Oameni sănătoşi, istorie bolnavă…

Expediate ca „scrisori deschise“ unor contemporani, dar fiind de fapt „vorbiri cu sine însuş„ (Lazăr Şăineanu, Dicţionarul…), solilocviile lui Dumitru Radu Popescu compun un vast monolog dramatic rostit printre ruinurile unor lumi ce-au pierit, ucise, vorba cronicarului, de ticăloşiile „amărâţilor de pământeni“ care au visat într-o noapte că sunt liberi în paradis şi s-au trezit dimineaţa în infern: cu cât şocul de la trezire este mai mare, cu atât e mai adâncă nostalgia înfiptă ca un cuţit în memoria „visătorilor“  nesăbuiţi. Semnificaţia cea mai generală a acestor solilocvii nu constă însă atât în „pălmuirea“ moralistă a actualităţii – este şi ea! –, cât în tentativa de a resuscita şi prezerva memoria aţipită a unei vârste ameninţate din toate părţile de a fi ştearsă de pe faţa pământului şi din mintea generaţiilor de oameni care l-au călcat în picioare atâta amar de vreme. Scriitorul nu priveşte înapoi cu mânie doar ca să deplângă pedepsitor şi romantic ceea ce nu se mai poate întoarce nicicum, dar, ca un „paznic de far“, ţine aprinse în toiul nopţii de azi sursele de lumină proiectate asupra unei vârste istorice şterse de o nouă şi mai teribilă ca oricând „mankurtizare“. Invaziei actuale a mankurţilor din capodopera lui Cinghiz Aitmatov, dramaturgul nostru îi opune segmente memorialistice din vârsta cea mai viguroasă şi fertilă a scurtei existenţe a oamenilor pe acest pământ: „scrisorile deschise“nu închină gloriei apuse („sic tranzit …“) a unei vremi, ci vârstei fericite a tinereţii dintotdeauna cu toate ale ei, cu avânturile şi dezamăgirile ce fac parte dintr-o biografie a tinereţii eterne ce nu poate fi şi n-are cum să fie uitată, decât îngropată de un cataclism. Spre a fi „om întreg“, contemporanul nostru e împins să moştenească şi să poarte cu sine această „povară“ a unei tinereţi neştiute şi necunoscute a celor ce-au fost datori să trăiască şi să fie tineri „sub vremi“: nu-i acesta un lest ce împiedică mersul lui înainte, ci, din contră, este un „aliment“ prevenitor şi, în fond, purtător de optimism existenţial, realist şi robust în scepticismul său bine temperat. Din această perspectivă primite şi citite, „scrisorile deschise“ readuc în memorie nu poveşti din bătrâni, cum spune într-un loc epistolierul, ci momente faste, amintiri vii, locuri, fapte şi oameni din varii domenii care şi-au trăit tinereţea cum au ştiut şi au putut ei mai bine. De la sportivii şi studenţii Clujului de altădată, actorii de atunci ai primei scene din capitala Transilvaniei, figuri memorabile de universitari, intelectuali, scriitori din acel timp şi până la amintirea unui Avram Iancu din când în când „lipsit din istorie“ – cu toţii sunt evocaţi şi chemaţi din nou pe o scenă plină de noii actori, mankurţi în devenire, dispuşi ori siliţi să „uite“ ceea ce nu poate fi uitat. Funcţia de reper memorialistic inevitabil a scrisorilor deschise e similară aceleia a unei ambulanţe SMURD chemate să salveze viaţa pacientului care trage să moară. Scrisoarea deschisă din Pro Saeculum, nr. 1-2 martie 2014, atrage atenţia asupra uneia dintre multele feluri de a muri: tăierea capetelor prea înalte şi alungarea lor, ca şi „ieşirea din istorie“ a unor Avram Iancu sau Mihai Eminescu, şi se încheie cu un avertisment sever asupra moştenitorilor lui Roller în capul jupuit al cărora „crăişorul munţilor“ lipseşte din istorie: „mă tot întreb, oare Avram Iancu şi-a pierdut minţile observând că a rămas singur, singur să se bată ca un Don Quijote rămas singur! – cu morile de vânt?“ Un apel la dezmeticire scrie tot în Pro Saeculum şi Ionel Necula: „Ne-am trezit dintr-odată într-o altă lume, pentru care nu eram pregătiţi s-o asumăm şi s-o administrăm responsabil. Ce se mai putea face când erau toate de făcut? Mulţi au crezut atunci că totul trebuie preluat de unde le lăsasem cu 45 de ani în urmă, în acel august prăpăstios, că nimic din deceniile de istorie bolnavă nu poate fi asumat şi dispus într-o scară a valorilor revizuite, epurată de edecuri şi de pseudovalori afirmate pe baza dosarului şi a originii“. Dacă istoria a fost bolnavă, mulţi, foarte mulţi oameni, deşi târâţi de ideile lor într-o mocirlă, nu s-au scufundat. Au rămas sănătoşi: „Dar pot fi scoşi din istorie atâţia ani de zbatere şi frământare, în care oamenii n-au încetat să viseze, să spere, să-şi aşeze gândurile în compoziţii artistice? Pot fi exmatriculaţi creatorii care s-au afirmat în aceste lungi decenii …?