Oda. La capitalism

Caius Dobrescu, Oda liberei intreprinderi, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2009

M-am mai referit in cateva randuri la lectiile neasimilate – deloc putine – ale douamiismului; nu e neaparat un minus, pe termen scurt, nici spiritul iconoclast pe care l-a arborat, nici negarea in corpore a traditiei ori distantarea facila de orice posibil (fatis) ascendent, dar, cum staza si prostratia (cataleptica?) par sa fi devenit marci generationiste, cred ca sunt necesare cateva „recapitulari“. Cateva, adica, recuperari. Una dintre aceste „recapitulari“ este volumul din urma al lui Caius Dobrescu, un nouazecist, paradoxal, mai „milenarist“ decat orice douamiist: „Oda liberei intreprinderi“ (Editura Tracus Arte, 2009) este construita pe imaginile unui grotesc de serie, apocaliptic si alienant, pe care le dubleaza cu un ras homeric, tunator. Armaggedonul lui Caius Dobrescu este butaforic si carnavalesc. Ramane totusi un Armaggedon.
Eseu postmodern
Prima lectie a lui Caius Dobrescu tine de exploatarea unui limbaj eminamente non-poetic; cum altfel poti scrie despre Bani si Antreprenori, despre Mana Invizibila si intersectia Tuturor Posibilitatilor, despre Taxe si Confuzie, despre Comert si Avutia Natiunilor, despre Vointa sau Forta Imaginatiei? Transformandu-le in concepte aride, extrase din cel mai de neinteles eseu postmodern, eufemizandu-le, cultivandu-le programatic sterilitatea, scapi de sub teroarea lor absurda; prin urmare, Caius Dobrescu asaneaza realul si-l transcrie: aseptic, „stiintific“, perfect inteligibil. Si-atunci, de unde angoasa? Fiindca ea e prezenta chiar intr-o „copioasa salata de/ andive“… Angoasa, neagra si insidioasa, deriva din tranzitivitatea unui monolog hiperexaltat, ca desprins dintr-o pelicula motivationala. Totul e, prin urmare, artificiu si continuu sequel: piramida sociala, stransele conexiuni economice, determinismele mareice ale liberalismului. Oda infinita pentru un tortionar pe care, magulindu-l, il inviti la masa, textul lui Caius Dobrescu (toate poemele din volum, ca si volumul insusi, poarta acelasi titlu) este expresia unei extreme panici: cei arsi pe rug par sa danseze invaluitor.
Discursul lui Caius Dobrescu este abil si encomiastic fiindca trebuie sa disimuleze inabilitatea si imprecatia. Intr-o lume a complexului definit ca handicap ori ca viciu de conceptie, mimica potrivita e aceea a cabotinului, asa ca in ratatul social al lui Caius Dobrescu mor in deplina glorie un economist, un sociolog si un young upwardly-mobile professional. Nici Opulenta, nici Saracia, nici Bogatia nu sunt altceva decat bieti demoni inventati pentru a-i mentine pe indivizi inauntrul sistemului, perfect docili, perfect lobotomizati, la fel cum pe copii ii sperie orice e rostit de parinti cu spaima. Bombardati de stimuli si ademeniti intr-o lume de neon si tuburi catodice, in plin cult consumerist, oamenii acestui tragic mileniu sunt prinsi intr-un mars de marionete catre Marea Iluzie: „Nu exista, deci, Bogatie/ sau Saracie, ci doar forme diferite de Fantezie!“ (p. 125); „Acumularea e posibila, dar ca/ Iluzie. In acest sens/ e foarte reala. Atunci cand/ se declanseaz-, asta nu/ se-ntampla-n planul pastos al/ continuturilor, ci doar in/ acela al echilibrelor/ improbabile. Cel pe care-l/ pun in evident-atat de/ sugestiv instalatiile/ lui Calder (p. 123)  Ev al individualismului acerb, al pluralitatii si al corectitudinii politice, nu-l poti pricepe prin submersie, ci prin survol; sistemul digera, aplatizeaza, uniformizeaza, iar fronda nu este posibila din interior: „Ca atunci cand te/ simti total subacvatic. Fara/ sa cunosti cursul. Fara resurse. Drept/ singur capital cu bulele/ care-ti ies din gura.“ (p. 117). Aici nu este functional limbajul dizidentei, ci doar acela al ovatiei si al idolatriei.
Briciul lui Ockham
Din perspectiva lui Caius Dobrescu, distopia inspaimanta, dar utopia paralizeaza. De aceea, lanterna infipta in ochi va revela mereu crochiul volatil al benzilor desenate, contururile inefabile din „brocartul fin al probabilitatilor“, „realitatea“ care „a devenit o gradina miraculoasa, in care/ informatiile zumzaie ca niste nori imensi/ de albine de aur, in lumina eterna a Soarelui“, „mintea“ care „ne apare/ dintr-odata sub forma unui Fulger“. Eterate si asubstantiale, imaginile sunt grotesti precum bratele de copii miscandu-se sincron intru preamarirea unui dictator asiatic. Numai ca tirania este acceptata fara cracnire, ba chiar cu voluptate.  Caius Dobrescu inalta ode tocmai acestei cecitati milenare fara cusur, care depersonalizeaza si transforma mijlocul in scop. Abundenta, excedent, prosperitate, democratie, liber-arbitru, libera circulatie si libera intreprindere, toate miturile si tabuurile confectionate pentru o igiena sociala de manechin anorexic sunt disecate maniacal, sub amenintarea pluralului si a indeciziei: „Da, traiesti intr-o Incertitudine/ Proliferanta. In Odele/ pe care le ridici Supravietuirii iti epuizezi/ toate resursele destinate supravietuirii. O Incertitudine/ care-ti deregleaza toate simturile. Ca/ atunci cand Epuizarea ia forma unui/ Pinguin Imperial. Ca atunci/ cand reprezentarile tale mentale, facute ferfenita,/ se reunesc brusc intr-un fel de/ Garoafa, alba si amenintatoare, cumva carnivora.“ (p. 104). Perfectiunea, in care „nu exista/ dezordine, ci doar forme/ ciudate de ordine“, chiar construita, chiar made-up, seduce si, deopotriva, trezeste insatiabile pofte destructive. Dar destructia este autodestructie.
Bucolicul mileniului al treilea…
…“De parca rumoarea/ Bursei s-ar transforma de-odata-ntr-un adormitor/ crang de leandri.“ Exista idilic in satul global. Exista, daca izbutesti sa faci abstractie de pustiul si dezagregarea care se intind dezmarginit, fiindca viata e inlocuita de perfectiunea absurda a liniilor, a muchiilor, a simetriilor. Viata a devenit discurs despre viata, iar omul – discurs despre om. Pe aceasta orbita a lui meta-, Caius Dobrescu asaza inca un strat de acril realitatii. Consumatorul nu are nevoie de materie prima, de carne sangeranda si de inregistrari cu tipetele inspaimantate ale animalului ucis, ci de produsul elaborat si impecabil impachetat. Hiperestetizata, stilizata pana la deformarea hidoasa, o retea disfunctionala si autofaga – din care nu mai exista cale de scapare – se tese continuu in jurul fiecaruia dintre noi. Numele ei sunt mereu scrise cu majuscule, ca numele zeilor. Sunt zei falsi. Tocmai idolatria ta mincinoasa o sa-i rastoarne. Oda este, in consecinta, un derivat al blestemului.