Exegezele de clasici nu-s, cu siguranta, treaba usoara. Cel putin asa s-ar putea crede daca luam seama la masa exegetica, adesea sufocanta, care apasa pe creatia lor. Dar scrisul despre Caragiale, spre deosebire de orice alt clasic, e de doua ori mai greu.
Mai întâi, fireste, din pricina bibliografiei în continua expansiune, a carei conspectare nu-i de colea. Desigur, un om harnic poate trece, chiar daca nu fara truda, peste acest complex bibliografic, peste acest complex, sa-i zicem, cantitativ. Iar românii, orice s-ar spune si orice s-ar zice, e oameni harnici la scris, cu deosebire la scrisul despre Caragiale. Dovada stau nu numai multele studii si articole, contributii si expertize, ci si sutele (nu cred sa fie exagerare) de lucrari de licenta livrate anual pe subiect Caragiale. Devine, asadar, fie ca românii nu se descurajeaza la documentare cât de grea, fie ca au o atractie aparte si fatala pentru interpretarile pe Caragiale; fie, desigur, si una si alta. Destul ca sunt destui oameni care nu se lasa descumpaniti de complexul de cantitate.
Depasirea prin lateral
Numai ca, în cazul deosebit al lui Caragiale, mai vine un complex, unul, sa zicem, calitativ. Mircea Iorgulescu (care a dat o fascinanta carte despre Caragiale) l-a exprimat cel mai franc: nu poti scrie despre un autor a carui inteligenta te copleseste. Iar la Caragiale e caz patent de strivire. În general e bine ca un critic/exeget sa fie mai inteligent decât autorul (nu pentru ca ar si fi, ci pentru ca autorul integreaza inteligenta în ceva mai complex); sau macar sa aiba sentimentul unei egalitati de inteligenta; asta, macar pentru a asigura confortul de judecata, daca nu si îndreptatirea ei. Caci daca un autor e permanent si clipa de clipa mai inteligent decât exegetul, lucrul devine stresant si grav complexant. Supra-inteligenta autorului devine o teroare pentru comentator. Cazul nu se poate rezolva, fireste, decât individual. Nu exista o instanta care sa masoare compatibilitatea de inteligenta dintre Caragiale si exegetii sai (chiar daca acuma exista masuratori pentru inteligenta), asa încât nu putem merge decât pe încredere: cumva-cumva exegetii si-au rezolvat ei acest complex si eventuala inferioritate nu-i mai stânjeneste. Nu e, totusi, un postulat ca I.L. Caragiale ar fi mai inteligent decît orice posibil comentator. Sau, daca totusi e, sunt, iata!, solutii de a fi depasit, macar prin lateral.
Cam prin lateral îl depaseste (daca si-a pus problema) si Constantin Hârlav, în „Despre Caragiale. Încercari de precizie… istorico-literara“ (Editura Karta-Graphic, Ploiesti, 2010). Numai ca Hârlav avea si temeiuri pentru asa depasire. În primul rând, patima de Caragiale tine la el din tinerete si, în al doilea, necum sa treaca, ea a sporit cu vremea, facând din Hârlav un cercetator consacrat lui Caragiale si unul din editorii sai de încredere. Hârlav nu numai ca a lucrat, cu Stancu Ilin si Nicolae Bârna, la ultima editie de „Opere“, dar a si editat, singur, câteva lucruri caragialiene, valorificându-si munca de filolog. Cartea sa e, deci, în buna parte, rodul acestor cercetari de editor si al descoperirilor facute în cauza; ea e brodata, prin urmare, pe fapte pozitive si pozitiviste. Dar nu e, fireste, doar atât. Chiar daca nu e dezvoltata, ci, din contra, contrasa, ea are conduita unei monografii (a unei schite de pregatire, ce-i drept, mai degraba). Desfasuratorul ei merge de la primele încercari pâna la capatul operei – ba chiar dincolo de el, la corespondenta. De cuprins, cuprinde, asadar, tot ce-i trebuia unei monografii. Documentat pâna la saturatie în „caragialelogie“, Hârlav evita sa se angajeze în lucruri deja spuse – si ras-spuse – si cauta, dimpotriva, mici fisuri pe unde sa se strecoare, fie ca exeget, fie ca istoric literar pozitiv. De aici aerul ca, dincolo de contributiile de editor, el se ocupa de nuante pierdute, de sfumature delicate. E un scrupul de onestitate, dincolo de un exercitiu de finete. Sunt, acestea, calitati pe care le-a expus înca de pe vremea când se exersa în cronica literara. I le remarca drept primele vizibile Nicolae Oprea, în portretul din «Literatura „Echinoxului“»“, I (Editura Dacia, Cluj, 2003): „Finetea analitica se subordoneaza, în cazul sau, unui comentariu echilibrat si clar în expresie“. Nu erau, desigur, sa se piarda cu vremea. Din contra.
