„Atunci când rahatul se va plati în aur, curul proletarilor n-o sa mai fie al lor“ (Henry Miller)
În ziua de 2 aprilie 2010, pe unul dintre site-urile bursiere frantuzesti de referinta – Boursorama – aparea urmatoarea informatie, pe care o citez integral:
„Gerantii fondurilor speculative (hedge funds) au atins sume record în 2009, primii cinci câstigând fiecare peste un miliard de dolari, gratie redresarii pietelor financiare, conform clasamentului anual al publicatiei «AR» s«Absolute Return+Alpha»t, preluat de «New York Times». Liderul acestui clasament este americanul David Tepper, de la «Appaloosa Management», care a pariat pe redresarea bancilor si pe datoriile gigantului american al asigurarilor AIG, salvat de la faliment de statul american în 2008. Acesta a încasat 4 miliarde de dolari în 2009 – suma nemaiauzita pâna atunci în domeniu. Financiarul american de origine maghiara George Soros («Soros Fund Management») se afla pe pozitia a doua, cu 3,3 miliarde de dolari. El e urmat de James Simons («Renaissance Technologies»), cu 2,5 miliarde de dolari. Americanul John Paulson, («Paulson & Co.»), detinatorul de pâna atunci al recordului de remuneratie – cu 3,7 miliarde de dolari, în 2007 – soseste abia pe locul al patrulea, cu 2,4 miliarde de dolari. Al cincilea este Steve Cohen, de la «SAC Capital», cu 1,4 miliarde de dolari. Acest clasament tine cont de valoarea implicarii lor financiare si de remuneratia primita – în functie de cheltuielile de gestiune si de documentele comitetelor de performanta. În total, cei cel mai bine platiti 25 de directori de fonduri speculative din lume au încasat 25,33 de miliarde de dolari (18,6 miliarde de euro) – adica dublul a ceea ce câstigau în 2008, la apogeul crizei financiare. În 2007 – considerat an record – acesti cel mai bine remunerati 25 de geranti ai hedge funds câstigau 22,3 miliarde de dolari.
În 2009, fondurile speculative manipulau între 1 200 si 1 300 de miliarde de dolari, la nivel mondial, fata de 2 000 de miliarde de dolari înainte de criza financiara din 2008.“
De asemenea, AFP informa de curând ca „Goldman Sachs“ a fost acuzata ca si-a înselat masiv clientii (frauda mizând pe comercializarea produselor financiare subprimes).
Avem, asadar, datele: ele sunt brute, clare, fara echivoc. Gratie fondurilor publice puse la dispozitia lor în cursul anului 2009 – fie cu o dobânda foarte mica, fie cu dobânda nula – pentru salvarea economiei mondiale de la dezastru, cei mai importanti dintre gerantii si proprietarii de hedge funds au realizat – într-o perioada de criza care înca nu s-a terminat – beneficii fara precedent! Au profitat pur si simplu de avantajele si de serviciile oferite de banul public. Cu complicitatea explicita, recunoscuta public, a oamenilor politici de la conducerea marilor puteri occidentale (oare de ce avantaje se vor fi bucurând dumnealor astazi?), acesti potenti financiari s-au comportat ca niste hoti la drumul mare, ca niste pirati decisi sa puna gheara pe orice ar putea deveni o valoare rentabila. Sigur, sunt niste domni care nu-si ucid victimele cu mâna lor: le condamna doar la somaj si la fericirea de a cadea în cârca societatii (care, înca o data, trebuie sa-si puna fondurile la dispozitie); sau, mai dur decât atât, asa cum se procedeaza în Statele Unite, le alunga la periferia societatii, în cocioabele ghetourilor si în mizeria SDF-urilor sSDF – abreviere a sintagmei „sans domicile fixe“, denumind oameni ai strazii, cetateni fara domiciliu, n. trad.t (cf. Mike Davis, „City of Quartz“).