“ Pot, sigur că pot, dacă nu se va înţelege că „asumarea unui proiect politic, chiar a unuia silnic, nu vulnerabilizează actul artistic iremediabil, nu-l compromite fatal şi nu diminuează şansele unei afirmări competitive. Pactul cu diavolul n-a exclus totdeauna valoarea estetică. Cineastul Eisenstein a realizat capodopere cinematografice şi atunci când a răspuns unor comenzi de partid, şi la fel Leni Riefenstahl, credincioasa colaboratoare a lui Hitler“! Iată o judecată simplă, de om sănătos: dar foarte greu de urmat şi pusă în practică. Apelând la aceeaşi sănătoasă judecată autorul continuă asupra unei istorii bolnave: „Nimeni nu s-a gândit s-o excludă pe scriitoarea americană Margaret Mitchell din literatură pentru că în romanul său Pe aripile vântului consacrat războiului de secesiune, s-a situat pe poziţia sudiştilor şi a luat atitudine astringentă faţă de acţiunea trupelor nordiste. Breasla scriitorilor din SUA nu s-a grăbit cu excluderea autoarei, cum a procedat Uniunea Scriitorilor din România când l-a exclus pe Eugen Barbu. Calitatea de scriitor se dobândeşte pe considerente axiologice, nicidecum pentru convingeri politice sau comportamente morale şi nu se poate pierde decât odată cu pierderea calităţii care l-a consacrat, ceea ce înseamnă că se pierde odată cu trecerea în nefiinţă“. Actualitatea într-adevăr nu poate exclude pe nimeni din posteritate, n-are această putere asupra viitorului deşi, cum s-a văzut, orbirea actualităţii a încercat să-l „excludă“ şi pe Eminescu din pricina unor convingeri politice şi a aşa-zisului său „antisemitism huliganic“! Articolul plin de bun simţ şi judecăţi sănătoase se intitulează: „Reciclarea idolilor“. Cam de o sută şi mai bine de ani încoace – scrie George Bălăiţă în excelentul său Rond de noapte din aceeaşi publicaţie literatura română suferă fără leac de «complexul Eminescu». S-ar putea spune parafrazând o veche anecdotă cazonă că oamenii de litere români se împart în două: cei contaminaţi de boala asta şi declaraţi ca atare şi cei care nu recunosc! Sunt atinşi egal de această stranie suferinţă atât iconolatri, cât şi iconoclaşti. Simptomatologie identică, rezultate diferite. Pe unii îi poartă în extaz, pe alţii îi înverzeşte de ură“. Se pare că-i o boală fără leac: invazia politicii, a mankurţilor şi a „politicilor corecţi“, strică iremediabil buna alcătuire mentală a unora şi întunecă judecata sănătoasă. George Bălăiţă evocă şi descrie în cuvinte calde „cazul“ unui mare om, pe deplin sănătos, neatins şi nesmintit de vreo „boală“ a veacului, Anton Dumitriu, autorul unor opere precum Culturi eleate şi culturi heraclitice şi al unei memorabile cărţi, Cartea întâlnirilor mirabile, publicate chiar în toiul „deceniului satanic“: „Cu un pled vechi pe genunchi, într-un fotoliu de răchită, iluminat de admiraţie, Anton Dumitriu specula despre capacitatea surprinzătoare a lui Eminescu, autodidactul Eminescu, de a proiecta matematic lumea. Am avut norocul să-i fiu câţiva ani aproape acestui om extraordinar căruia anonimatul impus de împrejurări îi dădea adevărata măsură a libertăţii. Istoria logică este astăzi o carte faimoasă în lume, obiect de studiu în marile universităţi. Autorul, după ani de puşcărie politică, este mai mult sau mai puţin uitat. Este o uitare bine gestionată de destin. El nu a făcut jocul nimănui, înainte sau după ’89. (Secol blestemat, XX, leatul meu a trăit înainte şi după, ’44, acum vieţuieşte înainte şi după ’89. Urmează ce? Nimic! La dracu’ cu data naşterii şi locul unde ai fost aruncat şi silit să fii zâmbitor, binedispus). Sărac nu fiindcă ar fi fost un apostol al sărăciei, ci doar asumându-şi timpul ce i-a fost dat, el a ştiut