În „Internationala mea. Cronica unei vieti“, Ion Ianosi consacra, asa cum remarcam si în comentariul precedent, un spatiu de o semnificativa întindere perioadei studiilor în Leningradul sfârsitului anilor ’40 si primului lustru din a doua jumatate a secolului trecut. Cum se simtea în metropola de la gurile Nevei si ce va însemna Leningradul pentru viitorul estetician, filosof, scriitor, traducator si profesor?: „Pe întreg rastimpul celor sase ani de studiu – desi am traversat blocaje de angoasa, desi am urmat prescriptiile si m-am supus chiar indicatiilor recunoscute ca stupide – ma voi afla într-o stare de beatitudine. Fericirea îmi va patrunde prin toti porii. Ea ma va defini. Ea îmi va domina orizontul. Tot restul palea. Psihic si fizic ma uluia sansa de a trai, zi de zi, într-un oras feeric“.
Primul an de sedere în urbea de la Golful Finic, cel al unei treptate si depline acomodari, a fost, fireste, si cel mai dificil. Dar – „echilibrul mult râvnit mi l-a asigurat cultura, muzica, pictura – si orasul ca opera de arta globala“. Pe aproape 150 de pagini din „Internationala mea“, este evocat un Leningrad înnobilat mai ales de un nimb tragic („tragediile intrasera în existenta cotidiana“). Si sa nu uitam, tânarul Ion Ianosi ajunge într-un spatiu si într-o lume ce suportasera cu un eroism devenit legendar cea mai teribila blocada pe care a cunoscut-o istoria, la doar câtiva ani de la încheierea razboiului. Leningradul era si este un oras-simbol privind forta unui popor de a trece probele de foc ale istoriei, dar si un mare oras a carui monumentalitate rezoneaza profund cu un specific aer aristocratic si cu o spiritualitate inconfundabila. Sutele de institutii academice, teatrele de diverse genuri si profiluri, bibliotecile, librariile, cinematografele, celebrele muzee, care, toate, au continuat sa functioneze, am putea spune miraculos, si în timpul blocadei, îi confera o personalitate unica. Încât Leningradul constituia, mai mult ca oricând în acea perioada, si o lectie la scara globala de ceea ce-as numi cu o sintagma uzata acum la noi: rezistenta prin cultura, prin arta, prin cuget înalt si simtire adânca. Iata un fapt rememorat de Ion Ianosi: „Mi-a ramas întiparita în minte interpretarea Simfoniei a VII-a de Dmitri Sostakovici, numita «a Leningradului», sub bagheta prim-dirijorului orchestrei simfonice a Filarmonicii, Evgheni Mravinski. Era pe larg cunoscuta povestea primei auditii a simfoniei, într-unul din momentele cele mai cumplite ale blocadei, din 1942: membrii orchestrei – pe jumatate morti de foame – îsi cedasera cei câtiva cartofi din ratia obtinuta pe cartela, ca sa poata fi scrobita camasa dirijorala a însusi compozitorului“. Ranile razboiului erau resimtite dureros. Dramele, cu impact puternic în viata oamenilor, provocate de marea conflagratie erau numeroase si nu o data cutremuratore. Unul dintre episoadele repovestite de memorialist este cum nu se poate mai graitor si mai tulburator în acest sens: „Acum, pe mama Irei o podidise plânsul reamintindu-si de copilul pe care îl salvase din blocada leningradeana si îl crescuse alaturi de copiii ei naturali – pentru ca, într-un târziu, tatal natural (despre care se credea ca murise pe front, mama fiind oricum moarta în timpul blocadei) sa-i fi dibuit urma si sa vina dupa baietel sa-l ia «pentru ca era al lui», spre disperarea acestuia, care o cunostea si o recunostea ca mama numai pe cea care îl adoptase. Dupa atâtia ani, îsi amintea cum plângeau, el – la fereastra vagonului de tren, ea – ramasa pe peron“. Dar viata merge înainte, iar memoria vie a unui oras în care nimeni si nimic nu este uitat, cum sta scris pe monumentul de la Cimitirul blocadei, unde muzica lui Sostakovici si a lui Bach par sa se ridice în eter din mormintele a cinci sute de mii de victime, este valoarea suprema. În metropola cu o suta de insule, 48 de canale, 800 de poduri, peste care, cum va scrie Ion Ianosi în „Romanul romanelor unui oras“, se întinde umbra imensa a „Calaretului de Arama“, nici revolutia, nici razboiul devastator, nici blocada care ucisese circa un milion de oameni prin frig si înfometare nu au putut face uitat, de pilda, fastul imperial, ba chiar au potentat nostalgia acestuia: „Asa a fost pastrat obiceiul ca, în pauzele de la teatru, opera, filarmonica, publicul sa se adune în foaier, sa se trateze cu sandviciuri, la început cu mezeluri, de la o vreme cu icre negre ori somon afumat si un pahar de vin spumos sau de sampanie veritabila; apoi sa se plimbe lent, în cerc, perechi-perechi, pe lânga peretii împodobiti cu afise si fotografii ale interpretilor… Aceasta nostalgie dupa un trecut fastuos (prezenta si în filmele dupa clasicii rusi, din perioada sovietica târzie) o regaseam pâna si în caminele studentesti. În «colturile rosii» se organizau, sâmbata seara, serate dansante. Baietii nostri îsi invitau partenerele la dansurile moderne (tango, foxtrot, vals). Dar, alternativ, localnicele comandau la patefon bal’nîie tantî «dansuri de bal», dupa tipicul seratelor aristocratice la care petrecusera Anna Karenina si Natasa Rostova. Era o tesatura complicata de pasi, o schema însusita cu migala de fiicele de colhoznici ori muncitori, pe care partenerii lor încercau sa le urmeze; iar daca acestia nu se încumetau sa intre în joc – fetele dansau între ele, perechi-perechi, cu toata seriozitatea, concentrate asupra pasilor prescrisi“.
