Oameni si institutii

Cu o eclatanta diversitate tematica si stilistica isi rasfata cititorii excelenta revista „22“. In numarul de fata (9/ 2012) revista Grupului pentru Dialog Social publica fragmente dintr-o dezbatere cu tema „Fundatia Academia Civica. Recuperarea istoriei recente“, organizata in colaborare cu Asociatia Ziaristilor Independenti. La rândul ei, dezbaterea face parte dintr-o serie de intâlniri petrecute sub genericul „România – tema de cugetare. Oameni si institutii“. De fapt, subiectul major dar implicit al unor asemenea dezbateri este unul traditional si, am putea zice, secular. De la Titu Maiorescu incoace se stie ca România este tara formelor fara fond: se vorbeste enorm si incontinent, se propun vrute si nevrute cu o inventivitate ce nu ne lipseste, se adopta intr-una forme si institutii noi si cât mai noi de actiune si educatie civica, politica si culturala, dar, ca prin minune, a treia zi dupa entuziasmul si efervescenta inaugurarii noile forme si institutii se topesc iar fondul dispare ca un fum: oamenii uita, institutiile pier ori se prefac in opusul lor. De aceea, titlul dezbaterii anuntate este el insusi major si de o actualitate eterna: „Oameni si institutii“. Rareori s-a intâmplat ca oamenii respectiv intelectualii sa persevereze iar institutiile sa dainuiasca. Dupa 1989 istoria formelor fara fond a continuat dupa tiparul traditional. Exceptiile n-au facut decât sa intareasca regula. Iar exceptiile se pot numara pe degetele de la o mâna: „oameni-institutii“ ai ultimilor peste 20 de ani pot fi considerati cu adevarat intelectuali precum Ana Blandiana si Romulus Rusan, Augustin Buzura, Eugen Simion. Nu intâmplator primii trei dintre ei sunt ardeleni: cu o tenacitate specifica intelectualului ardelean deloc inclinat sa lase de izbeliste ceea ce a inceput (pesemne ca si incapatânarea Mesterului Manole e de sorginte ardeleneasca) acesti mari intelectuali ai nostri n-au „lansat“ doar proiecte, ci s-au identificat pâna la sacrificiu de sine, cu cele câteva mari proiecte care au capatat chip distinct si eficienta concreta in ultimele doua decenii. Exemplul lor, patriotic in sensul adevarat si curat al cuvântului, se opune scepticismului adânc iscat si consolidat de istoria „formelor fara fond“ ca trasatura negativa a specificului national românesc. S-au opus acestei nenorocite traditii si au devenit ei insisi „institutii“ ale memoriei nationale: Ana Blandiana si Romulus Rusan cu Academia civica si institutiile aferente, Augustin Buzura cu Fundatia Culturala Româna, Eugen Simion cu colectia Opere Fundamentale, Academia Româna – Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta. Sunt „oameni-institutii“ in urma carora ramâne un patrimoniu cultural si memorial inestimabil. Ce-au facut si ce fac in fond acesti mari intelectuali români? Confirma prin exemplul personal o veche vorba româneasca: „omul sfinteste locul“. Cum au facut acest lucru? In cuvinte a caror simplitate si modestie a sacrificiului nu mai au nevoie de niciun comentariu o spune Ana Blandiana: „Cred ca nu as fi inceput nimic daca as fi inteles de la inceput ca fiecare idee este o cusca in care intri si din care nu mai poti iesi.“ Nici Mesterul Manole n-a mai putut iesi din „cusca“ in care a intrat incepând sa-si zideasca manastirea. Compromis printr-o prea lunga supralicitare in epoca incheiata cu 1989 cuvântul „ctitorie“ se reincarca de sens: se cuvine reabilitat si intors cui il merita.