Daca acesti briganzi, ocupati cu treburi zice-se legale (însa, în mod evident, ilegitime în termenii unei etici publice), se dovedesc a fi niste indivizi fara lege si fara Dumnezeu, gata sa condamne la saracie mii sau chiar zeci de mii de oameni, asta nu e câtusi de putin o noutate: aceasta realitate ilustreaza însasi esenta capitalismului, dinamica sa intima, si a aparut înca din zorii acestei forme de gestionare a raporturilor de productie între oameni, caracterizate dintotdeauna prin decalajul din ce în ce mai profund între detinatorul unui capital oarecare (bani, utilaje, materii prime, terenuri etc.) si cel care nu are alta proprietate decât forta sa de munca (fizica sau intelectuala), adica ceea ce i-a fost atribuit în ordine naturala, prin faptul ca o femeie i-a dat viata.
…Astfel Venetia – prima societate capitalista a lumii, în sensul propriu al termenului, de vreme ce banul era deja înteles ca produs al finantelor si al comertului (cum arata un testament din 980, prin care un patrician îsi sfatuia consoarta: „lascia il denaro lavorare“) – confruntata cu incapacitatea cruciatilor de a-si plati transportul spre Tara Sfânta în timpul celei de-a patra cruciade (1204), i-a constrâns pe acestia sa-si plateasca datoriile prin jefuirea Constantinopolului, capitala celui mai vechi imperiu crestin, care lupta cu fiecare ceas împotriva înaintarii turcilor musulmani. Aveam înca de pe atunci, asadar, o proba a cinismului perfect, propriu capitalismului, pentru care, în afara profitului, nimic nu conteaza cu adevarat – nici macar, în acele vremuri tulburi de Ev Mediu, credinta comuna în dubla natura a lui Christos.
Cu putina imaginatie si cum grano salis, situatia actuala a îndatorarii orchestrata de FMI pentru tarile în curs de dezvoltare sau, astazi, pentru cazul Greciei, ilustreaza acelasi spirit hotomanesc si de spoliere specific capitalismului. Sigur, Grecia a manifestat o oarecare lejeritate în împrumuturile sale din timpul crizei, iar un pic mai multa disciplina economica nu i-ar strica pentru a se pune pe picioare. Situatia ei ar fi si mai putin sumbra daca mai-marii fondurilor speculative n-ar juca împotriva intereselor ei, astfel: cu cât scade valoarea monedei euro, cu atât statul elen trebuie sa se împrumute în dolari – cu dobânda ridicata, asadar, cu atât mai mult cresc profiturile creditorilor sai. Care, iata, reusesc sa adune venituri colosale gratie plus-valorii realizate prin munca cetatenilor (confruntati cu o crestere drastica a rentabilitatii muncii, scadere a salariilor, delocalizare, somaj, cresterea impozitelor directe, indirecte si a diverselor taxe etc.).
Se pare ca nimic nu s-a schimbat, în esenta, de la Caderea Constantinopolului; furtisagul a ramas baza acumularii de capital – lucru valabil si în cazul capitalismului de stat (1), numai ca, între timp, sistemul s-a extins la nivel planetar si nimeni nu i se mai poate sustrage – nici în gaura de sarpe nu te mai poti pune la adapost…
Acesti mari speculatori, acesti mari spoliatori ai salariatilor sunt discreti, vorbesc prea putin în public, placându-le mai mult sa taca sau, precum teoreticienii monetari ai Scolii de la Chicago, cu Milton Friedman în frunte, prefera sa-si asume rece, în logica predestinarii reformate (sau oricare alta ar fi religia lor), faptul ca saracii sunt nefericiti numai si numai din vina lor, refuzând sa-si accepte soarta ce le-a fost data (ce scandal!), poftind (ce neobrazare!) sa faca consumatie ca bogatii si cerând unui Stat-Providenta – Welfare State – asistenta si subventii…
Numai ca lucrurile nu sunt atât de simple pe cât le crede capul tare (si sec) al lui Milton Friedman sau al emulilor sai. Cea mai mare parte a saracilor sunt cum sunt pentru ca sistemul capitalist are nevoie în primul rând de forta de munca prost platita, fiindca bogatiile incomensurabile se construiesc pe temelia unei saraciri masive. Banul acumulat de o minoritate trebuie adunat de undeva, el nu cade din cer ca mana peste evreii lui Moise. Si daca exista profit, trebuie c-a existat si plus-valoare – asa încât pentru un profit enorm e nevoie de o plus-valoare incomensurabila – si deci de o masa de muncitori extrem de prost platiti sau primind doar contravaloarea materiei prime – o remuneratie net inferioara pretului de vânzare a obiectului gata fabricat sau a serviciilor prestate. Mai mult: atunci când costurile de productie devin prea ridicate, se creste productivitatea fiecarui salariat, iar surplusul de angajati este trimis în somaj – adica sortit mizeriei. Iata de ce asa-zisul echilibru realizat prin legea cererii si a ofertei de mâna de lucru este întotdeauna, în realitate, un contract feroce în defavoarea salariatilor.
