La cum arata peisajul nostru literar de pe la 1820, Xenia Iordachi Hagiu nu l-ar fi compromis deloc. Ba dimpotriva. Poate ca nu-i asa de „artista“ si de priceputa la cele literare precum Vacarestii, Prale sau Mumuleanu, dar, în schimb, are o spontaneitate si o candoare a versificatiei si imaginatiei cum nu prea aveau contemporanii ei. Si-n plus, e modesta, nu umbla dupa glorie literara, multumita cu renumele dobândit „în mânastirea Agapia si în tot tinutul Neamt“, dupa cum ne certifica Ioanichie Balan (apud N. A. Ursu, „Studiu introductiv“ la: Shimonahia Xenia Iordachi Hagiu de la manastirea Agapia, „Stihuri“, manuscris autograf din anul 1826, Editie îngrijita de Eugenia Dima, Studiu introductiv de N. A. Ursu, Editura Gunivas, Chisinau, 2012, p. XVII). Din pacate, manuscrisul ei de „Stihuri“ (vreo 2000 de versuri, dupa numaratoarea lui N. A. Ursu) a ramas aproape necunoscut pâna la editia de la Gunivas – o editie eleganta si facuta dupa toate rigorile valorificarii unui manuscris. Xenia nu era însa chiar necunoscuta de vreme ce Ioanichie Balan îi face stihuitoarei un portret în „Patericul românesc“ – ba chiar si strânge câteva date pentru o schita biografica. Cele aflate de Ioanichie Balan au fost completate de cercetarile lui N. A. Ursu, dar tot putine au ramas (luam aceste date din studiul introductiv al lui N. A. Ursu). Xenia ar fi fost fiica biv-vel armasului Iordache Hagi si ar mai fi avut o sora – Catinca. Ioanichie Balan zice ca parintii au dat-o la învatatura, dar când au vrut s-o marite, Xenia a ales viata monahala, mai întâi la Socola si apoi la Agapia. Iordachi – cât o fi fost el de „boier sau boiernas„, proprietar de „zece liudi“ – nu statea prea bine, de vreme ce pe Catinca, ramasa mireana, o înzestreaza cu „doua pogoani vii“ în Dealul Mare biv vel spatarul Mihalache Cerchez, care zice si ca „am crescut-o eu în casa me“. Lipsa zestrei va fi atârnat si ea în drumul Xeniei spre manastire, dar stihurile ei nu plâng dupa lume. La Agapia, zice Ioanichie Balan, „cuvioasa Xenia se nevoia mai ales cu slujba la biserica, cu privegherea de noapte, cu citirea sfintelor carti si cu rugaciunea lui Iisus. Ascultarea ei era cântarea la strana, îngrijirea bisericii, iar în timpul liber facerea de stihuri versificate spre lauda lui Dumnezeu si mângâierea sufletului. Caci, ducând o viata cu totul aleasa, în post, în smerenie si în neadormita rugaciune, si fiind iluminata cu multa învatatura de carte, shimonahia Xenia se învrednicise de la Dumnezeu cu darul facerii de versuri duhovnicesti. Si era renumita aceasta cuvioasa în manastirea Agapia si în tot tinutul Neamt pentru sfintenia vietii ei si pentru alesele stihuri bisericesti pe care le scria“. Ca stihuitoare, Xenia era destul de vrednica si inspirata, nu mai putin si harnica. „Versurile sale“ – zice Ioanichie Balan –, „adevarate imne si cântari de bucurie, sunt izvorâte dintr-un suflet curat si împacat cu Dumnezeu. Ele cheama toata suflarea sa laude pe Domnul si sa marturiseasca minunile lui. Astfel, smerita Xenia este cea dintâi poeta în trecutul neamului nostru iar stihurile ei formeaza prima carte de imne românesti“. Limba acestor stihuri, dupa cum subliniaza N.A. Ursu, e plina de „particularitati dialectale moldovenesti“ (ceea ce ar putea fi, într-adevar, semn de cultura precara, de autodidact, cum sugereaza autorul studiului), dar tocmai naturaletea acestei culori dialectale ne arata o limba frageda, de o candoare admirabila si de o inocenta creativa euforica. Xenia scrie cum vorbeste, doar ca ritmat si cu vadita efervescenta plastica. Dupa cum zice, pe coperta, Eugenia Dima (care a redactat si un riguros glosar, nu doar s-a îngrijit cu acribie de editarea manuscrisului), în stihurile Xeniei „se simte sinceritatea, vibratia emotionala“; ca si temperatura devotiunii, fervoarea imnica si ingenuitatea unei credinte depline, smerita si fara poticniri. Xenia e fluenta în versificatie, merge – cu aproximatie – pe euritmii folclorice, naturale, fara mari scrupule însa. Daca ritmul nu iese, daca metrica nu corespunde sau „eufoniile“ nu se armonizeaza, nu-si face mari probleme de euritmica si „ermonie“: învinge dificultatile cu licente simpatice, sare peste hopuri cu nonsalanta. Fireste ca Xenia versifica scene si parabole biblice, le face, ca sa zic asa, „recitative“, preamareste virtutile credintei si virtutile în general, se tine de sinaxar (maicile îi recitau versurile la sarbatori) si compune – mai avântat, cu devotiune mai aprinsa – imnuri catre Fecioara (un fel de mic acatist) si catre