Alexandru Musina, Lucrurile pe care le-am vazut (1979-1986), Tracus Arte, 2013, 101 pag.
Contextul în care trebuie discutata reeditarea antologiei aparute la Tracus Arte, „Lucrurile pe care le-am vazut (1979-1986)“, este unul nefericit: în data de 19 iunie 2013, poetul Alexandru Musina a încetat din viata. Reprezentat de forta al generatiei ’80 si, în acelasi timp, unul dintre poetii foarte importanti ai deceniilor urmatoare, Musina a lasat în spate o opera deloc usor de adunat si îndosariat. Pentru ca poetul a mizat mereu pe o diversitate specifica a formulelor si pe experimentul controlat. De la livresc la experimental, de la grav-existential la ludic, de la autoironic la dramatic, de la romantic la mizantrop, arsenalul poetic al lui Musina a surprins mereu prin maniera în care, oricare ar fi fost alegerea instrumentala, senzatia de poezie majora nu a lipsit niciodata. Musina este, în interiorul generatiei (termen care are legitimitate mai ales în aceasta zona cronologica), poetul care a lucrat permanent la a-si perfectiona capacitatea de a scrie pe mai multe voci. Mai mult chiar, spiritul polemic ascutit dovedit în legendarul (deja) „Epistolar de la Olanesti“ l-a transformat într-un personaj extrem de influent.
Remake-uri
În primul rând, o atentie deosebita merita „cearta“ lui Musina cu postmodernismul. Preluând o remarca manolesciana („Istoria critica“ îl prezinta pe autorul „Tratatului despre frica“ în conflict direct cu termenul de postmodernitate), Musina este, în anii ’80, promotorul teoretic al unui curent care sa înlocuiasca pretentiosul si insuficientul „postmodernism“: „noul antropocentrism“.
Desigur, acesta este din start un schimb periculos, înlocuind termenul care circula deja în critica occidentala (dupa Perry Anderson, conceptul apare chiar în interbelic, în zonele Americii Latine) cu unul si mai general, greu de aplicat vreunui curent artistic. Însa motivul pentru care am adus în discutie aceste planificari teoretice ale poetului este pentru a arata interesul sau puternic pentru încadrarile corecte, evitarea utilizarii formulelor hazardate si construirea unui nou cadru conceptual. Observând miscarile grabite ale liricii (noile revendicari referentiale dupa acel „remake modernist“ al anilor ’60, ’70), Musina presimte ca poezia trebuie sa-si reevalueze mizele, racordându-se acestor noi mentalitati. De aici si nesfârsitele insertii livresti din scrierile sale. Parodieri (în spiritul lui Olson care recompunea „The Waste Land“ prin ceea ce poate fi usor numit parodie structurala), remake-uri, legaturi vizibile în realitatea culturala româneasca, toate aceste elemente fac – de la un moment dat – parte din demersul poetic al lui Musina, iar acesta îsi dubleaza sarcina: o data, el este un poet grav-existential (celebrul „Budila-Express“ fiind exemplul cel mai puternic pentru acest motiv persistent al angoasei), iar de cealalta parte sta livrescul acestei poezii (arta rafinata a intelectualizarii poeziei – în cazul lui Musina), care tempereaza permanent tonul automat patetic.
Si aici putem gasi elementele postmoderne ale lui Musina: în umorul fin din spatele acestor constructii breathless, în recompunerea logica-sintactica a versului pentru a potenta permanent (ca sa folosim structurile lui Genette) „dispozitia narativa si în ludicul exersat în interiorul imaginarului si al tipologiilor. Evident, din aceste motive Mincu îl încadreaza (tezist, fixist, monodiscursiv – în spiritul cunoscut al criticului) între textualisti. Însa, în cazul lui Musina, tocmai faptul ca formulele lui depasesc mereu aceste idiomuri îl transforma în poetul greu de recuperat unitar despre care vorbeam la început. Musina nu este doar ludic, ci lucreaza si în tonalitati grave, nu este doar experimentalist, ci si un supraveghetor atent al demersului experimental. Aceste tehnici sunt vizibile mai ales în debutul si spre finalul volumului „Lucrurile pe care le-am vazut“. Fie mici elegii parodice, fie schite mistificate care prezinta viata de profesor, toate rezuma, de fapt, anturajul potentiator al mega-poemului „Budila-Express“: „gagicile astea asa de misto women and wenches cadavre/ didactice cu toale si smacuri cu foliculina/ lor galvanizând trecatorii asa speriate când ai/ umblat cu negri si arabani cum poti sa tremuri/ de-o inspectoare/“.