Simple coincidente
Revista „22“ unde s-au publicat fragmente din dezbaterea de la care am pornit nu este dedicata doar memoriei trecutului mereu pândit de pericolul de a fi ingropat in uitare, ci si o vie publicatie a actualitatii. In primul rând o actualitate politica, de care se ocupa in editorialul sau filozoful Andrei Cornea: „Sentimentul românesc al protestului“. Premisa editorialului este aceasta: „Daca cineva s-a gândit cum sa mai discrediteze Parlamentul României, nici o metoda nu ar fi fost mai potrivita decât „protestul“ opozitiei“. Editorialistul pune „sentimentul românesc al grevei“ si al „protestului“ alaturi de celebrul „sentiment românesc al fiintei“ despre care scria Noica in 1978, stârnind reactia ironica a lui Cioran intr-o replica intitulata „Sentimentul paraguayan al fiintei“. Zeflemeaua actuala intra, cum vedem, intr-o companie ilustra si care lustruieste, vrând-nevrând, actualitatea politica a respectivului „protest“ sau „greva“ sau ce-o mai fi ea. Daca si cum se potriveste, ca nuca-n perete, ori se leaga Noica si „sentimentul românesc al fiintei“ de actuala opozitie parlamentara e treaba cititorilor sa decida. Altceva mi-a atras atentia. De câteva zile incoace cutiile postale ale cetatenilor bucuresteni sunt umplute dis-de-dimineata cu niste fituici demascatoare, tiparite pe o hârtie costisitoare – ce mai: curate „turnatorii“ anonime – la adresa celebrului „sentiment românesc al grevei“ de care se ocupa si dl Andrei Cornea in editorialul sau din „22“. Simple coincidente – am putea zice cu titlul unei piese a regretatului Paul Everac. Coincidenta poate stârni oarecari nedumeriri, cu atât mai mult cu cât exista o anumita unitate de stil si de gândire intre editorial si respectivele fituici din cutiile postale. In ele cetatenii posesori de cutii postale pot citi ca „Parlamentarii (cutare si cutare) au intrat in greva de lux. Nu vor sa munceasca, dar vor sa primeasca: indemnizatii, masini, cazare la hoteluri, sume forfetare si diurne. In total – zice fituica din cutiile postale – parlamentarii, care va sa zica, „grevistii“, cheltuiesc din banii statului 1,4 milioane de euro lunar! Atât te costa pe tine, românul de rând, sa ii intretii pe deputatii si senatorii care prefera sa faca greva, decât sa-si faca treaba in Parlament. Ei fac greva de lux pe banii tai!“ Se da si un exemplu, cu poza cu tot: „El este unul dintre chiulangii“, iar dintr-o caricatura vedem cum trei grevisti de lux sug sângele poporului si stau ca niste paraziti in spinarea muncitorului de la strung, care trage din greu la saiba. In editorialul dlui Andrei Cornea citim: „Acum, aceleasi „elemente dusmanoase“, cumparate de putere desigur, sustin ca actualul „protest parlamentar“ al opozitiei este o manevra josnica. Nu-i asa! E adevarat ca parlamentarii isi ridica salariile, desi lipsesc din plen si din comisii. E adevarat si ca ei continua sa stea pe banii natiunii la hotel. Li se varsa si indemnizatiile pentru diferite cheltuieli. Pot beneficia pe mai departe si de masinile de serviciu sau de bilete decontate. Totul e adevarat. Dar o fac in numele natiunii, pentru salvarea democratiei si a patriei primejduite…“ etc. etc. In rezumat: nu muncesc, dar primesc este mesajul comun al fituicilor anonime din cutiile postale si al editorialului scris de filozoful nostru in „22“. Din aceasta pura coincidenta nu putem trage decât o singura si sigura concluzie: am intrat, in fine, in Anul Caragiale!
