Literatura şi filmele cu vampiri ne-au obişnuit, de mai bine de un veac, de la Bram Stoker şi al său Dracula (1897) încoace, cu plasarea acţiunii în Transilvania. Înainte încă de Stoker, cartea călugărului dominican Augustin Dom Calmet, Traité sur les apparitions des esprits et sur les vampires de Hongrie, de Moravie etc. (1751), prezintă Europa de Est ca pe un tărâm de predilecţie al vampirilor. Cinema-ul, atât cel american, cât şi cel european, fie că îşi întemeiază poveştile fondatoare pe cartea lui Stoker sau nu, continuă tradiţia în filme foarte variate ca ton şi realizare artistică: Nosferatu de Murnau (1922), Horror of Dracula de Terence Fisher (1958), A Taste of Blood de Herschell Gordon Lewis, Balul vampirilor de Roman Polanski (1967), Nosferatu de Werner Herzog (1978), Lady Dracula de Franz Josef Gottlieb, Nosferatu a Venezia de Augusto Caminito et Mario Caiano (1988), Dracula de Francis Ford Coppola (1992), Dracula rising de Fred Gallo (1993), Vlad de Michael D. Sellers (2003), Dracula III: Legacy de Patrick Lussier (2005) etc.
Nu face excepţie de la această logică nici ultimul film din seria mitului: Dracula untold, de Gary Shore, lansat pe ecranele de la noi în toamna acestui an. Filmul are pretenţia subsecventă de a merge la fundamentul legendei lui Dracula, dincolo de „literaturizarea” impusă de Bram Stoker. În general, filmele care au vrut să se rupă de tutela stokeriană au avut tendinţa de a se întoarce într-o oarecare măsură către Vlad Ţepeş şi către faptele sângeroase care i-au marcat domnia (vezi cazul filmului semnat de Sellers în 2003). La Gary Shore lucrurile nu stau întru totul aşa. În fond, personajul filmului său mai păstrează din plăsmuirea romancierului victorian doar numele, dar nici din trăsăturile personajului istoric Vlad Ţepeş nu are decât foarte puţine. Să mă explic…
Personajul principal al filmului este chiar Vlad Ţepeş (Luc Evans), iar pasiunea sa de a-şi trage duşmanii în ţeapă, în special pe turci, este un leitmotiv al poveştii. Filmul chiar se deschide cu o imagine memorabilă: filmat din spate, Vlad este prezentat în faţa unui câmp de ţepe, care se profilează pe cerul sângeriu al înserării. Conflictul cu turcii lui Mahomed al II-lea (Dominic Cooper) este în centrul intrigii. Dependenţa politică de ei, obligaţia de plată a tributului către aceştia (bani şi o mie de copii pentru trupele de ieniceri) sunt descrise cu acurateţe. De altfel, evenimentele se precipită când turcii îl cer chiar pe fiul lui Vlad, Îngeraş (Art Parkinson), ca ostatic pentru a garanta fidelitatea tatălui – situaţie în care s-a găsit chiar Ţepeş însuşi, personajul real. Văzând durerea mamei, Mirena (Sarah Gadon), Vlad îi taie pe turci; de aici, povestea sângeroasă poate începe: Vlad acceptă pactul diabolic cu un vampir ce trăieşte într-o peşteră, pentru a-şi salva ţara de răzbunare şi pentru a putea înfrunta trupe mult superioare numeric.
