E greu să nu observi cât de mult suntem atraşi – sau chiar dependenţi – de ceea ce numim sens, semnificaţie. Nu de un sens în sine, e aproape incomprehensibil aşa ceva, ci de ceea ce acceptăm la un moment dat sub acest nume. Însă nu aş crede că e în joc doar nevoia elementară de sens, nevoia de orientare în lumea vieţii. Nici doar credinţa într-un sens ori altul, aşa cum e posibilă în decursul timpului. Mai mult decât acestea e în joc însăşi voinţa de sens, voinţa de a institui noi şi noi sensuri, a le impune în cele din urmă. Tocmai această voinţă are, în destule situaţii, puterea neobişnuită a unei obsesii. Nu e de mirare atunci că noi propunem sensuri indiferent dacă sunt posibile sau nu. Le proiectăm în lumea vieţii şi căutăm a le impune indiferent dacă se justifică sau nu.
Cu îngăduinţa cititorului răbdător, mă întorc o clipă la Nietzsche şi la două fragmente din Voinţa de putere. Cum scrie în § 12, oamenii obişnuiesc să caute sensul peste tot, îl caută „în tot ce se întâmplă, fără ca acesta să fie acolo“. Risipesc astfel multă energie, un chin în bună măsură inutil. Şi constată cu timpul că nu siguranţa lor creşte, dimpotrivă, tocmai nesiguranţa, neliniştea lor („nesiguranţa, absenţa posibilităţii de a te odihni, de a te linişti într-un fel“). De ce se întâmplă totuşi astfel, cum de ne lăsăm în voia unor năzuinţe care se întorc până la urmă împotriva noastră? Nietzsche răspunde aici ca un psiholog al vieţii comune, atent mai ales la un gen de metafizică obişnuită, vulgară, care ne este adesea proprie. Observă că sub diferite impulsuri ale voinţei, sensul e văzut în felul a ceva ce urmează „să fie atins ca atare“. Ca şi cum ar ţine, naturalmente, de însăşi existenţa unor lucruri. Obsesia sensului te face să vezi „ca atare“ ceva care nu poate să fie văzut sau care, pur şi simplu, nu există. De pildă, cum se desăvârşeşte ordinea morală în lume, cum are loc mereu „creşterea iubirii şi a armoniei între fiinţe“, cum oamenii se apropie „de o stare generală de fericire“, eventual de ceea ce i-ar elibera în chip absolut („avântul spre un neant desăvârşit“). Se presupun ţeluri glorioase ale întregii deveniri, când, de fapt, ceea ce devine nu poate avea un sens în sine. Însă acest mod exaltat de înţelegere nu durează mult, la un moment dat e vizibilă vanitatea sa. Omul îşi pierde atunci credinţa în sine, în lumea sa dată. Nu-şi pierde însă orice credinţă: după ce condamnă ca iluzorie această lume, invocă sau inventează o altă lume. Din credinţa în iluzia acestei lumi se naşte o lume „cu totul altfel“. Doar că nici această credinţă nu rezistă prea mult, nu satisface, căci o lume separată de trup, timp şi moarte, adică de viaţă, se condamnă singură ca himerică.
Însă nu o lume sau alta ar fi de pus în discuţie, ci tocmai sensul credinţelor noastre. Sau dincoace de acesta, jocul unor voinţe, configurarea unor raporturi de forţe. Sursa nihilismului se află în acele credinţe care se opun acestei vieţi, care întreţin un raport negativ cu viaţa în trup, precum credinţa într-un scop „în sine“, cea în unitatea „ca atare“ a existenţei sau cea într-o „lume adevărată“. Acestea orientează privirea în aşa fel încât insignifiantă devine viaţa însăşi(1). Odată ce obosesc şi cad, stăruie doar gândul că nimic nu mai are sens. Ajunge astfel să se impună „nihilismul ca stare patologică“, aşa cum e numit aici. Starea patologică priveşte de fapt sensul ca atare („patologică este generalizarea teribilă, concluzia lipsei oricărui sens“, adaugă în § 13). În fond, sensul şi celelalte categorii nu aparţin ca atare existenţei, sunt în mod fals văzute astfel şi „proiectate în esenţa lucrurilor“. Căci în absenţa unor acte de percepţie, evaluare, interpretare, nu se poate spune nimic despre sens, nici că este şi nici că nu este.
Însă omul continuă să vadă sensul ca şi cum ar ţine de esenţa lucrurilor, continuă să-l proiecteze astfel ca atare. Tocmai aici rezidă una din cele mai ciudate naivităţi. Este vorba „de naivitatea hiperbolică a omului de a se privi pe sine ca sens şi măsură a lucrurilor“(2). O naivitate pe măsura reprezentării de sine şi, în acelaşi timp, un nemăsurat orgoliu.
