Pe frontul filmelor sponsorizate de către CNC, cel mai recent lungmetraj al lui Radu Gabrea, „O poveste de dragoste, Lindenfeld“, este dovada vie că nu renunţăm la filmul de duminică, de la ora 6 (absurd fiind faptul că nici măcar filmul care poartă un astfel de titlu nu se încadrează în această subcategorie). Şi, tocmai din această cauză, titulatura în sine a categoriei acţionează ca un catalizator şi îndreptăţeşte existenţa unor astfel de filme, sau, mai bine spus, existenţa unei astfel de grile româneşti.
Filmul spune povestea lui Ulrich/ Ulli Winkler (Victor Rebenciug), preşedintele unei mari companii, care vede la televizor un reportaj despre un fost sat săsesc din Banat. Satul se dovedeşte a fi Lindenfeld, cel în care Ulli se născuse şi trăise pînă în 1945, când cei mai mulţi membri ai comunităţii, inclusiv părinţii săi şi iubita sa de atunci, Helga (Victoria Cociaş), au fost deportaţi în lagărele sovietice. Acţiunea filmului este plasată în prezent, în Frankfurt, dar pe măsură ce Ulli devine din ce în ce mai confuz şi îşi roteşte ochii în jurul camerei sale, fixându-şi privirea asupra unui tablou de Van Gogh cu floarea soarelui, vom asista la „nefericitul“ eveniment într-un flashback, când în mijlocul treburilor agricole şi în mijlocul „afirmării“ dragostei dintre cei doi, trupele noii puteri apar pe nepusă masă şi strică idilicul tablou muncitoresco-romanţios. Nostalgiile lui Ulrich, provocate, într-o primă fază, de avansarea bolii sale necunoscute, diagnosticate, ulterior, ca fiind Alzheimer, şi, totodată, de întâlnirea cu o fostă consăteană care îl anunţă că Helga încă mai trăieşte, îl determină pe acesta să pornească într-o expediţie spre satul natal, alături de majordomul lui credincios, Boris (Alexandru Georgescu).
Întâlnirea dintre cei doi este fadă, iar reapropierea dintre ei este prezentată facil şi este lipsită de „scântei“ în planul restructurării iubirii pierdute şi a relaţiei dintre Ulrich şi satul în care crescuse. Regizorul inserează, când şi cum, câteva artificii de calcul, cum ar fi, spre exemplu, hămeseala de tip „prizonier al lagărelor“ a femeii şi halucinaţiile bolnăvicioase ale lui Ulrich. Astfel, povestea de dragoste de la Lindenfeld se transformă, în urma plecării lui Ulrich, într-o problemă de familie, prin apariţia conflictului de tip telenovelă dintre tatăl bolnav şi incapabil de a mai străluci şi fiul cu o dorinţă arzătoare de moştenire şi de preluare a afacerilor acestuia. Aşa-zisa dramă sau melancolie a relaţiei dintre Ulrich şi Helga va fi tăiată şi mascată de dorinţa bătrânului de a restaura satul şi de dorinţa fiului său de a organiza un mare „circ“ desprins din „Amintiri din Epoca de Aur“, cu un regizor de teatru „profesionist“ şi cu o mână de oameni/ tineri aduşi cu scopul de a crea sindrofii rurale. Aparent, cinematograful românesc încă nu tinde să se desprindă de astfel de secvenţe din birturile săteşti, în care animarea propriu-zisă nu este decât o uşoară melancolie care vine dinspre Nunta Mută şi trece, prin toate decadele, cu aceeaşi gratuitate şi facilitate patriotico-nostalgică.
De asemenea, filmul lui Gabrea uită să ne comunice lucruri. În general, cinemaul nu trebuie să ofere totul pe tavă, dar filmul, sau, mai bine spus, tonalitatea filmului lui Gabrea trece într-un semi-basm – totul se petrece cu prea multă uşurinţă, ca şi cum nu ar exista cauze/ consecinţe. Spre exemplu, să ne oprim la momentul din flashback în care ţăranca aleargă şi anunţă sosirea ruşilor. Dar ruşii sunt doar cu un metru în spatele ei! Scenariul tot uită să pregătească momentele şi ne izbim de nişte lucruri, într-adevăr, foarte banale, dar care devin, la un moment dat, nefireşti. Nici măcar tiparul de frumuseţe al crane-shot-urilor care împânzesc întreg filmul nu serveşte pentru a pregăti, pentru a lărgi spectrul dramei filmului. Un alt aspect negativ este şi calitatea sau superficialitatea relaţiilor dintre personaje, a replicilor, iar dialogurile sunt doar nişte frânturi care obturează o aşa-zisă profunzime specifică dramei. Spre exemplu, când Ulli ajunge acasă la Helga împreună cu majordomul său, Boris, acesta din urmă se întoarce să doarmă în maşina pe care o lăsaseră la intrarea în sat din cauza unui mănunchi de crengi care îi blocaseră drumul, „conform planului stabilit de dinainte“. Dar ce anume stabiliseră? În ciuda faptului că există etichetele/ tipologiile aferente, un singur schimb de replici dintre protagonişti nu poate justifica/ descrie intenţia sau relaţia dintre personaje. În astfel de momente, apar nefirescul, nenaturalul, iar coeziunea aşa-zisei poveşti de dragoste, cu tot cu declicurile ei, pare să nu mai aibă loc.
Din păcate, povestea de dragoste a lui Gabrea este o simplă aparenţă, un fundal de factură idilică în care amintirile lui Ulrich, înăbuşite cu conflicte de tip soap-opera, prevestesc nu doar boala avansată a protagonistului, ci şi boala filmului în sine.