Dupa grava si fara de sfârsit dilema identitara cu privire la Herta Müller in care primii comentatori si reporteri români au cazut indata ce s-a anuntat decernarea Premiului Nobel pe 2009 autoarei romanului „Leaganul respiratiei“, iata o noua dilema ce preocupa pâna la exasperare o anumita parte a frontului literar românesc: a fost sau n-a fost intâlnirea de la Ateneu din 27 septembrie a.c. o confruntare sângeroasa intre Herta Müller si Gabriel Liiceanu, ca exponent simbolic al elitei românesti? A fost ori n-a fost acesta din urma victorios sau invins in „razboiul“ de la Ateneu? Si este Herta Müller „so streng“, precum a spus ea insasi („Sunt rea. E adevarat. Nu am ce sa fac.“)? Creditând spusele laureatei, Sorin Lavric intituleaza stenograma publicata in „România literara“ „Die strenge Herta“. Dupa precizarea lui, e o stenograma retusata: „redam principalele momente ale dialogului, cu retusarea tacita a stilului oral sau a repetitiilor.“ Ah, aceste cuvinte, „retusarea tacita“, cu ecou atât de puternic in amintirea mea de vechi ziarist care vine din regimul comunist, martor al chinurilor prin care treceau fotografii nevoiti sa „retuseze tacit“ pozele cuplului prezidential de atunci…
Sa trecem. Din rândurile ce preced aceasta stenograma retusata aflam ca laureata Nobelului se bucura de nota maxima din partea lui Sorin Lavric. Considerând ca reusita intâlnirii a stat in „stofa celor doi protagonisti“ stenograful scrie mai departe: „Gabriel Liiceanu e genul de intelectual a carui prezenta solicita din plin atentia interlocutorului, gravitatea tonului sau ridicând nivelul discutiei si silind invitatul «sa-si intre in nerv»“ si, drept urmare, invitata, laureata Premiului Nobel trasa in sus de ce spune Sorin Lavric, „a fost la inaltime“! S-a comportat conform indemnurilor si asteptarilor. Insa ecourile intâlnirii nu se opresc aici. Dintr-o interventie a Teodorei Dumitru, cam streng si ea, aflu ca la TVR dl Gabriel Liiceanu a simtit nevoia sa explice „atitudinea favorabila a publicului fata de opiniile caustice ale Hertei Müller“. Una din explicatii pare sa fie aceea ca publicul acela n-ar fi tocmai reprezentativ: „cei cinci-zece aplaudaci ai Hertei Müller nu inseamna nicidecum «publicul» – scrie «die strenge Teodora»… Banuiesc in fine ca aceasta eclatanta diversitate de opinii nu se va opri aici si ca ea va continua. Si mai banuiesc, si ma tem ca aceasta nenorocita „diversitate de opinii“ blocheaza lectura si comentarea corespunzatoare a cartilor acestei mari scriitoare. O mare scriitoare despre cartea careia „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ scrie: „Aceasta carte este scrisa cu sânge. Un manifest al neuitarii si al limbajului, al caror raport complex este acum dovedit intr-un mod extrem de emotionant. O capodopera.“, iar in „Süddeutsche Zeitung“ citim: „Tacerea a fost, in sfârsit, rupta prin aceasta indrazneata opera de arta, care nu are egal in literatura europeana actuala.“ Ma tem ca din cauza diversitatii de opinii „ateneistii“ nostri n-au citit cartea si ca, din nou, din pricini obscure, dar profund specifice, trecem iarasi cu ochii inchisi pe lânga un mare scriitor, scriitor german de origine româna.