Mai mult înca: în momentul în care, din ratiuni de supraîncalzire productiva si speculativa, capitalismul intra în criza, el devine din ce în ce mai crud – patronat parcã de un motto-parodie a remarcabilului titlu al lui Cormack McCarthy: No country for poor men. Salariatii decretati „în supranumar“ de sistemul capitalist devin pe zi ce trece niste oameni „în plus“, buni de aruncat în cosul de gunoi al capitalismului glorios. În fapt, realitatea plus-valorii arata astfel, dupa cum constata economistul Laurent Cordonnier: „(…) munca salariata, minus minoritatea privilegiatilor (gestionari ai hedge funds, directori de banci si de companii de asigurare etc.), care-si împart dividendele capitalului fara sa fi riscat macar un ban, n-a îmbogatit niciodata pe nimeni… Ca sa te-mbogatesti, trebuie sa-i pui pe altii la munca.“ (2). Asertiunea putea fi formulata mult mai abrupt, pentru a demonta mai cu spor mitologia optimista marxist-leninista cu originea în epoca Luminilor, care vedea în munca o valoare pozitiva a fortei de actiune umane cu conditia ca orânduirea politico-sociala s-o smulga din necesitatea si de sub imperiul diktatului reprezentat de plus-valoare. Realitatea însa, inclusiv cea a comunismului real, disparut astazi, a demonstrat ca munca de productie (chiar temperata de o moderare a productivitatii si de o mai importanta redistribuire sociala a plus-valorii) n-a dus niciodata spre un destin glorios, ci spre o teribila, si poate demoniaca, fatalitate.
Ceea ce mi se pare însa cu atât mai insuportabil este comportamentul unora dintre acesti miliardari spoliatori care, nesatisfacuti de extorcarea plus-valorii prin orice mijloc (ce sa-i faci, asta e menirea lor!), îsi permit mai mult: sa dea lectii de democratie, de civilitate, ba chiar de morala sociala. Dintre predicatorii de simulacre, sa-i aducem omagiul cuvenit dlui Soros. Acest tycoon al speculatiilor dezastruoase si-a facut din morala o obisnuinta. Mare filantrop al „Open Society“, mare aparator al democratiei moderne, luptator neobosit pentru toleranta multiculturala, metisi si nomazi, mare distribuitor de fonduri, gratie unei fundatii care-i poarta numele si care, la drept vorbind, a reprezentat interfata interventiilor americane (în special ale USAID, de câteva ori ale CIA si a altor oficine) în politicile de învatamânt, de cercetare si în alte actiuni politice disimulate sub eticheta de ONG, dl. Soros asadar, dupa cum arata datele citate în deschidere, nu este, la urma urmei, decât unul dintre cei mai agili pradatori capitalisti, datorita giganticului sau fond speculativ construit în doar câtiva ani. Fiindca – trebuie repetat fara încetare, macar pentru a-i zgâltâi pe naivi (canaliile o stiu deja, dar se fac ca ploua!) – doar în practica ni se descopera adevaratele intentii. Constatata zi de zi si dupa cum o arata cifrele, singura si autentica intentie care-l mâna în lupta pe dl. Soros e banalul si trivialul miros al banului, pofta de câstig, avaritia fara baiere – pe scurt, întregul complex psihosocial si socio-economic generat de nucleul prãdãtor si devastator al capitalismului. Sigur, de îndata ce vine vorba de fonduri speculative, stim ca scopul acestor mecanisme financiare nu este altul – oricare ar fi costurile sociale ale operatiunilor lor bursiere – decât reîntoarcerea grabnica la investitiile rapide si, gratie acestora, la ceea ce e mai important: profitul.