Carari si cararui
Cum zice Nicolae Mecu în savuroasa lui prefata contaminata de caragialisme, Hârlav „detine mirosul zonelor neexplorate sau nu îndeajuns cercetate“ si „mai întâi masoara bine pâna unde au ajuns aceia – adica predecesorii, n.n. –, pentru ca initiativa lui sa înceapa de acolo mai departe“ (p. 6). (Nu e, deci, chiar chestie de miros, de instinct, ci de premeditare a scrupulozitatii, de discernamânt istorico-exegetic). Masuratoarea îl si inhiba, dar îl si stimuleaza pe Hârlav. Ea nu-i lasa prea mult spatiu (fie din cauza predecesorilor, fie din a lui), dar îl si ambitioneaza sa gaseasca o carare nebatuta. Astfel de carari – alteori doar cararui – în materie de exegeza caragialeana sunt greu de gasit, iar faptul ca, totusi, Hârlav gaseste câteva, devine de la sine un merit. Nu stiu însa daca unele dintre ele nu erau previzibile. Oare nu era de asteptat, bunaoara, ca primele exercitii ale lui Caragiale „sa contina“, „în embrion, date probante în privinta chipului în care se individualizeaza progresiv scrisul caragialean“?! (p. 24). Surpriza ar fi fost doar în cazul în care Caragiale ar fi început ne-caragialean. Altminteri, în astfel de propozitii care puteau fi date ca adevarate dinainte, meritul se reduce la aducerea probelor concrete; e ceea ce, fireste, Hârlav si face. Nu fara excese de merit trecute în contul tânarului sarcast (n-as zice ca întepaturile lui la adresa lui Macedonski chiar debordeaza în „subtilitatea, ingeniozitatea, ambiguitatea explicatiunii“ – p. 35; au, desigur, verva, dar destul de basse; nu face nici macar pentru un viitor Caragiale). Cu atentie focalizata urmareste Hârlav „strategia si tactica (literare) adoptate de tânarul Caragiale pâna la data recunoasterii sale“ (p. 38). Daca strategia si tactica duc la rezultat, ele sunt, desigur, bune, eficiente. Nu e neaparata nevoie sa fie si elegante; iar aici nu cred ca se pune cazul: în mare, strategia lui Caragiale a mizat pe „scandal“, iar tactica – pe agresarea unor anti-junimisti. Îi putem însa, alaturi de Hârlav, „recunoaste scriitorului“ „cel putin idealitatea cu care privea si îsi privea acreditarea în republica literelor“ (pp. 40-41). De ce nu? E un bovarism comun la toti tinerii scriitori.
Exercitiile de la „Ghimpele“ si „Claponul“ vin, la urma, considerate la locul lor: „Ele au si valoarea asa-zicând de pregatire, didactica, dar si o valoare în sine“ (p. 56). Cu „valoarea în sine“ e însa o problema vag delicata, întrucât ea s-ar fi vazut numai daca, Doamne fereste!, Caragiale ar fi ramas doar cu aceste texte. L-as fi vazut eu atunci pe Hârlav dovedindu-le „valoarea în sine“. (Ca sa fiu mai clar chiar decît se cuvine: valoarea lor vine din urma). De altfel, ca orice bun monograf, si Hârlav ia partea subiectului investigat (desi la Caragiale nu mai era cazul!) si nu scapa nici un prilej de exaltare, cazînd uneori la extremitate. E destul de dificil de admis ca pe Caragiale l-ar specifica „o incomoda consecventa atitudinala“ (fie ea si doar a operei) si chiar greu de primit ca „radiografia comica a societatii contemporane (…) reprezinta sistematica desfasurare a unei filosofii întemeiate pe valoarea adevarului“ (p. 60). Caragiale nu se complexa în fata filosofilor si nu vad de ce ar face-o, în numele lui, exegetii sai. Cum societatea româneasca a „încremenit în proiectul“ lui Caragiale, desigur ca de „valori de adevar“ e vorba în opera sa; dar nu pe calea unei „sistematici desfasurari“ etc. de filosofie.
Când demareaza spre interpretari, Hârlav are aplomb (si devine de regretat ca acribia lui documentara l-a inhibat mai mult decât l-a încurajat), chiar daca se întâlneste în concluzii cu alti exegeti. Descifrarea „secretului“ personajelor lui Caragiale e un astfel de moment de inspiratie interpretativa: „Fiecare erou e, în felul sau, un fantast, un fascinat, un convertit la un mit propriu, e înaltat pe cataligele unei imagini sacralizate despre sine“ (p. 76). Cum Hârlav a întârziat cât a putut cu aparitia acestor comentarii, unele din intuitiile sale s-au dezvoltat în alte exegeze (cum ar putea fi, de pilda, cea despre „elanul discursiv“ al personajelor, care ar fi chiar „semnul elanului lor vital“, p. 81, ideee comuna cu cea din eseul lui Mircea Iorgulescu; poate ca „nota din 2010“ – p. 87 – n-ar fi trebuit sa treaca sub tacere cartea lui Iorgulescu, ajunsa pe la a treia editie). Trecând de la exercitiile de junete la teatru si de la acesta la proza, Hârlav schiteaza traseul unei monografii pe care nu îndrazneste s-o faca. Precum era si de asteptat de la un editor scrupulos, corespondenta vine propusa ca parte a operei: „corpusul epistolar apartine de drept Operei“(p. 102). În principiu, asta depinde de conceptul de opera profesat de exeget (chiar daca la Caragiale mai toate scrisorile sunt jocuri literare), dar fiind vorba de un editor, nici nu mai ridicam vreo pretentie; de regula, ultimul volum de opere cuprinde corespondenta; prin urmare, asa e, corepondenta apartine, macar de fapt, operei.