Prima, probabil, monografie Nichifor Crainic, meritul primordial al cartii cu care debuteaza editorial profesoara din Deva Geta Marcela Pârvanescu consta în însusi faptul aparitiei acesteia, în curajul autoarei de-a aborda o personalitate literara stupefiant de contradictorie, debordant de complex angajata politico-ideologic si implicit aprig controversata. Al doilea merit de ordin principal consta în obiectivitatea abordarii. Într-o abordare sine ira et studio. În perioada socialista, am fi fost constrânsi sa criticam aceasta abordare, pentru „obiectivism“; astazi îi apreciem caracterul impartial, stiintific.
Avem în aceasta carte mai întâi o biografie completa a scriitorului, întemeiata în principal, desigur, pe propriile rememorari ale acestuia („Zile albe, zile negre“, „Memorii II“), dar si pe numeroase alte documente, diverse, de la articole si interviuri crainiciene si amintiri ale unora dintre cei ce l-au cunoscut la studii erudite privind regiunea în care autorul „Sesurilor natale“ a vazut lumina si la starea agriculturii românesti în perioada copilariei lui sau la spiritualitatea taraneasca exprimata în folclor. Exploatând cu iscusinta sursele documentare identificate, cercetatoarea reconstituie edificator, expresiv, mediul copilariei lui Ion Dobre, fiul unui taran sarac din Vlasca, momente ale acestei copilarii, anii de scoala medie în seminarul teologic din Bucuresti si cei ai studiilor superioare în facultatea de teologie, punctati si de crize de constiinta; releva primele încercari poetice si primele colaborari, ca licean, la periodice, sub pseudonime precum Victor Ratiu, D. Crainic, D. I. Nichifor, N. Crainic si, în sfârsit, Nichifor Crainic. Cuprinzator, cu date relevante, e reconstituita mai ales perioada studentiei viitorului doctrinar literar, mentionându-se cursurile audiate, schitându-se profilurile intelectuale ale celor ce le-au tinut, acordându-se profilurile intelectuale ale celor ce le-au tinut, acordându-se deosebit interes procesului de formare interioara, sub influenta si confruntarea cu lecturi din diferiti teologi, de la parinti ai bisericii la, mai cu seama, gânditori religiosi rusi, ca Pavel Florenski si Nicolai Bulgakov. Cristalizarea conceptiei de viata si a optiunii ideologice – se precizeaza în monografie – s-a realizat la Viena, unde Crainic a frecventat si cursuri de filosofie si de istoria artei si unde s-a împrietenit cu Blaga. Deosebit de sensibil la aspectele confesionale si la diferentierile nationale ale religiozitatii, N. Crainic si-a format, în capitala Austriei, convingeri care aveau sa-i structureze gândirea, atât cea estetica, vectorizata de ortodoxism, cât si cea ideologico-politica, concretizata sintetic în formularea principiilor „statului etnocratic“. Cu perseverenta e urmarita, fireste, formarea personalitatii literare a scriitorului. Se mentioneaza colaborarea, în perioada bucuresteana a studentiei, la „Revista ortodoxa“, „Lumina noua“, „Caminul nostru“, „Viata literara“, „Ramuri“, „Cosânzeana“, „Revista politica si literara“, „Luceafarul“, începutul colaborarii, în perioada vieneza, la „Gândirea“, familiarizarea (stimulata de Blaga) cu literatura contemporana germana, traducerea unei carti a lui Rilke, transpunerile (din nemteste) ale unor scrieri de Merejkovski si Tagore, frecventarea intensiva a bibliotecii universitare vieneze. Un instructiv capitol e cel privitor la activitatea didactica a lui Crainic în facultatile de teologie din Chisinau si Bucuresti, activitate nelipsita de tensiuni, cum nu a fost nici aceea de academician. Însasi primirea în Academia Româna a fost precedata de momente tensionate, dezvaluite de cercetatoare cu ajutorul mai ales al jurnalului lui Rebreanu si al unor amintiri publicate, dupa 1990, de Pan M. Vizirescu.