să refuze elegant şi fără aroganţă gloria măruntă aducătoare însă de bune situaţii. O inteligenţă «grecească», în stare să ruşineze prostia instituţionalizată şi să laude simplitatea, oriunde s-ar fi ascuns ea“. După admirabila poveste a acestui om sănătos, George Bălăiţă revine la nebunia ce i-a cuprins pe „iubitorii“ lui Eminescu – mai sănătos ca ei şi în nebunia lui – când cu „cazul Dilema“, la începutul lui 1999. Crede că „despre câtă inutilă energie şi cât umor involuntar s-au consumat în «cazul Dilema» ar merita scrisă o nuvelă. Nu chiar un roman. Ar fi prea mult. O nuvelă! De ce nu o istorioară ţărănească pusă în seama lui Creangă?!“ Şi se apucă s-o scrie: „Pântecosul stăpân al bojdeucii din ţicău, într-o noapte insomniacă desluşind în mieunatul mâţelor sale stihuri din cugetările sărmanului Dionis, se gândeşte că n-ar fi rău poate să-l convingă pe Dănilă Prepeleac să azvârle un bolovan în baltă, ca să râdă apoi împreună cu proştii de toţi deştepţii ce se aruncaseră să-l scoată de acolo, fireşte, fără să reuşească, ba unii dintre ei chiar înecându-se în apa rece. Fiindcă era toamna târziu“.
Deştepţii s-au înecat în ridicol, iar ceilalţi au rămas îngheţaţi în prostia lor strălucitoare. În fine, atins de boala Eminescu, George Bălăiţă se vindecă şi încheie admirabilul său Rond de noapte trezindu-se că murmură şi transcrie un sonet, publicat hăt!, în 1879: „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri. / Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri / Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată…“ Într-un asemenea „ceas“ gândeşte şi rememorează cele trecute, criticul şi istoricul literar, romancierul Mircea Tomuş (Aripile Demonului) în interviul acordat lui Marin Iancu. Stabilit la Avrig din 1975, criticul şi romancierul are aici „condiţii optime ca să scriu amintiri“. Una dintre întrebări suscită amintirea scurtei perioade când a fost, după ’90, secretar de stat în Ministerul Culturii. Întrebat asupra formelor de protejare şi promovare a literaturii prin instituţiile de editare, Mircea Tomuş spune: „Nu numai un secretar de stat, dar niciun ministru al Culturii nu ar fi avut şi nici nu are puterea să protejeze astfel de valori literare pe deasupra forurilor editoriale libere, într-o ţară liberă. Deplâng şi eu pierderea acestor valori, nu neapărat instituţionale, pentru că avem, în schimb, o adevărată pleiadă de mari edituri, pe drept cuvânt înalt meritorii în cultura română actuală. Dar deplâng mai ales pierderea într-un anonimat şi o senectute tristă, profund nemeritată, a unei întregi pleiade de mari editori, care nici în condiţiile editurilor patronate de stat n-au avut parte decât de muncă foarte multă şi foarte grea, în slujba căreia au pus o competenţă şi o dăruire fără egal, şi o răsplată absolut derizorie. Unii s-au pierdut, alţii continuă eroic“. Printre cei mari care „continuă eroic“ este neîntrecutul editor, istoric literar şi prozator de nepreţuite ficţiuni memorialistice (Arta de a fi păgubaş), Niculae Gheran,  el însuşi fiind „păgubaşul“, dar unul victorios, cu merite imprescriptibile în istoria culturii româneşti. Monumentul editorial înălţat lui Rebreanu vorbeşte de la sine. Cea de-a doua iubire a lui (secretă!), aceea pentru causticul Brăescu, constituie, mi se pare, un precipitat care i-a pus în mişcare propriul, spumosul talent de prozator cu care s-a născut. Omul este, în pofida melancoliilor ce-l încearcă, un optimist incurabil şi care, din prea plinul inimii lui largi, afectuoase şi bucuroase de bucuriile altora, împrumută generos acestora urările lui de bine: de astă dată urările le primeşte într-una din paginile revistei Pro Saeculum un bistriţean de-al lui Rebreanu, Alexandru Câţcăuan din Târlişua, care, spune Niculae Gheran, nu şi-a uitat niciodată matca, „închinând marelui înaintaş tot ce putea face în calitatea sa de director al Casei de Cultură“. Om între oameni, un om sănătos venit dintr-o istorie bolnavă, marele editor al lui Rebreanu e neschimbat în simţămintele lui cardinale: de la tinereţe şi până la bătrâneţe.