Un whitmanian
Unic în literatura româna, actual înca prin vitalitatea si voracitatea existentiala, construit aproape ireprosabil (si poemele lungi necesita un talent special care sa tempereze discursul si sa-l echilibreze în urma exploziilor secventiale, talent care la Musina trece drept natural), poemul este un precedent esential al literaturii deceniilor urmatoare: angoasa modernista este calibrata cu inteligenta de jocul „înteleptului resemnat“, programul sentimental este livrat perfect pe tonul calm al observatorului, iar structura aparent textualista leaga, în fapt, tot acest proces aluvionar. Poemul „Budila-Express“ este o parodie (din nou, sensul termenului trebuie cautat în afara superficialului pe care îl presupune) a literaturii americo-centriste a anilor ’50 si ’60. Sonetul fals pe care îl construieste Musina devine dramatic tocmai datorita mesajului indirect pe care îl poarta: „si noi am vazut Teliu-Valley“.
Aceasta recompunere a tematicii poetice (transmutarea imnului ginsbergian, a sonetului whitmanian pe teritoriile „salbatice“, rustice si ofertante ale României) este mijlocul prin care Musina reuseste, în fapt, sa vorbeasca despre adevarata drama a minoratului, a periferiei culturale, cu aerul întelegerii si al confesiunii directe: „Si noi am calatorit cu Budila-Express/ În diminetile toamnei, în amiezile de vara,/ Sub cerul iernei, primavara am calatorit/ Cu Budila-Express./ Si noi am coborât la Hermansforf, am vazut/ Bidonville-urile din marginea terasamentului,/ Nesfârsitele turme de capre râioase, si noi/ Am vazut Teliu-Valley, si noi am auzit/ Graiurile amestecate ale triburilor de culegatori de ciuperci,/ Si noi am prajit slanina la flacara brichetelor, am crosetat/ Rabdatori, în asteptarea minunii, si noi/ Am vizitat Întorsura-City, ba chiar ne-am întors/ Cu preafrumoase suvenire./ Si noi am lesinat prin parcurile din Flowers-Town/ Si noi am vazut cadavrele strivite de locomotiva/ Si noi am traversat simplonuri în care/ Poti face dragoste pe tacute linistit, si noi/ Am adormit, si noi ne-am trezit mahmuri/ În Budila-Express.“, „c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:/ TREBUIE E NECESAR SE CERE/ TREBUIE E NECESAR SE CERE/ TREBUIE E NECESAR SE CERE/ TREBUIE (dar eu… jap!) mi-au spus/ E NECE (dar real… buf!) SAR/ Ei/ TREBUIE! Mi-au ordonat./ d) „O.K.“ am zis./ Si am îmbatrânit“.
Desigur, o alta parte importanta (însa nu la fel de exploziva ca „Budila-Express“, poem greu de egalat în literatura româna chiar si astazi) este ciclul „Alexia“, unde „Moloch“-ul lui Ginsberg devine în maniera ironica a lui Musina „Godemisul“: „Cine face sa tremure papurisul/ În noptile fara luna si vânt?/ Godemisul./ Cine pune rotile autobuzelor în miscare, cine umple/ De surâs fata coafezelor când îsi iau bacsisul? Godemisul“. Aceste momente fac parte din proiectul livresc al lui Musina, care stapâneste total arta parodiei. Acestea sunt accentele sale postmoderne, vizibile si în „Breviarul anestezic al mestrului Fornicatus“, în „Experientele“ sau în „Hebdomadarul profesorului A.M“. La fel, conditia ironica, parodica a lui Musina a putut fi observata si în încercarea de a scrie un roman de duzina despre vampiri în 2012, „Nepotul lui Dracula“. Si acolo, cu toate ca tematica si constructia tipologica a romanului îl aducea în fata cititorilor ca pe un esec total, conditia postmoderna a lui Musina s-a aratat pe teren propriu. Spuneam atunci ca, departe de un sepuku literar, Musina îsi exerseaza doar mâna de prozator. De altfel, maniera aproape aristocratica a lui Musina de a privi literatura se vede în eleganta cu care îsi construieste si îsi calculeaza discursul literar propriu.
Reeditarea volumului „Lucrurile pe care le-am vazut“ era esentiala. Nu doar pentru ca este unul din cele mai bune volume ale anilor ’80 (desi a fost publicat abia în ’92), ci si pentru faptul ca parcursul poetului este înca insuficient cunoscut. Fara îndoiala, Alexandru Musina a fost unul dintre cei mai abili utilizatori ai materialului poetic: „Platesc scump privilegiul. Voi, oamenii,/ Sunteti cruzi, desi ne vorbiti despre mila,/ Pareti neatenti. Dar ochiul plasei/ Nu e nicicând prea mare si nici prea mic“. Spirit polemic, dialectica existentiala permanenta si convingerea ca experimentul tinut sub control este oricând permis.