Un capitol dintre cele mai incitante este cel consacrat implicarii scriitorului în politica militanta. Carlist înfocat, spre sfârsitul deceniului al treilea, desi era secretar general al Ministerului Cultelor si Artelor în guvernul Averescu, ostil restauratiei, Crainic s-a alaturat, dupa 1930, lui A.C. Cuza si a întreprins demersuri hotarâtoare pentru fuzionarea partidului acestuia, Liga Apararii National Crestine, cu Partidul National Agrar al lui Goga, devenind vicepresedinte al Partidului National Crestin, rezultat din aceasta fuziune. Principal ideolog al nationalismului extremist, în competitie cu Nae Ionescu, directorul (începând din 1926) al revistei „Gândirea“ a mai dirijat, în deceniul al patrulea, doua periodice, „Calendarul“ si „Sfarma-Piatra“, în care a proslavit fascismul si a facut apologia hitlerismului, s-a apropiat de miscarea legionara, a militat cu tenacitate pentru fascizarea tarii. Dupa preluarea puterii de catre Antonescu, N. Crainic a devenit ministru al propagandei în guvernul sau. Faptele acestea se stiu, ele sunt consemnate în tratate si sinteze de istorie, însa Geta Marcela Pârvanescu le anima prin numeroase reconstituiri concrete, prin evocari de situatii pline de atmosfera si culoarea fiecarui moment de istorie readus în memorie. Sursele reconstituirilor sunt presa vremii, memorialistica unor contemporani ai evenimentelor si studiile istorice dedicate epocii în cauza. Palpitante, pe alocuri zguduitoare, sunt paginile privind existenta lui Nichifor Crainic dupa 23 august 1944, consumata, timp de aproximativ trei ani, în Ardeal, prin ascunzisuri, sub nume fals, în continuare, pâna în 1962, în închisoare, adica în iad. Supliciile îndurate în locurile de detentie, mai ales la Aiud (înfometare, boli netratate, umilinte, batai), descrise în baza citatelor rememorari autobiografice si a marturiilor unor confrati de suferinta, nu pot sa nu impresioneze chiar si pe cineva care dezaproba total ideile si comportamentul politic din perioada interbelica a politicianului de extrema dreapta.
O sectiune a monografiei înfatiseaza, cum e normal, colaborarea lui Crainic, din primul an al aparitiei, la „Gândirea“, publicatia al carui prim doctrinar devine în curând, a carei conducere efectiva o preia în 1926 si careia, în 1929, îi fixeaza programatic orientarea ideologica, în amplul articol cu caracter de manifest „Sensul traditiei“. Geneza revistei si principiile orientative ale acesteia sunt prezentate edificator, si tot astfel situarea „Gândirii“ în contextul cultural-istoric, în miscarea literara, în luptele de idei din rastimpul interbelic. Cercetatoarea descrie clar si exact confruntarile dintre traditionalism si modernism, reconstituind succint polemicile lui Crainic atât cu adversarii curentului promovat de el (Lovinescu, Ralea s.a.) cât si cu traditionalisti refractari la ortodoxism, precum Iorga si Radulescu-Motru, si chiar cu ortodoxisti rivali, ca Nae Ionescu, incidental cu viitori colaboratori la „Gândirea“, apologeti ai sai, între care Const. D. Ionescu, cronicar literar al revistei, în jurul anului 1930. O nedumerire provoaca faptul ca principalul articol de doctrina, „Sensul traditiei“, care le contine rezumativ sau în germene pe toate celelalte, e tratat cam expeditiv. Prin semnalarea, în schimb, a opiniilor expuse în alte texte, anterioare si posterioare, paragraful consacrat ideologiei crainiciste caracterizeaza pertinent pozitia „Gândirii“ si a periodicelor de orientare convergenta în ansamblul publicisticii culturale interbelice. Nu se omite, în carte, nici mentionarea separarii de „Gândirea“ si situarea în opozitie cu ea, în 1934, a celui mai talentat si mai fecund colaborator, Lucian Blaga. Demonstrând rolul covârsitor al directorului revistei în fixarea ideologiei gândiriste, monografista nu trece cu vederea contributia în acest sens si a unor colaboratori de frunte ai periodicului, precum Radu Dragnea, Petre Marcu-Bals, Vasile Bancila.
