Gheorghe Iova, Excursia în plina desfasurare, Editura Charmides, Bistrita, 2010
Impunerea unei practici a scriiturii ca experienta a limitelor, de catre asa numita „miscare textualista“ afirmata în secolul XX (printre reperele careia se numara Tel Quel, Texturre, TxT sau Change), a fost îndeajuns de exorcizata din punct de vedere teoretic pentru a o mai discuta aici în amanunt. Cu toate acestea, exercitiul imaginarii si aproprierii unei estetici a placerii textuale ce include scriitura cu voce tare (articularea incidentelor pulsionale, stereofonia carnii profunde, amplificarea voluptatilor limbajului), asa cum ni-l propune Roland Barthes în „Placerea textului“ si în maniera în care îl dezvolta Gheorghe Iova în cel mai recent volum al sau, „Excursia în plina desfasurare“ (Editura Charmides, Bistrita, 2010), ne ofera posibilitatea initierii într-o dialectica aparte a seductiei la nivelul textualitatii.
Textul care transcrie trupul
Valorificarile conceptului de „textuare“, termen apartinandu-i, se stie, lui Gheorghe Iova (si pe marginea caruia autorul formuleaza o întreaga teorie a continuitatii retelelor verbale ale textului, care, aidoma tesuturi nediferentiate, împanzesc si transforma totul în spatiu), constituie centrul de interes al „Excursiei în plina desfasurare“. Mizand pe ideea generativa ca textul „se face“ si afirmand dubla valoare, erotica si critica deopotriva, a practicii textuale, Gheorghe Iova ne invita la parcurgerea „corp la corp“ a unui traseu aglutinant, imprevizibil, imprecis delimitat pe harta textului. Fie pas cu pas, generand impresia unui efort de înaintare surprins cu încetinitorul, fie prin salt, în functie de provocarile marcate acumulativ, pe masura ce se configureaza logica traseului.
Desi ocupa un numar relativ redus de pagini din deschiderea volumului, relatarea desfasurarii propriu-zise a evenimentului excursiei, în cadrul unui „text de zece zile“, asa cum ne anunta autorul desemnand o durata virtuala a existentei epice, reprezinta cea mai substantiala parte a cartii. Pentru Gheorghe Iova, a scrie despre ceva înseamna întotdeauna a da acelui ceva o corporalitate necesara, crescuta în si din însasi fiinta senzoriala a scriitorului, concentrata în text pana la a deveni un punct de continuitate în interiorul acestuia si amintind astfel de potentarea de catre Gheorghe Craciun a „maniei personale“ în „Mecanica fluidului“, mai exact de cazul „dilatarii existentei prin scris“.
Amalgam al încercarilor de recuperare a „memoriei“ trupului si al deschiderilor spre fictivul identitatii, excursia justifica spontaneitatea scrierii trupului, fara a-l alfabetiza; totodata, amplifica viziunea ca trupul nu se reduce la anatomie, ci devine capabil sa traseze contururile unei alte realitati, prelungire vibranta a corpului fizic, coagulare a unei fascinante intimitati catalizabile: „O constiinta a talpilor, a unui prezent absolut, de la o prezenta de forta, constiinta contactului iminent dezvolta imaginatia, elibera caldura.“