Iată, încă de la numele personajelor, Mirena sau Îngeraş, suntem într-un univers total neverosimil, căci nici una dintre soţiile sau copiii lui Vlad nu s-au numit aşa. La fel, Transilvania descrisă de Gary Shore, realizată integral pe computer… Dar problema nu stă aici! De fapt, Transilvania al cărei principe e Vlad nu are nici o verosimilitate istorică, deşi acţiunea e plasată în secolul al XV-lea. Castelul prinţului, care aduce oarecum ca arhitectură şi siluetă cu Branul, are săli somptuoase şi uriaşe, mai potrivite în Stăpânul inelelor decât într-un film inspirat din istorie. De asemenea, sala de ospeţe este decorată cu icoane ortodoxe de mari dimensiuni, fără să se ţină seama că elitele conducătoare ale voievodatului erau catolice în acea perioadă. După tăierea turcilor, ca să fie scăpaţi copiii Transilvaniei, Vlad şi ai săi se refugiază la… Cozia. Mănăstirea este aşezată în munţi sălbatici, inexpugnabili, nu în defileul Oltului, ca în realitate. Arhitectura ei simili-gotică, cu turnuri înălţându-se vertiginos către cer, ficţionalizează încă şi mai mult Transilvania fantasmatică a lui Gary Shore.
Cât despre peisajul propriu-zis, ar fi fost de dorit ca turnarea să se fi realizat in situ, fiindcă avem destule peisaje mult mai convingătoare decât ceea ce se poate crea pe computer. Munţi stâncoşi, torente ameţitoare, peşteri adânci chiar s-ar fi putut găsi în Transilvania. Cu duiumul. Ceea ce frapează în decorurile create virtual este o supărătoare asemănare între ceea ce putem vedea în majoritatea filmelor fantastice contemporane. Muntele unde se află caverna vampirului seamănă izbitor de mult cu cel unde-şi are sălaşul dragonul din seria Hobbitul (de fapt, Luke Evans apare, în rolul lui Bard, şi aici). Intrarea în peştera vampirului pare copiată după intrarea în peştera dragonului, iar eroii au chiar şi acelaşi tip de ezitare, înainte de a pătrunde în tărâmul întunericului şi al morţii.
Dacă, din punct de vedere istoric şi peisagistic, Dracula untold lasă foarte mult de dorit, pe plan strict cinematografic lucrurile stau ceva mai bine, deşi nu perfect. Filmul are un ritm susţinut şi chiar prinde uneori spectatorii în vârtejul evenimentelor, atunci când ele nu sunt complet neverosimile. După ce a făcut pactul cu vampirul, de pildă, Dracula iese din castel în faţa unei armate de o mie de turci, pe care o pune la pământ cu ajutorul puterilor supranaturale dobândite, lăsând în viaţă un singur ostaş, care trebuie să meargă să-i ducă vestea pierderii bătăliei sultanului Mahomed. Scenele de luptă sunt prea de tot, ca într-un joc video 3D; e vorba de un carnagiu, în care privitorilor le lipseşte orice orientare.
Filmul are, în schimb, şi momente bune sau chiar foarte bune. Interiorul peşterii vampirului aduce o notă sumbră şi neliniştitoare. Angoasa e creată prin alternanţa de planuri. În cele filmate din punctul de vedere al oamenilor vii, există sentimentul unei prezenţe primejdioase, dar nevăzute, cu atât mai mult cu cât solul cavernei e presărat cu oseminte omeneşti. În contra-planuri, construite din punctul de vedere al vampirului, e ca şi cum oamenii ar fi văzuţi în infra-roşu şi simţiţi doar datorită pulsaţiei sângelui în vine. Pactul diabolic dintre Vlad şi vampir, întărit prin sânge, are o tensiune dramatică remarcabilă. Ca să dobândească puteri superioare, prinţul trebuie să bea sângele vampirului, învingându-şi scârba. Licărirea lichidului negru-roşiatic, sorbit dintr-o bucată de craniu, introduce o notă de picturalitate, binevenită în contextul tensionat respectiv. De fapt, picturalitatea (uşor kitsch) caracterizează foarte multe cadre din Dracula untold: portretele Mirenei, cu înfăţişarea ei în acelaşi timp serafică şi senzuală, se înscrie în această estetică picturală. Când soţul ei, ispitit să se hrănească cu sânge, înainte de a deveni de-a binelea vampir, simte ispita de a-şi înfige colţii în carne, vedem o reţea de vinişoare cărămizii apărând subit pe gâtul femeii, iar acest gros-plan e de un efect remarcabil.
