O vânătoare de piraţi

Consecvent cu o preocupare ce s-a vădit începând cu jumătatea anilor ’90, dl Gabriel Liiceanu se ţine de procese: tinde să devină, cum le spuneam unor cusurgii incorigibili de la noi din sat, un „procesoman“. În satul nostru din Bărăgan era câte unul aşa de obsedat de cultul corectitudinii şi al adevărului personal, încât oamenii se fereau să-i mai vorbească: şi „bună ziua!“ când îi spuneai găsea pricină să te dea în judecată. Nu trecea zi de la Dumnezeu fără să auzi că Gheorghe al lui Culai a mai tras pe unul în judecată, chemându-l la Tribunal pentru te miri ce: pentru orice. Omul devenise procesoman profesionist: nu mai putea trăi cu el însuşi dacă nu călca săptămânal pragul Tribunalului de plasă (plasa Urziceni, pe Ialomiţa). Se făcuse celebru cu această manie a lui devenită o „carieră“ cu care se mândrea, deşi nu câştigase nici un proces. Imprevizibil şi surprinzător, Dl Liiceanu a debutat în această „carieră“, cum spuneam, pe la mijlocul anilor ’90 din secolul trecut. A început cu „vânătoarea de piraţi“. Piraţii aceştia căzuţi sub urmărirea vigilentă a dumisale erau la acea vreme nişte scriitori, critici şi cercetători literari care în virtutea vocaţiei şi meseriei lor şi a dragostei pentru literatură porneau pe urmele unor mari scriitori ca să găsească lucruri (scrieri!) noi, până atunci puţin sau deloc cunoscute. Alergau să descopere părţile lăsate în paragină, ascunse sau neştiute din moştenirea literară românească, din opera unor mari ori mai puţin mari scriitori. La un moment dat, un „desant“ de scriitori români de la Paris i-a organizat chiar o „cabală“, învinuindu-l de „dictatură culturală“ şi de instituirea unui fel de „embargo“ discreţionar asupra editării operei lui Lucian Blaga. Din fericire pentru dl Liiceanu, cabala acelor desantişti parizieni a fost dejucată. A continuat să fie însă vigilent cu soarta operei edite sau inedite a unor mari scriitori. Directorul de la „Humanitas“ şi-a început vânătoarea de piraţi cu cercetătorii care atentau la drepturile editorului ce deţinea o aşa-numită „licenţă exclusivă“. Distinsul nostru justiţiar, filosof şi editor şi-a început respectiva noua carieră punând poliţia pe urmele unor confraţi care cutezaseră să publice din „bunurile“ ce-i aparţineau exclusiv: unul din primele cazuri de „piraterie“ a fost publicarea în premieră de către Jurnalul literar condus de Nicolae Florescu a primei părţi din Fiinţă şi timp de Martin Heidegger, traducere la care se ştia că pritocise un bun număr de ani şi dl Liiceanu însuşi. Concurenţă neloială! Alt caz de aceeaşi speţă, „piraterească“, îl privea pe Emil Cioran, atacat în acea vreme nu de unul, ci de doi „piraţi“ de litere. Unul era de la Cluj: fără să ceară „bun de tipar“, poeta Marta Petreu a îndrăznit să tipărească în Apostrof un set de scrisori cioraniene din tinereţe. Piraterie! La Bucureşti, acelaşi cercetător şi istoric literar „indisciplinat“ şi ghinionist, Nicolae Florescu, a comis şi el o… „piraterie“ cioraniană. Pe baza unei expertize de specialitate, l-a identificat pe autorul Silogismelor amărăciunii în dosul iniţialelor Z.P., cu care, în 1948, semna în Luceafărul de la Paris un text intitulat, tinereşte, Razne, de la „a o lua razna“. Text nerevendicat sau, pur şi simplu, uitat de autor. Dl Liiceanu a luat-o… razna, considerând că descoperirea şi publicarea textului, necunoscut şi nesemnat cu numele propriu al lui Emil Cioran, reprezenta un „act de piraterie“. L-a dat pe mâna Poliţiei şi, într-o plângere penală ruga Inspectoratul General al Poliţiei „să începeţi urmărirea penală împotriva revistei Jurnalul literar. Temei legal: Codul Penal şi Decretul 321/ 1956, art. 40“. Anul Decretului este elocvent: şi autorităţile comuniste apărau cu putere cultura română de „actele de piraterie“! În plus, directorul Editurii Humanitas mai cerea (solicita!) ca un număr de exemplare din revistă să fie „retrase“ de pe piaţă. „Retragerea“ de pe piaţă e madlena multora din cei ce am trăit în comunism. Prostul obicei de a ţine minte mă împinge să scot din memorie anul 1965, când autorităţile comuniste, atât de urâte şi detestate de