Plecând de la aceste pagini, ar putea fi sesizate şi alte maniere naive de a privi sensul. Una dintre ele, de pildă, ne asigură că sensul în sine e absolut logic, raţional, chiar rezonabil, de preţuit oricând şi oriunde. Să-şi aibă oare acest mod de a privi o sursă în chiar autoritatea veche a logicii? Simplu vorbind, din punct de vedere logic o propoziţie are sens dacă respectă regulile gândirii valide. Cea mai importantă ar fi, în tradiţia aristotelică, regula noncontradicţiei. Tocmai aceasta ar asigura posibilitatea unei judecăţi cu sens şi a unei spuse cu sens. Însă ce anume s-ar putea conchide în grabă de aici? Că sensul – unei judecăţi sau al unui enunţ, dar şi al unor fapte, evenimente – e dat de însuşi caracterul lor logic. Iar dacă, tot în grabă, echivalezi „logic“ cu „rezonabil“, vei spune că sensul e rezonabil prin însăşi posibilitatea sa logică. Cu alte cuvinte, ar corespunde oricând unor norme şi valori dezirabile. Ar fi, prin aceasta, acceptabil ca atare, pozitiv, chiar edificator. Ar asigura – prin sine însuşi – o bună comunicare şi convieţuire, forme elevate de expresie şi viaţă.
Nu ştiu dacă aici e vorba doar de o confuzie sau poate o străveche dorinţă, însă această înţelegere ascunde o naivitate pe cât de frumoasă în aparenţă pe atât de riscantă, gravă. Însă nu aş învinovăţi logica de această ciudată naivitate. Am încercat la un moment dat să vorbesc despre posibilitatea unui sens aberant, chiar absurd. Expresia „sens absurd“ pare ea însăşi absurdă, dar nu este, nu întotdeauna este astfel. Unele situaţii ne lasă a vedea bine această metamorfoză a unor sensuri. De pildă, sensul care, aparent rezonabil, exclude în timp oricare altul. Este sensul fără alternativă. Sau cel impus în manieră silnică, violentă, aşa cum vedem în unele ideologii ale ultimului secol. Sau cel pentru care, în utopia sa, nu mai contează dacă e posibil un anume drum şi dacă merită risipită atâta energie. Or, a fixa un sens în virtutea voinţei de sens, acest lucru descoperă imediat nonsensul celor care se voiesc cu sens.
Cred că ideea unui sens rezonabil în sine are o sursă în conduitele întreţinute de simţul comun. Acesta caută de regulă sensul care se obţine în primă instanţă, un sens vizibil şi la îndemână, disponibil şi uzual. Însă tocmai acesta apare uneori aberant. Comentând câteva din obsesiile lui Ivan Karamazov, din cunoscutul roman, Bulgakov constată o antinomie teribilă pe care acesta o trăieşte. Aşa cum gândeşte personajul, dacă oamenii nu ar mai crede în Dumnezeu, ei nu ar crede nici în nemurirea sufletului, o credinţă în parte naturală ce ar putea oricând să dispară. Iar dacă nu ar crede în nemurirea sufletului, atunci nimic pe lume nu i-ar determina să-şi iubească aproapele. În definitiv, totul ar fi permis. Nu ar mai exista criterii morale deplin întemeiate. Această concluzie, perfect logică pentru Ivan, îl îngrozeşte pur şi simplu. Îl va chinui ani în şir ca pe puţini alţii. „Tragedia lui Ivan nu stă în faptul că ajunge la concluzii ce neagă moralitatea; doar nu puţini sunt oamenii pentru care teoreticul «totul e permis» devine un paravan confortabil pentru imoralitatea pusă în practică; tragedia constă în aceea că sufletul lui «ales, chinuit de atâta suferinţă», cum îl caracterizează stareţul Zosima, nu poate să accepte un asemenea răspuns“ (Ivan Karamazov ca tip filosofic). Într-adevăr, un sens comun, de a cărui evidenţă logică e greu să te îndoieşti, poate să apară de-a dreptul terifiant, destructiv în ordine morală.
Ne-am obişnuit de multă vreme să opunem sensul nonsensului, aşa cum raţiunea o opunem absurdului. Însă raţiunea – mai ales atunci când se vrea neutră, pur tehnică, „liberă de orice valoare“ – poate deveni ea însăşi absurdă. Sensul însuşi, dacă desfigurează tot ce atinge în zona voinţei care îl impune, atunci e un sens absurd, tocmai acesta e absurd înainte de orice.
(1) Se aflã aici un motiv pentru care Nietzsche nu crede „în ‚marile evenimente“ zgomotoase (Zarathustra, II), ci „în pluralitatea tãcutã de sensuri a fiecãrui eveniment în parte“. Un anumit fenomen „îşi schimbã sensul în funcţie de forţa ce pune stãpânire pe el“, forţã care, la început, împrumutã „masca forţelor precedente care ocupau deja acest lucru“ (Gilles Deleuze, Nietzsche şi filosofia, I, § 2, traducere de Bogdan Ghiu).
(2) De ce oare hiperbolicã? Filologul Nietzsche era destul de atent la puterea şi semnificaţia anumitor cuvinte. Naivitatea devine hiperbolicã atunci când e aptã sã te arunce dincolo de orice mãsurã a credinţei şi a vieţii obişnuite, sã te livreze unui dincolo şi, în cele din urmã, neantului ca atare. În acest fel, ea conduce la starea patologicã a nihilismului, când ajunge sã domine tocmai credinţa cã nimic nu are sens.