american nu-i putem da dreptate decât atunci când afirmă că viitorul nu poate fi „calculat”.
Criza din Ucraina ne îndeamnă să ne întrebăm cât de optimişti sau cât de pesimişti putem fi la comandă?
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 4832014-09-11