Prezentarii activitatii lui Crainic din punct de vedere predominant istoric îi urmeaza examinarea ca atare a operei scriitorului, analizarea continuturilor si mijloacelor expresive ale acesteia. Un prim capitol al acestei sectiuni analizeaza eseistica lui N. Crainic. Reexaminând unele asertiuni din eseuri aparute în „Gândirea“ („Parsifal“, „Politica si ortodoxie“ etc.), acest capitol analizeaza patrunzator, mai întâi, volumul „Nostalgia paradisului“, la origine curs universitar, predat la Facultatea de Teologie.
Propunându-si întemeierea unei estetici teologice, structurata de ideea platoniciana, interpretata în spirit crestin, ca frumosul artistic e o copie a frumusetii divine si ca, implicit, arta exprima o nostalgie a paradisului pierdut, Crainic abordeaza, din perspectiva religioasa, probleme ca raporturile dintre arta si credinta, frumosul artistic si cel natural, cultura si civilizatie, arta si morala si altele. Pentru stabilirea dimensiunilor filozofice ale tezelor formulate de eseist, exegeta le pune în relatie nu doar cu gândirea lui Platon, contrapunctata de aristoteliana, cu filosofia lui Plotin, ci si cu vederi ale unor unor filosofi moderni (Kant, Hegel) si, mai ales, cu scrieri patristice (apartinând în special lui Dionisie Areopagitul) si cu exegeze teologice rusesti (Florenski, Bulgakov, Berdiaev). În acelasi capitol sunt prezentate „Dostoievski si crestinismul rus“, un alt curs al profesorului de teologie, editat postum, si conferinta „Poezia noastra religioasa“, tinuta în 1943, la Zagreb, în limba germana. Daca prezentarea cursului consta în rezumarea lui, cu punctarea asertiunilor structurate, conferinta e nu numai rezumata, ci si analizata critic, semnalându-se tezismul doctrinarului ortodoxist si anumite inconsecvente si contradictii ale discursului sau.
Un subcapitol al sectiunii consacrate operei e rezervat gândirii politice a lui Crainic. Acesta nu reia consideratii privind publicistica din „Calendarul“ si „Sfarma-Piatra“, ci reliefeaza conceptia formulata în eseuri teoretizante, ca „Ortodoxie si etnocratie“, „Titanii ateismului“, „Transfigurarea românismului“, sistematizate aplicativ, în „Programul statului etnocratic“, scriere ce contine programul virtual al unei organizatii statale de tip fascist, cu o economie având model corporatismul mussolinian.
Cel mai substantial capitol al sectiunii privitoare la opera e rezervat, natural, poeziei. Dintre cele trei subcapitole, primul radiografiaza tematica volumelor antume de versuri, mentionând, desigur, simtamintele patriotice explicit exprimate, exemplificând paralelismul de sensibilitate si forma cu logosul poetilor imediat premergatori ai patriarhalitatii (Vlahuta, Cosbuc, Goga), relevând procedee, figuri de stil, particularitati de lexic, efecte metrice obtinute prin accente de natura silabica si fonica. Ar fi putut mentiona si creatii lexicale, introducerea de vocabule ca „pretutindeneasca“, „lebadând“, „pogoraminte“. Nu omite sa semnaleze resurse folclorice si transfigurarea lumii rurale din ,,perspectiva sofianica“: salciile se pleaca, cu gesturi pioase, fumul casei parintesti urca drept si albastru, ,,tamâind stelele“. Coborâti pe pamânt, Dumnezeu si Sf. Petru sunt gazduiti de tarani.
