Acel pitoresc, acel cosmopolit „Târg al Mosilor“ pe care Niculae Gheran l-a evocat cu o verva de veritabil prozator în primul volum al tetralogiei sale „Arta de a fi pagubas“ (urmatoarele doua ce urmeaza sa apara se intituleaza, ne anunta scriitorul, „Epoca de aur“ si „Epoca de arginti“) începuse sa-si piarda din farmecul sau indicibil în epoca de dramatica tranzitie de la capitalism la socialism. „«Mahala, mahala, cuib de vise!». Care mahala? Mahalaua lui Nenea Iancu? A lui Mateiu Caragiale? A lui G.M. Zamfirescu? Barbu, Calugaru sau Petre Bellu? Cu rame de aur, sculptate-n lemn sau turnate în ghips, tabloul variat al vietii semiurbane pastreaza multe elemente comune, mozaicat cu nobletea si sordidul aceleiasi lumi, dar si diferentiat de harul artistului“. Frapeaza însa faptul ca ceea ce era sordid, la dimensiuni totusi limitate, în acea margine de Bucuresti, în acea mahala în sensul originar al termenului, adica de cartier, se mutase, cum constata autorul, în centrul Capitalei si as spune în centrul vital al societatii românesti, atât cât era si ce mai însemna aceasta dupa terifianta experienta a razboiului si în conditiile ocupatiei sovietice.
Pe lânga javre, în lumea literara si în general în cea culturala postbelica erau si destui „inocenti“ care se trezisera peste noapte în pozitii importante si carora, cel putin o vreme, li s-a inculcat convingerea ca valoarea lor ar fi autentica, ba chiar exceptionala. Unul dintre exemplele elocvente este Ion Banuta, fost ucenic si muncitor la Grivita, militant comunist ilegalist, trecut prin puscarie, ajuns director de editura literara. Autor de plachete de versuri ce nu depasesc nivelul unui cenaclist oarecare, omul începuse sa creada ca e un mare poet. Încât, chiar daca pe jumatate în gluma, putea sa-i spuna fostului sau coleg de atelier la Grivita si tovaras de lupta politica Leontin Salajan, ajuns înalt demnitar, ministru al Fortelor Armate si nume de bulevard dupa moarte: „ – Ba Leontine, într-o zi ai sa te lauzi c-ai muncit cândva lânga poetul Ion Banuta si nimeni n-o sa te creada!“. Dar ce e de retinut din acest caz si din multe altele, sunt lipsa de rectitudine si lichelismul celor ce faceau posibila impostura. Atunci, ca si acum, ca si întotdeauna în aceasta tara daruita cu de toate, numai cu caractere nu. Dupa aparitia unui articol privind un triptic cel putin socant – Arghezi, Beniuc, Banuta – semnat de catre – cine credeti!? – Vladimir Streinu (tocmai iesit din închisoare si încântat de modul cum îl trata directorul Editurii pentru literatura), saracul Ion Banuta – si folosesc epitetul fara nici o ironie, ba chiar cu compasiune, caci în fond era victima unei mistificari –, impresionat de articolul rafinatului critic, îi zice lui Niculae Gheran „cu o candoare angelica: – Tovarasele, ma crezi ca eu n-am stiut niciodata cât de mare e poezia mea?“. Pai, cum sa nu-l crezi?! Dar aceasta marturisire contine în fond si o trista ironie, desigur involuntara, ce-i viza deopotriva pe poet si pe criticul care scrisese despre el, daca nu cumva mai ales pe acesta din urma. Cu atât mai mult este de retinut confesiunea memorialistului: „Departe de mine gândul sa-l ridiculizez pe Banuta. Ridicola era epoca, singura în stare sa-l aseze deasupra valurilor ei; ridicoli eram noi, cei din jur, realizând grotescul situatiei si tacând din lasitate. Fiecare avea ceva de ascuns, fiecare se simtea vulnerabil, timorat de necontenitele «completari la autobiografie», cerute sistematic de serviciile de cadre, apropo de rude si paparude. Or, daca noi, tinerii, puteam avea atunci asemenea reactii, nu-s greu de întrevazut simptomele fricii la scriitorii vârstnici, care apucasera sa mai gazetareasca sub liberali, taranisti si legionari, sub rege sau maresal, cântând ca solisti sau doar în cor pe scena diverselor partide, în vreme de pace sau de razboi antibolsevic, fauritori ai României Mari si însângerati apoi într-o tara mai mica, alaturi de nemti si împotriva lor, contra rusilor si prieteni la toarta cu ei, asa cum îi sta bine bunului român, cu fundul în toate luntrile“.