dl Liiceanu, ordonau unui număr de alergători de performanţă, poliţişti voluntari, să-şi înceapă dis de dimineaţă cursa pentru a strânge şi confisca din toate chioşcurile de ziare ale Bucureştiului iubit un anumit număr din Luceafărul în care apăruse scandaloasa, celebra nuvelă Leul albastru a lui Dumitru Radu Popescu, operă literară care a produs un puternic cutremur în cancelaria oficială de atunci şi în „salonul cu oglinzi“ din casa Monteoru a Uniunii Scriitorilor de la Bucureşti. Ce vremuri! Mă întorc de la madlenă la vremea noastră, vremea de ieri şi de azi: pe lângă exemplarele „retrase“ din Jurnalul literar cu articolaşul lui Cioran („Z.P.“!) intitulat Razne, dl Gabriel Liiceanu a mai cerut ca „piratul“ să publice în marile cotidiane şi o „notă de scuze“ – formă îmbunătăţită de autocritică publică pentru grozavul şi gravul său act de piraterie. La capătul acestei afaceri, bietul pirat de la Jurnalul literar a consimţit să declare cu năduf: „Nu am nici acum cunoştinţă că dl Liiceanu deţine dreptul de exclusivitate şi asupra a ceea ce Cioran NU a semnat şi i se restituie şi i se va restitui de cercetarea ştiinţifică până la sfârşitul veacurilor“. Legalist convins, am luat poziţie şi am combătut – ce spun: am condamnat cu o jumătate de voce! – la vremea respectivă „actul de piraterie“ al istoricului literar Nicolae Florescu, notând chiar că aşa e drept, cinstit şi legal să se întâmple într-o ţară în care intelectualii justiţiari se „traduc“ la Tribunal şi se pârăsc cu demnitate şi curaj la circa de Poliţie dându-şi în cap, spre bucuria noastră a tuturor, cu Codul Penal şi art. 40 din Decretul 321 din anul de graţie (!)1956… În 2015, dl Liiceanu vânează în continuare „piraţi“. De astă dată, piraţii cei noi sunt mai mulţi: sunt câteva mii! Pe scurt, printr-o comunicare din 24 septembrie 2015 a Tribunalului sector 1 Bucureşti, citim într-o notă din România literară semnată N.M., „Suntem informaţi că S.C. Humanitas S.A. a depus o cerere de chemare în judecată a Uniunii Scriitorilor din România, care este editorul României literare, solicitând plata sumei de 10.000 lei şi constatarea inexistenţei pe viitor a dreptului pârâtei de a solicita plăţi suplimentare în temeiul Legii 35/ 1994 privind timbrul cultural, câtă vreme această lege ar fi, în opinia reclamantului, neconstituţională. Atragem atenţia că Legea 35/ 1994 a fost declarată constituţională printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale, iar până la o nouă hotărâre, Legea este în vigoare, ceea ce incumbă editurii obligaţia de a plăti taxa de timbru şi, în nici un caz, de a solicita, sub un pretext sau altul, returnarea unor sume deja plătite. În hotărârea Curţii Constituţionale se afirmă că nerespectarea unei legi atrage după sine interzicerea dreptului de a o reclama ca invalidă“. Cum vedem, ochiul expert, îndelung exersat al dlui Liiceanu a mai descoperit un pirat, un pirat colectiv, cu câteva mii de indivizi care, constituiţi într-o uniune, probabil de „piraţi“, atentează la drepturile pecuniare ale instituţiei pe care personal o conduce: drept urmare, dl Liiceanu cheamă „pârâta“, Uniunea Scriitorilor din România, în Tribunal. „E strigător la cer!“ – îmi vine în minte să spun cu vorbele din strigătul de stupefacţie şi de revoltă scos de dl Liiceanu în urmă cu mai mulţi ani, când a auzit cine era pus în fruntea unei comisii însărcinate să redacteze un raport final asupra crimelor comise de „piraţii“ din timpul comunismului. Nu cunosc preţul acelui strigăt de revoltă plin de urmări, dar mă nedumereşte şi mă îndurerează să văd că dl G. Liiceanu se „caliceşte“ acum la cei… 10.000 de lei ai scriitorilor de azi priviţi ca nişte piraţi. Ce-i drept, cititorii au aflat probabil că dl Liiceanu s-a retras din Uniunea Scriitorilor. Pesemne din pricina resimţirii puternice a unui conflict de interese ce se ciocneau violent într-una şi aceeaşi singură persoană. Dl Liiceanu a ales: a ales să-i părăsească pe cei mulţi, da’… „piraţi“! Proştii lui Rebreanu, înmulţiţi ca în piesa lui Negruzzi, nu mai sunt doar „proşti“, ci şi… piraţi! Vânător incoruptibil, dl Liiceanu se luptă cu piraţii…