Mântuitor. Nu pune teme de la ea: ea serveste doar, are constiinta de unealta modesta. Normal, versurile iau adesea turnura preceptistica, fac aforistica, întrucât stihurile Xeniei sunt si carte de învatatura si îndreptare si trag – obligatoriu – la sententiozitate. Caietul se si deschide, de altfel, cu o profesiune de adevar, cu o marturisire în taria credintei (într-o minunata moldoveneasca): „Adivarul în veac ramâni,/ Minciuna nu-l va rapuni,/ Macar di se lupta foarti,/ Vrând di pre pamânt a-l scoati./ Însa pren curgire vremii/ Va lipsi boldul smintelii/ Si se va face uniri,/ În dooa parti rasplatiri“. Xenia stie, de fapt, ce face, si-si contureaza singura structura si continutul caietului, care cuprinde „Cuvântari di mariri,/ Di laudi alcatuiri,/ La orânduieli sfinti,/ Câti s-au vazut pliniti./ Înca mai sunt si jeluiri,/ Si oarecari povistiri,/ Cugetari folositoari,/ Urmând ca într-o cântari,/ Duhovnicesti la voroava,/ Politicesti la podoaba“. Iata o constiinta poetica asumata, cu întreaga umilinta a celui ce se stie învrednicit doar prin gratia de sus, nu prin merite personale. Caci Xenia e mereu constienta ca e doar o unealta si ca în aceasta calitate – si numai în aceasta calitate – nu poate tacea minunile dumnezeiesti. Nu-i de mirare ca imboldul prim îi vine de la Sf. Augustin (desi ortodoxa, îi zice „sfântul“, nu „fericitul“; e o abatere din empatie, evident) si de la imperativitatea impusa de el în marturisirea acestora; dar cu ce drastica umilinta îsi asuma chemarea: „ase si mie, lepadaturii, din sfarmiturili mesii celui bogat împartasindu-ma, au doar mi se cadi a tace si a nu marturisi“?! Desigur, nu, asa ca „izvodeste“ „aceasta carti di laudi pren stihuri, spre mângâiere sufletului meu si cui o va priimi“.
Dupa canoane si cutume (carti bisericesti se vede ca citise, chiar daca nu statea prea bine cu cele „laice“), si Xenia îsi deschide manuscrisul cu o poetica – una crestina, fireste –, un „imn“ al cartii inspirate si al efectelor de „hrana“ ale acesteia. Nu la idee trebuie cautata Xenia (sunt locuri comune, obligate chiar), ci la candoarea ofertei: „Cartea di sinis graesti/ Catra cel ci o cetesti:/ Cetitoriule iubiti,/ Ceri luare aminti,/ Ceri întreaga-ntelepciuni/ Di la-nchinata Triimi,/ Si apoi ma iscodesti,/ Ma gusta si ti hranesti/ Ca nu sunt amaraciuni/ La stomahurile buni,/ Nici pricinuiesc eu greata,/ Ci mireazma si dulceata./ Di sunt unora sminteala,/ Eu ma stiu fara prihana,/ Di-am venit pren proasta mâna,/ Viu esti Cel ci ma mâna./ Ca tot izvorul cel placut/ Izbucnesti din pamânt,/ Si di ari repezala,/ Toata noroirea spala“ etc. E, în fond, conceptul de carte al profetilor, conceptul cuvântului ca aliment si medicament, ca rit lustral si salvator. Xenia nu va lucra cu alt imaginar al cartii si nici cu alta misiune a cuvântului. Repertoriul ei imaginativ si atitudinal n-are noutate, e cel consacrat de traditia liturgica, dar are, totusi, prospetime, în masura în care reuseste sa para unul spontan, nu unul repetitiv. Altminteri, fireste ca imaginatia Xeniei n-are tupeu eretic, e conformista si pioasa. Atitudinile sunt si ele cele din nomenclatorul imnic si devotional, caci stihuitoarea se poarta cum trebuie. Si ea e cuprinsa, bunaoara, de ebrietatea inspiratiei ca ordin si dar divin: „Toati, ca într-o betii,/ În vremi mi s-au dat si mii/ Di la Cel ci împarti buni/ Cu a Lui întelepciuni“ (nu-i de neglijat la aceste versuri efectul – involuntar caricatural – al limbajului, ceea ce le face subit simpatice). Desi sigura pe temeiul propriului misionarism, nu conteneste sa ceara mereu întariri de sus, ca sa nu sminteasca: „Iar si aceasta, Doamne, cei,/ Deaca spre folos ma vrei,/ Deaca va fi sloboziri/ Sa priimeasca vreo firi,/ Cele pren mânile meli/ Fii spre a Ta placeri./ Nu fii scandalisiri/ Pren a me nisocotiri./ Ca stii, ca un Dumnezeu,/ Ca nu esti lucrul meu“ etc. Pregatita astfel, cu întaritoarele divine invocate fierbinte, Xenia purcede la o versificare biblica, luând-o aproape capitol de capitol, de la geneza la Evanghelii. Cu spontaneitatea ei sarmanta si dezarmanta, e prima „gândirista“ din poezia noastra, prima care aduce fabula divina pe plai. Nu atât prin stramutare sau permutare, cum faceau Pillat si ceilalti, cât prin „psihologia“ insuflata scenelor biblice: „Apoi mergi-n Nazaret,/ Fiind micusor baiet./ Deci maica-Sa L-au dat la carti,/ Ci El spune ca stii toati,/ Si cu puteri graiesti,/ Nu în disert sa falesti“ etc. Daca ar fi prestiut de doctrina lui Crainic, Xenia ar fi fost cea mai autentica gândirista.