De altfel, Mirena şi moare la atacul turcilor asupra Coziei, încercând să-şi protejeze fiul şi căzând din vârful turnului mănăstirii. Înainte să-şi dea duhul, ea îi cere lui Vlad să-i sugă sângele şi să se răzbune asupra atacatorilor. Acesta ridică o oaste de vampiri, care-i măcelăresc pe musulmani, în timp ce Vlad pătrunde în cortul sultanului cu gând să-l ucidă. E în această confruntare ceva de-a dreptul epic, fiindcă cei doi au crescut împreună, pe când Vlad era ostatic la Istanbul. Luptător feroce, sultanul îl aşteaptă îmbrăcat într-o armură strălucitoare şi ţinând în mână o sabie de argint, cortul fiind pavat cu monede, pentru că se ştie că vampirii sunt vulnerabili la argint şi la lumina soarelui. Sorţii de izbândă în încleştare variază, după legile clasice ale filmului de acţiune american, până când Vlad îşi învinge duşmanul şi reuşeşte să-l elibereze pe Îngeraş, legat cu lanţuri de un stâlp al cortului. Există un sâmbure de adevăr în această poveste: mărturiile unor izvoare de secol al XV-lea arată că Vlad ar fi încercat într-adevăr să-l ucidă pe Mahomed în celebrul atac de noapte din 16-17 iunie 1462 (an citat, de altfel, şi în Dracula untold). Probabil că nouă, românilor, ne-ar conveni ca planul lui Vlad să fi şi reuşit, ca în film, şi ca un voievod valah să-l fi ucis pe însuşi cuceritorul Constantinopolului!
Dincolo de această idee de istorie contra-factuală, sentimentele anti-musulmane ale americanilor transpar frecvent în discursul politic din Dracula untold. Turcii sunt portretizaţi ca plini de cruzime, vicleni, prădători şi lipsiţi de umanitate, în vreme ce Vlad şi ai lui, oprimaţi pe nedrept, apar ca nişte oameni curajoşi, demni şi îndârjiţi în a-şi apăra libertăţile. Ei nu cuceresc teritorii şi luptă doar ca să se apere, iar dorinţa lor cea mai mare este ca pacea să fie menţinută. În ciuda aparenţelor, nu ideologia naţional-comunismului românesc vorbeşte aici, ci aceea a „democraţiei” americane, angajată în lupta împotriva „terorismului” coranic şi a islamismului radical.
Filmul lui Gary Shore recurge la efecte speciale destul de convingătoare, mai ales atunci când este vorba de a prezenta puterile supranaturale ale lui Vlad. Ascuţirea simţurilor, comunicarea cu toate fiinţele şi lucrurile, topirea lui Vlad în peisaj fac realitatea supranaturală cât se poate de verosimilă. Transformarea vampirului într-un stol de lilieci, reluată de mai multe ori pe parcursul naraţiunii, este – probabil – cea mai remarcabilă realizare a filmului sub raportul efectelor speciale. Păcat numai că ea este exagerată în bătălia de la Cozia, când Vlad trimite liliecii asupra turcilor masaţi în valea din faţa mănăstirii, prin simpla mişcare coregrafică a mâinilor. Paradoxal, aici, dinamica reală a mâinilor prinţului pare falsă, în vreme ce vâjâitul ameninţător al stolului şi mişcarea lui par mult mai naturale, mai fireşti.
Dracula untold este în fond un film fantastic-horror destul de onorabil, dar nu i-ar fi stricat mai multă acurateţe istorică, uşor de obţinut, mai multă atenţie la montaj şi o sensibilitate artistică superioară. Oricum, cred că e binevenită tentativa de înnoire a mitologiei vampirice (româneşti?), o readucere a lui Dracula în lumina reflectoarelor, care nu sunt la fel de primejdioase ca lumina soarelui decât atunci când actorii joacă sub orice critică şi filmele sunt peste măsură de proaste!