O „Masa Rotunda de acum 50 de ani“

Sunt aproape 50 de ani de când, într-o dupa-amiaza a anului 1965, i-am invitat la fostul Centru de Radiobiologie al Ministerului Sanatatii din Bucuresti, al carui director eram (astazi, Centrul de Cercetari si Studii Medico-Militare, avându-l ca director pe acad. prof. dr. Victor Voicu, primul post-doctor care a lucrat într-un laborator condus de mine), pe câtiva dintre cei mai promitatori colegi ai mei de generatie, majoritatea cercetatori, spre a-si spune parerea despre evolutia disciplinelor în care lucrau, despre proiectele si viziunea lor de viitor. Invitatii mei erau: Alexandru T. Balaban, astazi academician si profesor la Universitatea Texas A&M din Galveston, SUA, chimist de reputatie mondiala, Virgiliu N. Constantinescu, fost presedinte al Academiei Române, ambasador, creator de discipline stiintifice în domeniul tribologiei si al mecanicii fluidelor, Dinu C. Giurescu, astazi academician, profesor universitar, deputat în Parlamentul României, istoric renumit, Razvan Theodorescu, ajuns, de asemenea, academician, profesor universitar, fost ministru al Culturii si distins istoric al culturii, Ana-Maria Narti, critic de film, apoi deputata în Parlamentul Suediei, tara în care s-a stabilit, Ion Vianu, medic psihiatru, scriitor cunoscut si om de cultura, stabilit în Elvetia, si Iancu Pascaru, stabilit în SUA, inginer electronist, recent înca vice-presedinte al unei mari companii electronice americane, constructoarea etaloanelor de frecventa ale satelitilor americani. Gazda eram eu, stabilit azi în SUA, bio-fizico-chimist de formatie, în prezent profesor la Tufts University, Boston, Massachusetts, membru de onoare al Academiei Române, director stiintific al unei companii de biotehnologie la Boston, MA.