Dupa anuntarea deciziei Comitetului Nobel s-a vânturat din nou ideea „politizarii“ prestigiosului premiu. Acum, dupa Herta Müller, vine a doua victorie a literaturii asupra „politicii“, repurtata prin acordarea Premiului Nobel de 2010 lui Mario Vargas Llosa: aceste premii sunt, cu siguranta, premii pentru literatura. Dar aici, la noi, literatura, marea literatura, pare sa stea inca in umbra politicii, mica politica literara: cam asta-i concluzia pe care o putem trage deocamdata din modul in care mediile de presa si literare românesti au primit-o pe laureata de anul trecut si cartile ei. Un scurt articol, excelent, din „România literara“ al Luminitei Corneanu despre „Leaganul respiratiei“ poate constitui, sa speram, un bun inceput pentru meritata receptie a unei capodopere: „S-a tot discutat, când scriitoarei i s-a decernat Premiul Nobel de motivele „politice“ ale acestei premieri. Romanul in discutie arata insa fara niciun fel de dubiu ca acea constiinta politica a Hertei Müller este dublata de un urias talent literar. „Leaganul respiratiei“ este o carte de raftul intâi al literaturii universale, o veritabila marturie istorica apartinând unei mari scriitoare.“ O capodopera literara incomparabila, in fata careia pot pali si unele din cele mai reputate carti ale universului concentrationar din secolul trecut, inclusiv „Arhipelagul Gulag“ al marelui disident rus. Lasând deci la o parte mica noastra „diversitate de opinii“ despre alte lucruri decât cartea insasi, sa punem mâna si s-o citim. Cititorilor nevoiasi, care n-au nici de unele, le ofer aceasta pagina rupta dintr-un mare roman, in speranta ca-i va impinge ca, rupându-si de la gura, sa o cumpere, sa lase Ateneul si sa o citeasca pe toata:
„Ne-am rostogolit afara de-a valma in câmpul inzapezit aflat mai jos de terasament, cufundându-ne in nameti pâna la genunchi. Am priceput fara sa intelegem ca ubornaia insemna sa ne facem cu totii nevoile. Sus, foarte sus deasupra noastra – luna rotunda. Pe dinaintea fetelor noastre respiratia trecea in zbor planat, sclipicioasa si alba ca zapada de sub picioare. De jur imprejur, automatele gata sa traga. Si-acum: jos pantalonii!
Ce stânjeneala, simtamântul de rusine al unei lumi intregi. Ce bine ca tinutul inzapezit era atât de stingher cu noi, ca nimeni nu-l vedea cum ne forteaza sa facem cu totii, inghesuindu-ne unii intr-altii, unul si acelasi lucru. Nu simteam nevoia sa ma usurez, dar mi-am lasat pantalonii jos si m-am asezat pe vine. Cât de infam si de tacut era tinutul asta, si cum isi mai râdea de Trudi Pelikan, care, in stânga mea, isi sumetea mantoul clos pâna-n subsuori si-si tragea pantalonii jos peste glezne, de cum se auzea susurul intre pantofii ei. De cum icnea in spatele meu, sfortându-se, avocatul Paul Gast, iar lui Heidrun Gast, neveste-sii, ii oracaiau matele din cauza diareii. De cum exalatia cald-fetida de jur imprejur si ingheta, sclipicioasa, in aer. De cum acest tinut inzapezit ne aplica o cura drastica, punându-ne in fundul gol sa ne simtim singuri-singurei cu larmuiala pântecelui nostru. Ce jalnice ajunsesera maruntaiele noastre in aceasta comunitate.
Poate ca nu eu m-am maturizat subit in aceasta noapte, ci doar spaima din mine. Poate ca doar in acest fel colectivitatea devine reala. Caci toti, dar absolut toti fara exceptie, dintr-un reflex ne-am apucat sa ne facem nevoile cu fata inspre terasamentul de cale ferata. Cu totii aveam luna in ceafa si nu slabeam din priviri usa deschisa de la vagonul de vite, depinzând deja de ea ca de usa de la camera unei case. Simteam deja in noi frica nebuna ca usa s-ar putea inchide si fara noi, si trenul va pleca de aici fara noi. Unul dintre noi a tipat in noaptea pustie : – Ia te uita la neamul sasesc cum se caca toti la gramada. Când totul se duce pe gârla, nu se duce doar gârla. Asa-i ca vi-i draga viata? S-a pornit pe un râs gol ca un zanganit de tabla .(…) Locomotiva n-a scos decât o singura suieratura infundata. Cel mai profund UUUU pe care l-am auzit vreodata. Ne-am ingramadit fiecare la usile noastre. Am suit in vagoane si am plecat mai departe.“ n
P.S. Ilustra poligrafa de la „Contemporanul“, dna Aura Christi, imi reaminteste ca am fost ziarist la „Scânteia“. Multumindu-i, o asigur ca inca nu mi-am pierdut memoria. Da, am lucrat la „Scânteia“, mai inainte la „Scânteia tineretului“, unde l-am avut pretios subaltern pe ilustrul sau colaborator de azi, Alex Stefanescu, adus la ziarul de tineret, de la Constanta la Bucuresti. Ce vremuri