La Leningrad, nu doar elitele academice, artistice, intelectualii de un anumit nivel, ci si oamenii, asa-zicând, din popor obisnuiesc sa faca în discutii obisnuite referiri la traditie, la marile valori ale culturii, literaturii si artei rusesti, cu aerul cel mai degajat, dar si cu mândrie abia disimulata sau chiar nedisimulata. Vizitând vechiul Tarskoe Selo, caruia în 1837, la centenarul mortii lui Puskin, i-a fost atribuit numele poetului national al Rusiei (rusii, care au o mare literatura, nu se sfiesc, ba tin cu tot dinadinsul, sa-l considere pe Puskin poetul lor national, nu ca neocominternistii nostri de azi, când e vorba de Eminescu!), Ion Ianosi este martorul unei scene petrecute la monumentul de aici al marelui poet, care mi se pare ca spune multe despre psihologia si constiinta de sine a unei natiuni: „Mama, catre sotul si fiul ei care se fotografiau la picioarele lui: – Dati-va mai la o parte, sa fie vazut si el. Tatal: – El, oricum, se va vedea! Mândria neasemuita a rusilor pentru Puskin, cu care nici un urmas de-ai lui nu va cuteza sa se compare“.
Vizitând faimoasele muzee, în primul rând Ermitajul – despre care pictorul Dan Hatmanu, care a avut privilegiul, în perioada studiilor la renumita Academie Repin, sa intre de multe ori si în vastele-i depozite, îmi spunea într-un interviu ca este „cel mai complet“, cel mai cuprinzator muzeu de arta din lume –, frecventând spectacolele de teatru, de opera, de balet, concertele, plimbându-se de atâtea ori pe cheiurile Nevei si pe marile artere ale unui oras cu o geometrie severa, dar de un rafinament fara seaman, în primul rând pe celebrul Nevski Prospekt, înnobilat de spiritul si verbul unor titani ai literaturii ruse, lasându-se scaldati de lumina galbena a noptilor albe si mereu uimiti de demonstratia de forta care este ridicarea zecilor de poduri pentru a deschide calea navelor, sotii Ianosi, desi absorbiti de studiu intens si examene dificile, par sa nu le scape nimic din coplesitorul spectacol care este Leningradul cu întreaga lui ambianta artistica, cosmica si morala. Rareori mai si rateaza câte ceva foarte important, dar nu din vina lor. Asa s-a întâmplat într-o primavara la turneul Comediei Franceze „care a declansat o frenezie publica“. Cozile pentru obtinerea biletelor erau interminabile: „S-au întocmit liste de nume; se facea apelul înscrisilor, de doua ori pe zi, dimineata si dupa-masa. Janina a fost mai multe zile sa raspunda la apel, pentru a nu fi eliminata, dar tot n-a ajuns la rând“. Interesant este si un alt aspect legat de amintitul eveniment: „Si-au facut aparitia, ca din pamânt, batrâne aristocrate, în vechi mantouri de blana ponosite, întretinându-se în limba franceza“. Apropo, pe una dintre portaresele caminului studentesc în care locuiau tinerii soti Ianosi autorul a surprins-o citind o carte în limba franceza „într-o editie straveche“. Ca orice aristocrat autentic, nascut, nu facut, femeia i-a marturisit „fara umbra de orgoliu sau regret“ ca era ruda îndepartata cu familia imperiala.
Mai presus de orice, e de retinut un mare adevar pe care îl subliniaza si Ion Ianosi: „Petersburgul a experimentat toate curentele înnoitoare, în literatura, arta, filosofie. A exportat în Occident multe din valorile lui de capetenie: baletul, muzica, literatura“. În fond, acesta este Leningradul lui Ion Ianosi. Un spatiu cu o mitologie fabuloasa, un oras cu un destin nepereche ce si-a pus pecetea hotarâtoare pe destinul unui tânar studios de acum sase decenii, care avea sa fie astazi un nume adunat pe o vasta „Cronica“, dar mai ales pe o opera ce îmbogateste substantial fondul principal de valori al culturii românesti postbelice.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 395