Cei 50 de ani care s-au scurs de la aceasta întâlnire au confirmat pe deplin calitatea deosebita a participantilor si, ceea ce este mai important, au validat acea viziune asupra societatii exprimate atunci de acesti oameni. Valoarea lor profesionala si viziunea lor s-au dovedit a fi relativ independente de sistemul social-politic în care traiau. În ciuda adevarului profund al aforismului lui Miron Costin („Nu sunt vremile supt cârma omului, ci e bietul om supt vremi”), cel putin în cercetarea stiintifica, valoarea personala, munca si efortul sfârsesc prin a da roadele asteptate. Am revazut de curând textul conversatiei purtate de participantii la amintita întâlnire si aceasta concluzie mi s-a impus o data în plus.
În 1968, asadar, Ministerul Fortelor Armate (nomenclatura de atunci a Ministerului Apararii Nationale) a preluat Centrul de Radiobiologie de la Ministerul Sanatatii, i-a schimbat numele si a înlocuit directia civila a institutiei cu o directie militara. Dupa ce s-au perindat câtiva ofiteri medici, la conducerea Centrului a fost numit director Victor Voicu, tânarul absolvent al Institutului Medico-Militar care fusese repartizat Centrului de Radiobiologie în 1963, când eram eu director. El conduce Centrul si astazi, iar evolutia lui stiintifica si umana – despre care doresc sa scriu aici – sunt o ilustrare a viziunii exprimate în 1965 de participantii la acea discutie.
Victor Voicu, nascut în 1939, venea de la tara. O veche traditie româneasca face ca o parte însemnata din marea intelectualitate a tarii sa-si aiba originea în mediul rural. Voicu confirma aceasta traditie. Ca student, atras de lustrul intelectual al prelegerilor si al ideilor stiintifice ale lui Alfred Teitel-Bernard, farmacolog de renume la Facultatea de Medicina din Bucuresti, el alege farmacologia ca specialitate si  decide sa i se consacre. La Centrul de Radiobiologie aduce un aer proaspat în laboratorul de farmacologie si obtine rezultate interesante în cercetare, care duc la primele sale publicatii peste hotare, în reviste de circulatie internationala. Numeroase discutii stiintifice avute el în acea perioada m-au convins de temeinicia lucrului sau stiintific, de seriozitatea experimentatiei si de entuziasmul care-l caracteriza.
În 1970, sunt numit profesor la Facultatea de Medicina a Universitatii din Craiova, alaturându-ma echipei care tocmai întemeia aceasta Facultate. Competenta, entuziasmul si, as îndrazni sa spun, spiritul de sacrificiu caracterizau aceasta echipa. Îmi vin în minte numele lui Valeriu Nestianu, primul decan al Facultatii de Medicina, al lui Dinu Tanasescu, distins biochimist si om de caracter, si al altora precum Gabriel Niac, fizico-chimist renumit, profesor de calitate exceptionala prin cunostintele sale, prin personalitatea sa impresionanta, Oliviu Gherman, fizician umblat si om de vasta cultura – oameni care, desi lucrau în alte facultati, influentau simtitor progresul Facultatii de Medicina. Ministerul Învatamântului, condus atunci de Mircea Malita, om de o inteligenta creatoare si cultura universala, mobilizat, în plus, de vointa de a moderniza si de a dezvolta învatamântul superior din România, si o conducere politica locala luminata, gratie îndeosebi lui Constantin Babalau, prefect de Dolj si prim-secretar de partid al judetului, au facilitat imens dezvoltarea Facultatii de Medicina atunci create. Datorita acestei conduceri au fost aici numiti profesori si conferentiari competenti, fara interferentele obisnuite ale forurilor politice universitare si ale altora. Când s-a ivit necesitatea numirii unui conferentiar la disciplina Farmacologie a Facultatii, eu alaturi de mai multi colegi am propus numirea lui Victor Voicu. Aveam convingerea ca va aduce un spirit nou într-o Facultate noua. Si asa s-a întâmplat. Voicu a trecut cu succes concursul de conferentiar, a fost numit si apoi a asezat farmacologia pe o baza moderna si stiintific productiva, la Craiova, deschizând studentilor noi si interesante perspective. Cursurile îi erau apreciate de studenti, fiindca erau meticulos lucrate, cu bibliografie la zi, stimulante.
Din nefericire, viata universitara, recrutarile de cadre didactice, activitatile studentesti au luat o întorsatura profund negative începând din 1972. La conducerea politica locala a sosit o ruda a Elenei Ceausescu, înlocuindu-l pe Constantin Babalau, cel a carui minte deschisa, inteligenta vie si generozitate facusera atât de mult bine Universitatii în general si Facultatii de Medicina în special.
În 1973, eu am plecat din tara, din ratiunile de mai sus si din alte ratiuni personale, având prin nastere si filiatie cetatenia franceza. De atunci, mi-am desfasurat activitatea în afara tarii, dar am ramas profund legat de ea, de colegii si de colaboratorii mei din România.

În toata aceasta perioada am continuat  legatura cu Victor Voicu, atât înainte de 1989, cât si dupa. I-am urmarit activitatea de cercetare si publicatiile, m-am întâlnit cu el la congrese stiintifice. Între timp, fusese numit profesor de Farmacologie la Institutul de Medicina si Farmacie din Bucuresti (astazi Universitatea de Medicina „Carol Davilla“), iar dupa 1989, devenise general în Armata Româna. Succesul activitatii lui stiintifice face sa fie ales mai întâi membru corespondent si apoi membru titular al Academiei Române, iar putin mai târziu, secretar general al venerabilei institutii. O frumoasa cariera a lt. major Victor Voicu, proaspat absolvent al Institutului Medico-Militar din Bucuresti în 1963!
În anii care s-au scurs de la Revolutie, Victor Voicu s-a lansat în activitati industriale, întemeind companii dintre care „Labormed” s-a transformat într-un mare succes tehnico-comercial, rasplatind în acest fel munca inteligenta, pasionata si riguroasa a lui Victor Voicu.
În toti acesti 50 de ani de când îl cunosc pe Victor Voicu am fost impresionat de rectitudinea caracterului sau, de onestitatea si integritatea lui stiintifica, de fidelitatea lui în prietenie, dezinteresata si sincera, de modestia lui profunda.

Si astfel revin la frazele introducerii mele, derivate din spusele colegilor mei la masa noastra rotunda: efortul, perseveranta, integritatea si seriozitatea stiintifica sunt premise sigure ale reusitei în viata, ale capacitatii de a reda societatii macar o parte din ceea ce ne-a fost dat în cursul vietii noastre.