Între personalităţile cunoscute în 54 de ani la München, una de excepţie este Hans Bergel, omul vertical, de caracter, scriitor german de talent şi prestigiu, născut la 26 iulie 1925, la Râşnov. Conform propriilor mărturii, Hans Bergel, sora şi fraţii săi şi-au trăit în Transilvania o copilărie fără probleme, până la ocuparea de Armata Roşie (august 1944) şi preluarea puterii de regimul stalinist.
În 1944, tatăl său este arestat, iar în 1945, când autorităţile decid deportarea în U.R.S.S. a cetăţenilor români de origine germană, Bergel reuşeşte să fugă din centrul de colectare înainte de transport, trăind ascuns.
Între 1946-47 activează scurt în învăţământ. În 1947, fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat autorităţilor române şi condamnat. În 1948 evadează din închisoare şi este din nou prins. Mai târziu recrutat în armată (1949-1956), devine sportiv de performanţă şi membru în Naţionala de Ski a României. Studiază Istoria Artelor şi Filozofia, la Universitatea din Bucureşti (1951-54). În 1957-58 ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului Volkszeitung. În 1959 este arestat din nou, în Procesul Scriitorilor din Braşov şi condamnat la 15 ani de muncă silnică. Eliberat (1964), în cadrul amnistiei generale, continuă să fie urmărit de Securitate.
În 1968, la intervenţiei scriitorului Günter Grass, i se permite emigrarea în R.F. Germania, unde, între 1968-70, exersează diferite ocupaţii, implicit pe cea de colaborator la Bayerischen Rundfunks. Între 1970-89 este redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 şi coeditor al publicatiei Südostdeutschen Vierteljahresblätter.
Am aflat despre prezenţa lui în R.F.G. de la colegii de la Europa Liberă şi de la Cenaclul literar-artistic „Apoziţia“, în cadrul căruia ne-am bucurat, ulterior, de prezenţa sa şi a amicului de suferinţe, Harald Siegmund.
La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München, organizată de Societatea Academică Română şi Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ şi „Imaginea românilor la germani“, Hans Bergel a prezentat conferinţa Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrurile mele literare, urmărită cu căldură şi interes, din care reţin: „Dacă examinez literatura scriitorilor germani, născuţi ca şi mine în Transilvania, aparţinând generaţiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau – chiar dacă ocupă vizibil un loc central – ea este prezentată aproape numai în măsura în care se deosebeşte de cea a conlocuitorilor germani. (…) Pentru generaţia mea, însă, s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinaţional România, noi toţi la un loc – români, germani, unguri, evrei – am fost aruncaţi de către noul sistem totalitar, fără menajament, în acelaşi cazan, ne-au fost distruse şi răpite şi unora şi altora odată cu libertatea şi minunatele, vulnerabilele particularităţi create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Aşa se face că eu, german, spre deosebire de generaţia tatălui meu, am învăţat să cunosc nu în primul rând pe români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oţel a aceluiaşi prăpăd, oameni buni şi răi, puternici şi slabi, distinşi sau ticăloşi, aşa cum sunt şi vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiţi de ura formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să recunoască aceasta“.
În anii următori i-au apărut Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten, Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder Die frühen Lehrmeister (1985); Das Venusherz (1987); …und Weihnacht ist überall (1988); Das Motiv der Freiheit (1988), a publicat sute de articole în diverse publicaţii, a susţinut referate, conferinţe, prezentări de cărţi găzduite de o mulţime de centre de cultură şi literare.
Odată cu interesul acordat comunităţii germane, Hans Bergel a fost alături de noi, românii, participând la manifestările artistice, literare, culturale şi ştiinţifice, întruniri şi mese rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Româneşti, organizate anual la München. După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania şi în ţară o mulţime de cărţi pe care cei interesaţi le pot găsi în bogata sa bibliografie.
Pentru activitatea ca om şi scriitor i-au fost acordate diferite distincţii de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur und Geisteswissenschaften (1972); Erzählerpreis des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. Nov. 1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990); Cetăţean de onoare al oraşului Braşov; Dr. h. c. al Universităţii din Bucureşti (16 apr. 2000); Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Andreas-Gryphius-Preis 2013 ş.a.m.d
Societatea de Cultură „Apoziţia“, din München, ajunsă în al 46-lea an de existenţă, a avut şi are cinstea de a se bucura de sprijinul lui H. Bergel, în calitatea sa de membru de onoare şi colaborator de prestigiu.
Din discursul susţinut în 16 apr. 2000, la decernarea titlului de doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti:
„Mulţumindu-vă din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordaţi, am sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuviinţă, ci de o deosebită satisfacţie spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare – dacă mi se îngăduie să fiu sentimental – legătura mea afectivă cu ţara, pe care tocmai aceste simţăminte mă îndreptăţesc să o consider, fără nici o şovăială, şi ca propria mea ţară. În ciuda a peste 30 de ani de absenţă şi cu toate periplurile mele de decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt şi rămân înfipte în meleagurile de la nord şi de la sud de Carpaţi, de la Dunăre, Marea Neagră şi din Moldova. Personalitatea mea este şi va rămâne marcată, până la sfârşitul vieţii mele, de amprenta culturală a acestor plaiuri. (…) Aveţi o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei constelaţii marcate de contradicţia proprie dintre dorinţa de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea existenţială şi contemplarea egocentrică a lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanităţii; o literatură care îşi extrage peren impulsul cel mai vital de autocunoaştere din straturile unei poezii populare de o bogăţie mitologică inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăşte din peisajul natural şi din istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creştine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creaţii importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale – toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii româneşti. (…) Dar nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă şi viaţa pe care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naţionale, misiune pe care şi-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători şi delatori; dar şi de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în clipele de cea mai mare restrişte şi pe care nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morţii, a dirijat ultimul său concert al vieţii lui în toamna anului 1997 aici, la Bucureşti, sub minunata cupolă a Ateneului“.
Mai zice Hans Bergel: „Şi-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoşii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în ţărâna acestor ţinuturi? Şi cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici? Aşadar nu m-a fascinat numai arta şi literatura română cu chemarea ei spre o gândire ageră şi cu eleganta ei formă latină. Căci o atracţie magică o exercită asupra mea şi climatele geopsihice ale acestui pământ – pe de o parte peisaje naturale de o inconfundabilă frumuseţe (…) În România, ţara dintre Orient şi Occident, se interferează influenţele şi curentele acestor două părţi ale lumii noastre – o moştenire istorică străveche. România trebuie să-şi dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supravieţuire“ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti).
Acesta este omul de înaltă ţinută şi caracter, care şi-a păstrat nealterate nobleţea şi generozitatea judecăţilor şi sentimentelor peste vicisitudine trăite. Ani mulţi şi fericiţi, sănătate şi putere de muncă!
Autor: ION DUMITRUApărut în nr. 532