Într-un prim sens, excursia se identifica cu punerea în scena a asumarii unei traditii literare riguroase de catre autor: „Faceam ce faceau si ei. Imitam excursionisti conform bogatei literaturi a secolului. (…) Ca eram în excursie redevenea fapt limpede în traditia faptelor.“ Totusi, modul în care „excursionistul“ se raporteaza la literatura secolului ramane marcat de ambivalenta. Aderarea programatica la traditie nu adanceste siguranta urmarii unei „cai batatorite“, ci dimpotriva: în buna masura paradoxal, terenul pe care se desfasoara excursia se dovedeste nereprezentabil, anuleaza imaginea hartilor consultate. Inexistenta marcajelor, întarzierea aparitiei indicatoarelor suprapun excursiei ratacirea, nejustificabila însa, întrucat excursionistii care îsi propun sa tina minte harta si indicatiile, sa identifice anumite locuri si sa aleaga simplificarea ar fi trebuit sa nu rateze bifurcatiile ce tintesc spre destinatie, spre varful muntelui înaltat în padurea narativa (care ar putea fi foarte bine descrisa prin metafora lui Borges din „Gradina poeticilor care se bifurca“). Semnele de recunoastere nu lipsesc însa cu desavarsire din text. Notatii precum stangas1t, stangas2t, dreaptas2t, dreaptas3t, stangas3t s.a.m.d. semnaleaza atat faptul ca fiecare excursionist îsi poate trasa propriul parcurs în padure, cat si o testare a abilitatii cititorului – devenit si el, în cele din urma, unul dintre excursionisti – de a colabora cu rapiditatea, cu surpriza textului. De exemplu, în stangas1t curge apa, apoi în stangas2t se întinde padurea, în dreaptas2t curge apa sub frunzis peste pietre mari, în stangas4t „e jos“, în dreaptas5t „e sus“, într-o succesiune halucinanta de detalii. Punctele importante în desfasurarea excursiei – calatoria cu camionul, popasul la cabana încuiata, negocierea camerelor, ocolirea muntelui, urcarea dificila a povarnisurilor, pierderea în hatisul padurii, etc. – compun astfel un scenariu initiatic al carui proces de descifrare presupune, prin chiar natura sa, participarea neconditionata.
În imaginarul corporalitatii se integreaza treptat si elementele care fac parte din decorul excursiei: cutele, petele, gropile, stancile nu sunt altceva decat corpuri si urme de corpuri. Însusi timpul excursiei subsumeaza o durata a fenomenelor care intra în legatura cu natura intima a corporalitatii. Timpul scrierii, timpul cuvintelor, timpul recuperarii memoriei se metamorfozeaza prin refuzul desprinderii eului, care reprezinta sursa textului, de propriul trup, aflat în plina rostogolire, în plina afirmare a materialitatii sale distincte, într-un timp al locului, care invadeaza si, prin aceasta, obiectivizeaza o memorie în care poti sa uiti de orice, „sa-ti aduci chinezeste aminte“.
Aici, textuarea se îmbiba cu valentele unei „emisiuni corpusculare“. Trupul lucreaza, reia, inventeaza. Iluminarea propozitiilor corporale puse în textul excursiei intervine energic pe suprafete, dezvaluind, la limita, chiar procesul inventarii procedeelor de deplasare pe fiecare portiune a traseului. „La limita“, adica la limita unei desfatari atopice – din moment ce ea neaga asteptarile discursului standardizat –, care are drept obiect libertatea trupului criptografiat dens în pagina: „Trupul se enerva insuportabil în coborarea grabita. Nu se putea macar o rostogolire. Este vorba despre una. Sa ma rostogolesc odata, sa merg cu spinarea, sa ocolesc talpa si sale, sa-mi îndoi spinarea si sa ma rostogolesc o vreme a desfatarii incalculabile.“ Textul excursiei neaga orice fel de gratuitate; este un text al contractiei, al încordarii, al schimbarii bruste de directie, al fortelor paralele.