Ca asa stateau lucrurile o confirma si un episod în care si Niculae Gheran însusi este protagonist. Dupa ce lui Tudor Arghezi îi aparuse la editura condusa de Banuta o editie bibliofila de poezie „pentru care încasase o caruta de bani“, mucalitul nascut în Târgul Mosilor îl sfatuieste pe acesta sa-i solicite poetului de la Martisor un scurt text introductiv la volumul sau cu un titlu pompos, „La hotarul dintre lumi“, ce urma sa apara. Propunerea i-a surâs autorului si pentru ca se temea sa nu pateasca ce mai patise cu o placheta de versuri când „criticii de partid“ Ovid Crohmalniceanu (pe care Petru Dumitriu îl poreclea Porcmalniceanu) si Paul Georgescu îl desfiintasera, nu atât pe motive estetice, cât ca urmare a unor conflicte si orgolii ilegaliste, mai bine zis revolutionare, din noua elita a vremii. Ca si în epoca postdecembrista. Nimic nou sub soare. Cine a spus ca istoria nu se repeta nu a fost un vizionar. Dar iata episodul:
„N-am sa uit ca, atunci când l-a rugat sa scrie zece rânduri, poetul «Florilor de mucegai» i-a raspuns dezinvolt:
– Scriu chiar cinspe!
Nu le-ar mai fi asternut! Ca, între vorbele asternute pe hârtie, nu lipsea remarca potrivit careia Republica Franceza l-a dat pe Rouget de Lisle, cea rusa pe Maiakovski, iar revolutia ciocanarilor de la Grivita pe Ion Banuta.
Revolutionarul era în al noualea cer. Numai ca oameni de bine din jurul sau l-au sfatuit sa-i ceara lui Arghezi sa renunte la aceasta fraza, invocând o fireasca modestie. Aflat abia acum «la hotarul dintre lumi», Banuta a acceptat cu greu propunerea, realizata în final cu înlocuirea unei pagini, lipitura vizibila la consultarea exemplarelor difuzate“.
Se pare ca exista o adevarata maladie a revolutionarilor nostri, români sau alogeni, aceea a suficientei paranoice: devin peste noapte competenti în toate, mari filosofi, mari oameni politici, mari conducatori (se uita ca marii conducatori nu se fac, ci se nasc cu aceasta vocatie care e rarisima) ori ca revolutia sau, ma rog, lovitura de stat îi înzestreaza automat cu diverse talente, inclusiv cu talent literar. Cunosc destui poetastri, destui poligrafi carora daca le spui, fie si cu delicatete, ca nu au, cum ar fi zis Alexandru Piru, niciun talent, îti baga sub ochi certificatul de revolutionar, altminteri de catre nu putini obtinut prin frauda.
La urma urmei, Ion Banuta, si nu numai el, chiar fusese detinut politic pentru convingerile si actiunile sale, iar ca editor s-a dovedit nu o data de bun-simt si capabil de unele fapte editoriale remarcabile.
Nu-mi pot reprima tentatia, fiindca tocmai a fost vorba de Arghezi, sa mai consemnez o „scena bizara, fata de ce vazusem si auzisem în mahala“, cum o califica Niculae Gheran, scena petrecuta la spitalul din Otopeni: „Dupa vizitele din Bulevardul Aviatorilor, unde se mutase poetul, era prima oara când, cu Alexandru Balaci si Banuta, îl întâlneam în afara casei sale, alaturi de coana Paraschiva si Gheorghe Pienescu, câinele lui pazitor. Ca si pâna atunci, împietrit ca stau în fata nemuririi, ma cufund în tacere, temator sa nu rostesc vreo prostie. Mai ales dupa ce am facut imprudenta sa-i amintesc de cartea lui Cioculescu, ca replica la observatia lui ca: «nimeni n-a înteles din ce-am scris». Îl enervasem peste masura:
«Fugi, frate, de-aici. Cioculescu n-a priceput nici el nimic. Venea si se catara pe ulucile din Martisor, când auzise ca-s bolnav, asteptând sa mor»
…La plecare, Pienescu se grabeste sa-i sarute mâna, la fel Banuta si, spre marea mea uimire, chiar si profesorul Balaci. Se parea ca eu vin dintr-o alta lume, unde, în afara de popa, nimeni nu saruta mâna barbatilor, nici macar tatilor. Ca sa nu fac nota discordanta, ma hotatasc sa repet si eu acelasi gest, numai ca, precum unele cucoane tâfnoase, poetul îsi încordeaza mâna, fara s-o pot duce la buze. Cu siguranta, citise uimirea din ochii mei“.
Cât de fluida este granita dintre mahala si centru!
La sfârsitul lecturii acestui al doilea volum din „Arta de a fi pagubas“ ramân, ca si atunci când l-am citit si l-am comentat pe primul, în asteptarea continuarii ciclului, sperând totodata ca asemenea carti îsi vor gasi cuvenitul loc si în rafturile librariilor.
Autor: CONSTANTIN COROIU