O notabila contributie personala la progresul exegezei lirici lui N. Crainic include cel de al doilea subcapitol, care semnaleaza dimensiuni simbolice ale reprezentarilor din versurile poetului. Preluând tezele a doi semioticieni americani, C.S. Pierce si Thomas A. Sebeok, dupa care exista trei tipuri majore de semne: iconul, indexul si simbolul, Geta Marcela Pârvanescu demonstreaza ridicarea, adeseori, în poezia crainiciana, a iconului la simbol; cu alte cuvinte – blagiene – de la imaginea plasticizanta la cea revelatorie.
Reprezentarile sunt patrunse de sensuri ce transcend materialitatea lor. Însusindu-si asertiunea blagiana din raspunsul la discursul de receptie în Academia Româna al lui Crainic, potrivit careia poezia „Tarii de peste veac“ dar si a celorlalte volume ale noului academician trece, adesea, de la – în termeni evanghelici – ,,stilul marcuin“, adecvat mai mult pamântescului, la cel ioanin, care ,,apasa asupra cerescului si divinului“, exegeta expliciteaza simbolica unor reprezentari din toate domeniile existentului, vegetal, animal, geologic, cosmic. Studiind ,,iconul“ din sfera dendrologica, de exemplu, ea identifica (apelând si la „Dictionarul de simboluri“ al lui Chevalier si Gheerbrant) în brad (bradul crainician) un simbol ,,sacerdotal“, în molid: un simbol al extinctiei, în ulm: unul al dusmaniei înveninate, în plop: al visurilor si iluziilor copilariei, în salcie: al cucerniciei, în mesteacan: al gingasiei, în stejar: al întelepciunii ( simbolizata si prin vita de vie), în fag: al imensitatii cosmice. Si asa mai departe. De un prestigiu deosebit se bucura, în ochii poetului, maslinul, copac sacru, asociat cu însasi divinitatea. Fauna îl fascineaza pe poet mai cu seama prin componenta avicola. Poetul contempla soimul, ciocârlia, porumbelul, bufnita, barza; se descopera pe sine în vultur: „O, suflete, tu esti vulturul/ Robit din libertatea firii“. Dintre patrupede sunt evocati si invocati mai ales calul, cerbul. Reprezentarile de tot felul se înscriu, desigur, pe un fundal, si acesta reflecta peisajul autohton, cu munti, câmpii, vai, ogoare, iazuri, izvoare, cu mare. Decodând si simboluri cromatice, exegeta mentioneaza îndeosebi rosul, albastrul, violetul, galbenul, verdele, puctând conotatiile semnificante ale fiecareia dintre aceste culori.
Al treilea subcapitol privitor la poezie interpreteaza motivul luminii: laitmotiv al lirismului crainician. Nu înainte de a înregistra rodul poetic al numerosilor ani petrecuti de autorul volumului „Soim peste prapastie“ în întuneric, în iadul închisorii de la Aiud. Celebrând, în contrast cu beznele infernale, lumina emisa de corpurile ceresti, în special de soare, poetul sugereaza implicit reverberatii în aceasta ale luminii absolute, necreate, divine.
Ultimul capitol înfatiseaza memorialistica lui Crainic, întocmind „biografia“ acesteia, narând peripetiile prin care ea a trecut pâna sa ajunga la tipar, dezvaluindu-i continutul cutremurator, relevându-i calitatile literare, între care fluenta narativa, maiestria potentarii situatiilor, fie dramatice, fie comice, si a portretizarilor, notele de umor.
„Concluzii“-le plaseaza, judicios, personalitatea si opera lui Nichifor Crainic, si implicit revista „Gândirea“ în istoria literaturii nationale.
Textul monografiei e urmat de o bibliografie imensa. Sunt mentionate toate volumele scriitorului si majoritatea articolelor din periodice. Bibliografia critica cuprinde, probabil, tot (în orice caz aproape tot) ce s-a scris despre Crainic: în carti si în presa. Ea include, pe deasupra, titluri de lucrari cu caracter istoric si memorialistic, privitoare la perioada interbelica, îndeosebi la miscarile politice de dreapta, titluri de opere filosofice si teologice din toate timpurile, de studii de poetica, de semiotica. Toate acestea sunt utilizate, în carte, cu discernamânt si cu aplicatii adecvate la poezia eseistica si publicistica lui Crainic.