Interstitiul desfatarii
Constructia volumului aminteste de „Falsul jurnal la Pupa Russa“ al lui Gheorghe Craciun, la care autorul cartii de fata face, de altfel, numeroase trimiteri indirecte. Materialul este organizat sub forma unei „culegeri“ de texte datate, intercalate însa, unele reluate la anumite intervale de pagini, fara a se respecta întotdeauna succesiunea lor fireasca, certificata de criteriul datarii. Din acest punct de vedere, datarea ofera un prim „pliu“ al crearii iluziei textului. Ceea ce-i justifica tehnica, ocolisurile, inaccesibilitatea imediata mi se pare a fi proiectarea unei infidelitati, nu a unui sens. Excursia – la nivel formal, miscarea textului spre punctul în care textul însusi se compune, punct în permanenta substituibil – echivaleaza cu reaproprierea unui limbaj reconstruit din aproape în aproape, în ale carui falii se disperseaza toate celelalte limbaje posibile, semnificand astfel autoritatea unui limbaj devenit în cele din urma indicibil prin anularea centralitatii semnificatului. Textualitatea devine astfel opresiva, iar litera autoritara.
Variatiile structurale imprevizibile graviteaza – pare a sugera Gheorghe Iova – în jurul obsesiei decupajului: „Proiectez sa exemplific o literatura exemplificata mai multe. Iar nu roman. Nu compozitie, nu. Ci. Si ci. Ci si. Uite asa cacofon chiar cacofonf. Bruiaj complet, însa fin si discret. Cacofonf.“ – protocol necesar elaborarii problemei ideologiei si înscrierii textului în campurile decupate, campuri ale cauzalitatii (istorice, economice, politice, sexuale etc.). De la acest mod prin care institutia paginii se circumscrie deopotriva grilei socializante (nu lipseste trimiterea la „ipoteza comenzii sociale“ formulata de Maiakovski, conform careia rezolvarea oricarei probleme sociale nu este imaginabila decat printr-o opera poetica), dar si experientei trupului se revendica exemplificarea unei pluralitati de texte manifest; textul dragostei, textul placerii, textul protestului autorului, textul angajarii în conversatie, textul declaratiilor de principii, textul dorintei de text, textul societatii noastre, caracterul textual al puterii, toate acestea stabilesc conventii si conjuncturi. Autorul respinge conformismul la care l-ar constrange administratia textuala, în care include si angajarea textelor în alcatuirea romanului. Asadar, „Excursia în plina desfasurare“ nu se doreste a fi un roman, deoarece asta ar însemna ca textul s-ar restrange la pauza sa finala; pe cand textul lui Gheorghe Iova ocoleste si amana pauza finala, înainteaza în forta, confirma în permanenta un dinamism superior, depaseste conventionalitatea uzajelor.
Condensat pentru a fi parcurs într-un ritm alert, textul este cel care, nu atat prin galanterie artizanala, cat printr-o întreaga dispunere de ecrane invizibile, de sicane selective, îsi alege cititorul. Iova confectioneaza o suita de imaginaruri ale limbajului, riguros întretesute, în volumul carora se produce interstitiul desfatarii, dezvelirea corpului textual – pe de o parte, fast verbal, acumulare de limba, lexic, perimare a atitudinilor gramaticale, iluzii, seductii, intimidari ale limbajului; pe de alta parte, transpunerea corpului erotic în chiar profilul textului. Limbajul actioneaza, în consecinta, asemenea unui canal conductor al instantei corporale a celui care textueaza în text si, în acelasi timp, ca element de conexiune al tensiunilor ce irup în limbaj, dar si trup: „Textul ca imagine a desfasurarii acopera trupul si patrunde în cute în pliuri înfasoara. Nu viril ci asemeni unui trup complementar. Întalnirea trupului cu trupul. Nu propozitii ci puneri în propozitii.“
Debordanta se dovedeste forta prozatorului-teoretician de a exploata si multiplica resursele textului, ale instantei discursive, de a (se) investi în text si în utilizarea lumii de catre text pana la autoconsumare. Cu riscul de a da impresia unei exhaustivitati birocratice, Gheorghe Iova nu lasa niciun aspect la voia întamplarii; chiar si blancurile, locurile „goale“, deformarile, nerealizarile, dezorientarile, aberatiile sau falsurile „textului cacofonf“ dobandesc pe aceasta cale un statut privilegiat, sporindu-i autenticitatea.