O vizita în Teleorman

Am fost la Rosiori de Vede pentru a lua parte al Zilele orasului. Ma duc în fiecare an, dând curs invitatiei edilului sef. De Rosiori ma leaga multe. Acolo s-au nascut strabunicii mei, paterni si materni. Orasul era la vreo 20 de kilometri de mosia neamului meu. Întreaga copilarie, tata ma lua cu el vinerea si, în drum, venind de la Bucuresti, ne opream si la Rosiori.
Îmi amintesc viata orasului, important centru cerealier, pravaliile, piata si de asemenea târgul, unde un frate al mamei, trecând cu el prin Rosiori, când aveam vreo noua ani, mi-a cumparat si daruit un purcelus. Strabatând ultimii 20 de kilometri înainte de a sosi la destinatie, la Cuibusorul din lunca, conacul ridicat de bunicul meu, arhitectul Ion D. Berindei, în padurea dintre Beuca si Dobrotesti, purcelusul mi-a furat piscotii pe care mi-i luase tot unchiul meu în cofetaria din Rosiori. L-am botezat Piscot!
Piscot era de fapt o purcelusa si a trait multi ani, ocrotita de mine si, în acelasi timp, într-un fel, tare harnica, daruindu-mi nenumarate serii de purcelusi. Tata a hotarât ca din moment ce a fost un dar pe care l-am primit, sa devin proprietarul si al acestor purcelusi, iar banii obsinuti în schimbul vânzarii acestora i-am strâns pe un carnet de economii. Dupa vreo patru-cinci ani, cu banii „produsi“ de Piscot, am decis sa-mi cumpar un cal al meu si am facut acest lucru tot la târgul de la Rosiori. A fost un armasar ceva mai vârstnic, care purta numele de Bujor.
Împreuna, dupa ce mai înainte învatasem sa calaresc pe un magar, care ma trântise de nenumarate ori pâna ce am deprins pe deplin arta calaritului, am strabatut drumurile acelor vremuri, pâna când, la sfârsitul unei ierni, ducându-ma la Cuibusorul din lunca am avut trista surpriza de a nu-l mai gasi pe Bujor, pe care tata, din motive pe care nu le-am descifrat nici pâna astazi, a hotarât sa-l vânda. Este drept, banii rezultati mi i-a dat mie si din ei mi-am achizitionat o motoreta, dar nostalgia mea dupa Bujor mi-a ramas vie si astazi, dupa trei sferturi de veac!
Timp de o jumatate de secol, când vechea lume s-a rasturnat, n-am mai facut calatoria deseori repetata a copilariei. Tata, care dupa pensionare statea mai mult acolo decât la Bucuresti, a fost ridicat în primavara anului 1949 si trimis cu domiciliul obligatoriu la Sibiu. Contactele cu acele locuri le-am pastrat. Succesiv, sateni din cele doua comune învecinate treceau pe la mine în Bucuresti, dupa ajutor si sfat, ori doar pentru a ma saluta. Dupa 1989, am avut satisfactia alegerii mele ca cetatean de onoare al municipiului Rosiori de Vede si, astfel, cel putin într-o zi din an, am refacut si refac drumul copilariei mele.
Mosia recuperata am daruit-o Academiei Române si am facut si o donatie bisericii din Dobrotesti ctitorita de înaintasi ai mei în veacul al XVIII-lea, unde unii sunt si îngropati. Acum doi ani, am vizitat acele locuri dupa peste 60 de ani de absenta. Daca Cuibusorul din lunca nu mai exista, cel putin frumoasa padure, care astazi este a Academiei, am gasit-o frumoasa si neatinsa, trezindu-mi amintirile copilariei si tineretii!
Dar sa ma întorc în mai 2013, la vizita mea din acest an de la Rosiori. Cea dintâi surpriza am avut-o între Alexandria si Rosiori. În timpul în care nu mai fusesem, ceva peste un an, între cele doua orase teleormanene s-a construit o sosea asfaltata, lata si primitoare, în care depasirile se pot realiza cu înlesnire. Din câte am vazut, ea continua si de la Rosiori mai departe, si spre Dobrotestii mei. A doua surpriza, confirmând însa si aprecieri anterioare, am avut-o la Peretu, o comuna a harniciei si – adaug cu satisfactie! – a opulentei. Pe câmpurile din preajma se lucra de zor la întinse culturi de legume. Fara îndoiala, fara sa vrei te întrebi de ce acelasi lucru nu-l fac si locuitorii celorlalte comune? Acolo, cel putin, aceasta cultivare de legume, evident rentabila, este un fenomen de masa – era trei dupa-amiaza, dar pe câmp erau cu zecile cei angrenati în munca. Casele din comuna arata si ele altfel, sunt prospere, fara a fi nici palate tiganesti ca la Plosca. Bunastarea este evidenta.
Cea de-a treia surpriza, desi asteptata, a fost chiar în Rosiori. Sala în care s-a desfasurat întâlnirea cu tel cultural era plina de public, interesat si cuminte. Exista în astfel de centre urbane de relativ mici dimensiuni o intelectualitate locala, mai ales un numar de profesori interesati de actele de cultura, unii chiar si creatori de cultura prin scrieri ale lor, dar si câte un artist de valoare. La Rosiori am vazut, de data aceasta, un frumos bust al lui Gala Galaction – si el rosiorean! – de care nu stiam. Dar ce este izbitor este si interesul publicului, inclusiv al unor tineri, pentru o reuniune de acest fel.
N-am stat decât câteva ore, nu stiu în ce masura cuvintele pe care le-am rostit au avut un impact, dar, în ceea ce ma priveste, mi-am „încarcat bateriile“, constatând concret ca paharul vietuirii noastre nu are doar o parte goala, ci si una plina, datatoare de speranta. Nadajduiesc, în ciuda multor aparente, în trezirea noastra, în cresterea unor simtaminte fata de un viitor comun, în daruiri pentru cauza tuturor, a tarii, pentru reînvierea atmosferei care a dus cu un veac si mai bine în urma la constituirea si construirea unui stat modern al natiunii noastre.
Atunci, înaintasii au stiut, prin miraculoasa formula „prin noi însine“, sa ridice o tara noua. Când ma duc la Rosiori – dar acelasi lucru poate fi constatat în multe centre urbane ale Vechiului Regat , admir impunatorul local al primariei ridicat cu peste o suta de ani în urma. Greutati erau si pe vremea aceea, dar exista cu mult mai accentuat simtamântul datoriei si al binelui comun. Înfaptuirile timpurilor trecute n-ar trebui ignorate, ci adaptate la vremurile noastre, ar trebui imitate si, pe masura progresului, depasite.
De un sfert de veac, batem pasul pe loc, si aceasta tocmai când ne-am recâstigat libertatea si capacitatea de a actiona. De fiecare depinde mersul înainte, dar, pentru aceasta, trebuie sa ne simtim legati de tara si de afirmarea ei, sa ne realizam planurile personale, dar sa nu uitam ca apartinem cu totii unui întreg pe care se cuvine a-l sluji.