Ion Ianosi, Internationala mea. Cronica unei vieti, Editura Polirom, Iasi, 2012
Scriitorul, filosoful, esteticianul, profesorul Ion Ianosi face figura cu totul aparte, în lumea intelectuala româneasca de azi, si ca memorialist. „Internationala mea. Cronica unei vieti“, masivul tom (peste 850 de pagini format mare) publicat în impozanta serie a Editurii Polirom, impresioneaza în primul rând prin sinceritate si luciditate, virtuti rare în literatura de acest gen – atât de prizata de cercetatori, istorici, biografi, dar si de o masa destul de larga de alti cititori – care a cunoscut si cunoaste în deceniile postdecembriste o profuziune fara precedent la noi. E de remarcat apoi din capul locului modul echilibrat si cât se poate de obiectiv în care memorialistul priveste retrospectiv ceea ce a trait, a simtit, a iubit, a izbândit sau a ratat, asumându-si cu olimpiana liniste „o viata de om asa cum a fost“ în contextul si vâltoarea a trei epoci: Dej, Ceausescu si cea a originalei democratii si a capitalismului primitiv, demolator, de dupa 1990. Suntem departe de egocentrismul multor memorialisti si diaristi, care s-au produs, uneori indecent si ridicol, în ultimii 23 de ani, de cosmetizarea jenanta a unor (auto)biografii nu tocmai lipsite de pete si de pacate, si mai ales de încrâncenarea, rafuiala, spiritul de vendeta si fluviile de venin revarsate, chiar si de dincolo de mormânt, în cartile de literatura confesiva. Are dreptate Ion Ianosi sa semnaleze în „Cuvântul înainte“ al volumului ca „trecutul a fost si este prezentat în mod ciuntit, alternativ frustrat de alte si alte componente, diverse si inverse. Învingatorii în razboaie, revolutii, restauratii îsi regleaza, ca întotdeauna, conturile cu cei învinsi“. De aceea, carturarul si-a propus – si a reusit pe deplin – sa nareze „pe firul vremii, cu precadere, fapte, întâmplari, situatii si destine“, fara a le comenta prea mult, si uneori deloc, fara parti-pris-uri, lasându-le sa vorbeasca ele însele. O fraza din textul introductiv amintit ar trebui sa le dea multora de gândit: „Cultura româna umanista, în care destinul m-a înscris, a fost centrata pe estetic; si, întrucâtva, a lasat în urma eticul“.
„Internationala mea“ este un titlu menit de Ion Ianosi sa sugereze si, în ultima instanta, sa defineasca traiectoria sau, cu cuvintele sale, lumile, identitatile, limbile si iluziile unui carturar cu un destin funciarmente cosmopolit: bunici si parinti de provenienta austro-ungara, vorbitori de maghiara si germana, „un metec – zice domnia-sa – un multiplu minoritar, pentru majoritarii dimprejur“, având ca limba materna maghiara, bun cunoscator al limbii germane, dar însusindu-si si mânuind cu maiestrie româna, limba în care si-a scris opera, iar, datorita studiilor la Leningrad, stapânind, fireste, si rusa; casatorit cu scriitoarea si eminenta traducatoare Janina Ianosi, a carei mama, Aurelia Teodorescu, vrânceanca de-a mea, a fost, consemnez cu mândrie, ca si semnatarul acestor rânduri, eleva prestigiosului liceu „Unirea“ din Focsani. „N-are rost sa ma ascund dupa deget – declara memorialistul: si în viata, si în idei, si cu aceasta cronica – ma defineste „Internationala mea“ (cu accent pe ambii termeni)“.
Am citit „cronica“ de peste 850 de pagini a lui Ion Ianosi având în minte, între altele, un comentariu dintr-o revista literara. Se sublinia acolo ca ar fi vorba de o cronica rece, eminamente documentara. E drept ca „Internationala mea“ este o carte ce documenteaza riguros, adeseori pâna la amanunt, prin date, fapte, evenimente, pe care carturarul de anvergura le-a cunoscut, le-a trait, ca martor sau actant. Dar farmecul discret al documentului, al marturiei la prima mâna este potentat de farmecul povestirii. Ion Ianosi este, ca si în alte scrieri ale sale, într-adevar, un povestitor captivant, care stapâneste, as spune cu gratie, firul în spirala al naratiunii, cu reveniri si proiectii, cu surprinzatoare „salturi în viitor sau în trecut“, conferindu-i astfel acesteia ritm si dramatism.