Iata de ce dl. Soros poate sa ofere câteva firimituri din enormele sale plus-valori speculative pentru fabricarea de noi politruci ai democratiei formale pretins reprezentative, pentru retribuirea unor scribalai si a unor hârtogari care sa laude fara rusine virtutie capitalismului neoliberal si efectele sociale drastice ale terapiilor de soc, pentru finantarea ONG-urilor – oficine nutrite de simulacrele asa-zisei responsabilitati democratice. În doua vorbe, marele filantrop nu finanteaza decât o societate a simulacrelor postcomuniste. Similitudinea cu practica scolilor de cadre a partidului comunist este evidenta – faptul poate parea rizibil, dar în realitate e insuportabil – caci marele filantrop încarca partitura, dând lectii de morala si avertizând asupra relelor capitalismului salbatic din Europa ex-comunista.
Iar ce e prea mult e prea mult. S-a observat de ceva vreme ca actiunea devastatoare a capitalismului financiar (care nu produce nimic si spoliaza orice bun îi trece prin mâna) sta la originea barbariei sociale ca mod normal de functionare a socius-ului (3). Sigur, e adevarat ca bogatia fara limite seamana cu puterea fara limite, ca ea „îl orbeste pe acela pe care Zeus vrea sa-l piarda“… Sa fim atunci si noi siguri: nici dl. Soros nu-si va mai putea deosebi la un moment dat discursul sau „democratic“, apelul catre o „Societate deschisa“ – si împotriva autoritarismului neocomunist sau al emergentei fascisto-nationaliste postcomuniste – de impostura. Caci ce altceva mai autoritar antidemocratic, mai barbar – decât sustinerea legilor care apara nu legitimitatea simplei proprietati private si a spatiilor vietii cotidiene (apartamente, automobile etc.), ci actul de jefuire pe scara larga a bogatiilor produse de majoritatea oamenilor traitori pe aceasta planeta? Dupa atâtea secole de lupta pentru demnitatea fiintei umane, asta sa fie bunastarea promisa de buna guvernare?
Cum de totusi reusesc sa prolifereze insi ca acesta si altii asemenea lui? Se pare ca marea masa a populatiei ori doarme ori se lasa cuprinsa de griji neînsemnate, nemaiajungând sa sesizeze posibilul camuflat în imposibil, dincolo de cotidianul sinistru; se vinde „pentru un pumn de dolari“ si se îndoapa cu distractii imbecile, cu un sport-spectacol corupt si generator de sume imense, sau, last but not least, cu tâmpeniile infame (nici macar erotice) ale unui Michael Jackson sau ale unei Lady Gaga – ultima imagine a unei umanitati plastifiate, întinsa unui tineret lobotomizat de fetisismul marfii. Iata, daca mai era nevoie, dovada faptului ca puterea economica si politica a reusit sa provoace degradarea completa a individului, cu acceptul deplin al maselor consimtitoare. Dar, când te gândesti ca substantivul propriu Gaga e identic substantivului comun care defineste starea de fapt a acestor oameni – denaturarea avansata -, parca-L auzi pe Dumnezeu – definitiv abstras în spatiile siderale ale infinitului cosmic – nemaioprindu-se din râs în fata creaturii sale!
Paris, aprilie 2010
Traducere din limba franceza de Teodora Dumitru
movingly
Comentariile sunt închise.