Anul Caragiale
Un fragment savuros dintr-o carte in curs de aparitie semneaza in „22“ Andrei Oisteanu: „Despre «triunghiul sexual» la Caragiale si Slavici“. Fragmentul e publicat cu ocazia, cum altfel?, Anului Caragiale. In acelasi numar si cu aceeasi dedicatie, Doina Papp isi intituleaza cronica teatrala „Eroi au fost, eroi sunt inca“. Articolul analizeaza cu satisfactie maxima spectacolul cu O noapte furtunoasa la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova. Actiunea e plasata, regizoral, „in gospodaria unui parvenit al mahalalelor care si-a facut vila in ulita cu câini si fara lampe gazoase, a inlocuit ulucile de la gard cu portile actionate electric, magazia cu rulota, matura cu aspiratorul, afisând acelasi ciocoism endemic. Chiriac calareste un motor de multi cai putere, Spiridon fumeaza iarba, iar Rica, poet liric si publicist, isi inregistreaza celebrul monolog pe reportofon. (…) Noaptea devine tot mai furtunoasa, iar «oribila tragedie» invocata de Rica, simpla figura de stil. Furtuna acompaniata de miorlaitul mâtelor in calduri e una a simturilor si e centrata pe amantlâc, pe amorul turbat dintre Veta si Chiriac, care mor de nerabdarea intâlnirii, nerabdare care se exprima la superlativ prin momentul când Chiriac da buzna in patul Vetei cu motocicleta cu tot. (…) In dezabieul ei sexy, Cerasela Iosifescu joaca scena geloziei cu patos visceral, iar tânarul si trupesul Cristian Baicus – barbat de barbat – ii raspunde fara fasoane, chiar daca o ameninta ca-si da foc cu un bidon de benzina…“ Incendiu mare pe scena craioveana cu ocazia „Anului Caragiale“, inceput, cum vazuram, cu „greve“, „proteste“, „incendii“ si curse de motocicleta calarite de „barbati de barbati“.
Bucurestiul Cultural
Revista complexa si cu functiuni multiple, „22“ publica bilunar „Bucurestiul Cultural“ ajuns la numarul 111 in noua lui serie (redactor sef: Gabriela Adamesteanu). Atrag atentia in chip deosebit recenziile celor patru cronicari redutabili din acest numar: Paul Cernat saluta o monografie a lui Stefan Darabus in care e „reabilitat“ industriosul scriitor profesionist Cezar Petrescu, pe nedrept subapreciat de critica traditionala, Bianca Burta-Cernat „reabiliteaza“ si ea, intr-un chip stralucit, prezenta lumii rurale in romanul actual (in cazul special: „Ploile amare“ de Alexandru Vlad), Daniel Cristea-Enache analizeaza „anatomic“ volumul de poezie „motocicleta din lemn“ de Stefan Manasia, iar Bogdan Stanescu scrie o cronica subtila si atasanta despre „Acasa, pe Câmpia Armaghedonului“, romanul Martei Petreu fiind considerat „una dintre primele trei carti de proza ale anului trecut“. In fine, dar nu in ultimul rând, Gabriela Adamesteanu scrie o emotionanta cronica de carte despre „Frontieristii. Istoria recenta in mass-media“ de Brândusa Armanca (Ed. Curtea Veche, 2011, editia a doua): „Brândusa Armanca pune in evidenta in carte «cel mai impresionant demers de presa menit sa descrie drama frontieristilor români initiat in 2005 de Jurnalul National». Dunarea a fost, in acele timpuri, pentru români, zidul Berlinului.“ Demersurile jurnalistice au identificat cimitirele unde mormintele sunt tot mai uitate fiindca in ele au fost ingropati neidentificati: Cimitirul Poiana Stelei din Orsova, unde ajungeau mai ales cei inecati sau impuscati la trecerea Dunarii, Cimitirul din Vârciorova, Caras-Severin, despre care localnicii inca se tem sa vorbeasca fiindca au morminte de frontieristi, Cimitirul din Markovac, Voivodina, unde s-ar afla cei mai multi frontieristi impuscati de sârbi, Cimitirul din Novi Sip, Serbia, unde s-ar afla 54 de morminte de români, fara nume, Cimitirul din Golubonije, Serbia, cu peste o suta de morminte de frontieristi, Cimitirul din Tekija, din Prahovo, Donji Milanovici din Kikinda, unde ajungeau cei impuscati la granita ce reuseau sa se târasca pâna pe teritoriul sârbesc. Estimarea unui jurnal sârbesc, Vecernje Novosti, era ca pâna in 1989 ar fi fost ucisi peste 2 000 de frontieristi români. Un capitol tragic, ca si necunoscut, al istoriei recente pe care cartea propusa de Gabriela Adamesteanu il scoate din nedreapta uitare.