Contaminat de rigurozitatea memorialistului, notez ca aceasta cuprinzatoare „cronica“, tentând exhaustivul, are sase mari capitole sau sectiuni ce corespund etapelor biografiei lui Ion Ianosi; sase trepte ce sunt deopotriva ale unei existente, ale unei initieri si ale unei formatii. Prima, cea a copilariei si adolescentei, pâna la vârsta de 19 ani, se „consuma“ la Brasov. A doua, de numai doi ani, la Cluj. A treia, între 1949 si 1955, cred cea mai fasta si mai generatoare de nostalgii – si asta nu numai fiindca sotii Ianosi erau atunci foarte tineri – este perioada studiilor urmate la Leningrad. De Bucuresti se leaga celelalte trei etape, pe fundalul aproape întregii istorii postbelice. Din 1955, când tânarul filosof îsi încheie studiile la Universitatea din Leningrad, pâna în 1965, anul mortii lui Gheorghiu-Dej si trecerii puterii în mâinile lui Ceausescu, este parcursa etapa a patra. Urmatoarea coincide cu sfertul de veac al regimului ceausist, iar ultima se întinde de la caderea acestuia pâna în prezent.
Fara a face clasamente, as observa totusi ca, dupa perioada leningradeana, penultima mi s-a parut cea mai interesanta si poate si mai fecunda pentru Ion Ianosi, asta, neîndoios, si datorita unei anumite deschideri, reale, de netagaduit, produsa în a doua jumatate a deceniului 7, când s-a instaurat, din pacate nu pentru mult timp, un climat politic si cultural mai favorabil. Cum era si firesc, Ion Ianosi îi consacra acestei epoci, caci de o epoca e vorba, cel mai întins spatiu: 256 de pagini. Fac precizarea nu dintr-un motiv pur statistic, ci pentru a releva prin comparatie însemnatatea ce a reprezentat-o perioada leningradeana, despre care am spus deja ca mi s-a parut cea mai fasta din biografia lui Ion Ianosi, careia, desi de patru ori mai scurta (6 ani), scriitorul îi acorda nu mai putin de 148 de pagini. E dincolo de orice îndoiala, ca lui Ion Ianosi, metropola de la gurile Nevei i-a sigilat, asa-zicând, destinul. Scriitorul si omul de stiinta a intuit, a simtit ca asa va fi înca din clipa repartizarii, ca sa nu mai vorbim de ziua intrarii, dupa o calatorie parca initiatica, în universul fastuosului oras: „Într-o camera alaturata mai întâi ma examinase un medic. Rezultatul se afla pe masa comisiei. Membrii ei, oferindu-mi trimiterea la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Leningrad, m-au si avertizat asupra riscului asumat: cu hilurile marite, m-as putea îmbolnavi, în clima aspra leningradeana, de tuberculoza; dar, ca alternativa – spunea unul dintre ei –, gerurile pe cale de a se instala m-ar putea si cali. Asadar, pot opta daca sa ma duc acolo sau în alta parte. Nu am stat nici o clipa pe gânduri în a-mi da acordul. A fost pentru viata mea o zi fericita. Am parasit comisia îmbatat de sansa ce mi se oferise. Hazardul lucrase în favoarea mea: nimic nu ma putea favoriza mai mult decât traiul din Leningrad“.
Peste ani, fostul student si aspirant, rasplatea cumva aceasta sansa, scriind si publicând un admirabil eseu, la Editura Univers, „Romanul unui oras. Petersburg-Petrograd-Leningrad“, care mai târziu, în 2004, el va fi mult largit, „reelaborat“ si „centrat pe literatura“. Se intituleaza „Sankt Petersburg. Romanul si romanele unui oras“ si va aparea la Editura Institutului Cultural Român. Am comentat aici aceasta carte de peste 350 de pagini în 2008, la a 80-a aniversare a autorului. O carte scrisa în conditii vitrege privind sursele de informare si bibliografia la zi, când o cenzura „de tip nou“, revolutionar, chiar daca într-un timp al mult râvnitei si redobânditei libertati de expresie, cum nota cu fina ironie însusi Ion Ianosi, a fost si este îndreptata – fie tacit, fie fatis – împotriva a aproape tot ceea ce se refera sau reprezinta marea cultura si literatura rusa. Nu se scuza un cunoscut critic, în ipostaza sa nefericita de editor, ca n-a avut ce face si l-a publicat – pe cine credeti? – pe Cehov! Pai da, ce s-ar fi întâmplat cu sarmanul Cehov, daca nu-l edita el, provincialul de pe Dâmbovita?! (Petre Pandrea nota în terifiantul sau jurnal ca revolutiile se fac cu stârpituri. Mai rau e ca vin apoi alte si alte stârpituri morale care pretind ca le continua, dar, de fapt, le compromit. Sunt destule si asemenea figuri ce populeaza „împutita Valahie“ pe care o evoca eroul „Academiei de sub pamânt“, dar nu e locul sa ni le reamintim acum în aceasta paranteza).
Ion Ianosi repovesteste mitul petersburghez, cum s-a nascut si cum se adânceste el cu fiecare eveniment istoric, cu fiecare creatie spirituala, cu fiecare om de seama care traieste, respira în el si prin el. Merita sa mai zabovim si saptamâna viitoare în orasul lui Petru si al atâtor titani, împreuna cu Ion Ianosi.