Simboluri, taine si virtuti crestine sunt luate si ele, destul de cu metoda, la cântat (rugaciunea, umilinta, suferinta, tacerea, botezul, lacrima, moartea etc.), cu aceeasi picturalitate naiva si cu ochii fixati pe exercitiul de ascensiune cereasca a sufletului: „O, lacramo, sfânta bai,/ Sau duhovniceasca ploai,/ Ca nu ramâni-ntelenit/ Sufletul ci te-au priimit,/ Ci ca un pom lânga izvoara,/ Pren cea sfânta umezeala,/ Creste roduri poliiti,/ Cerescului arvoniti./ Li salta pren aburiri/ Cu nespusa mirosiri“. Cu aceeasi naivitate imediata îsi spune si rugaciunile si imnele, dar nu uita nici sa ceara recompensa cuvenita, amintindu-i Fecioarei de datorie: „La ceasul iesirii meli/ Sa-m sosesti spre mângâeri,/ Sa ma duci la-Împaratii,/ Pentru ca T-am cântat Tii“. Fireste ca se simte si coplesita de stralucirea Fecioarei si se scuza ca „ca nu sa poati pren cerneala/ Sa-T spui toati la iveala“ si nici „nu sa poati ca sa-T scrii/ Podoabili pren condii“. Dar se straduieste si face un entuziasmat acatist al Maicii Domnului, cu deplina încredere în metanoia produsa de lucrarea Fecioarei: „Caci pren a Ta ameletari,/ Ai facut firii schimbari,/ Schimbând din adamiceasca/ Spre viiata îngereasca“. Atunci când se lasa mai în voia imagisticii, Xenia arata capacitate sintetica, unind repede contrariile materiale si nefiind departe de practica oximoronului: „Dragostea dumnezeiasca/ Poati foc sa se numeasca,/ Caci ca aprindi pre dor,/ Izbucnind ca un izvor“ etc. Ca la prooroci, si la ea iubirea si vocatia cântarii sunt „vapaie“ si „izvor“ deodata, iar poetica e pe baza de kenoza: „Vino, vino, Iisusa,/ Spre vapaie cea nistinsa,/ Cari întru mini ardi/ Si cântarili sloboadi“; sau: „Iisuse, Domnul meu,/ Ma sfârsesti dorul Tau/ Caci cum stau strugurii în teasc/ Si izvoara di vin nasc,/ Asa eu m-am tescuit/ Pentru Tini, Cel Dorit“. În orice caz, imnurile Xeniei sunt rod strict al râvnei ceresti, nu raspuns la vreo vanitate lumeasca: „Flacara dragostii Tali/ Ma pornesti la cântari,/ Nu vreun înteres di lumi/ Sau dulceata dupre firi“.
Exista si câteva slabiciuni tematice (sau preferinte), câteva insistente de tratare cam redundante. Atentie aparte primeste, de pilda, Abel (caruia Xenia îi contureaza o psihologie în prelungirea pasajului biblic); sau colocviul sufletului cu trupul/ inima; nu mai putin, stihurile despre moarte (vazuta destul de concret: „Ah, moarti, otravit pahar,/ Si la pacatos amar!/ Caci ti arati la ei urâta/ Si, dupre David, cumplita,/ Viind foarte-nveninata,/ Strasnica si-nfiorata,/ Încarcata di unelti,/ Dând dureri nimângâeti“ etc.), cu cele doua variante: a pacatosului si a dreptului. Cu credinta ei naiv-populara, Xenia picteaza abrupt scenele de deprimare în care dracii vad ca le este smuls un suflet: „Toti dracii sa spaimânteaza,/ Foarti plâng si sa ohteaza,/ Gâlcevesc cu tânguiri,/ Vazând om far’ di opriri:/ Iata, zici, Iisus/ Ci urgii ne-au adus,/ Râdica omul la ceri/ Pren a smereniei scari“. Cam toate scenele, fie cu sfinti, fie cu diavoli, au candoarea frescelor de Voronet. Naiva cum e, spontana si fluenta, Xenia n-are a se sfii între stihuitorii de pe la 1820. Iar între cântaretii de strana, poate sta si acum, alaturi de cei de azi.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 401