Expoziţia deschisă recent, la Muzeul Naţional de Artă al României, este, fără îndoială, un must see (nu m-am putut abţine, dar, vă rog să mă credeţi, este o expresie pe care o folosesc doar ironic) al actualului sezon muzeal bucureştean. De la şcoala de Belle-Arte la Academia de Arte Frumoase. Artişti la Bucureşti 1864-1948 este prima – dintr-o serie de trei expoziţii – pe care Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti o organizează în acest an. Se împlineşte, aşadar, un secol şi jumătate de când, printr-un decret din 5 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţa Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti. Se împlinea, astfel, visul lui Theodor Aman, care pledase, cu multă devoţiune, ani în şir, pentru apariţia unei asemenea instituţii. A fost unul dintre puţinele momente din istoria secolului al XIX-lea în care tânărul stat român a luat-o înaintea altor ţări europene. Instituţii similare s-au înfiinţat la Budapesta în 1871, la Sofia în 1896 şi la Belgrad în 1937. E adevărat, nu ne puteam compara nici cu Parisul, nici cu Viena, dar suplineam mult prin entuziasmul extraordinar al cadrelor didactice şi al „studenţilor“. Am pus cuvântul între ghilimele, pentru că, deşi vârsta celor care urmau cursurile Şcolii era similară cu cea a colegilor de la Universitate, şcoala a obţinut statut universitar, aşadar, de parte a învăţământului superior abia în 1931, când devine Academia de Arte Frumoase din Bucureşti.
Alexandru Satmari, „În atelierul Şcolii de Arte Frumoase“, 1897
Nu am să încerc, în nici un fel, să fac, aici, o istorie a Şcolii; o face foarte bine Ioana Beldiman, în masivul catalog care însoţeşte expoziţia. Pentru că am adus vorba despre catalog, trebuie să spun că el este realizat de Ioana Beldiman, Nadia Ioan Fîciu şi Oana Marinache, cu sprijinul destul de competent al redactorului Ioana Gruenwald, Codruţa Cruceanu asumându-şi traducerea în engleză a textelor. În treacăt fie spus, este regretabil faptul că sunt tot mai rare cataloagele de expoziţii care au şi traduceri în franceză, mizându-se pe faptul că toţi cititorii străini vorbesc engleza. E adevărat, aşa cum este adevărat şi că, în România de azi, un bun traducător pentru franceză este mai greu de găsit şi că traducerea textelor în două limbi ar mări cu mult costurile de editare şi tipărire. Totuşi, cred că România, care ar trebui să se mândrească mai mult cu francofonia ei şi ceva mai des decât cu prilejul sărbătoririi zilei de 14 iulie şi a diverselor mondenităţi ocazionate de Ziua Francofoniei (ştie cineva că aceasta are loc la 20 martie?), ar trebui să facă ceva mai mult în această privinţă. De exemplu, la cataloage s-ar putea găsi, măcar, soluţia unor rezumate în limba franceză… Dincolo de asta, catalogul este tipărit în condiţii grafice ireproşabile, ceea ce pentru o carte cu foarte multe ilustraţii cu reproduceri ale unor opere de artă este esenţial.
Mai important mi se pare faptul că întregul proiect expoziţional, coordonat de Roxana Theodorescu şi de Cătălin Bălescu (acesta din urmă fiind rectorul Universităţii Naţionale de Arte), este realizat impecabil. Expoziţia beneficiază de suportul unui grup de muzeografi şi arhitecţi coordonat de Şerban Sturdza, din care mai fac parte Ioana Beldiman, Mariana Celac, Dan Cioclu, Nadia Ioan Fîciu, Francina Mancas-Palad, Mika Nilic, Corina Stoianovici şi Ioana Tilicea. Operele selecţionate fac parte din patrimoniul muzeului-gazdă, dar şi din cel al Muzeului Universităţii Naţionale de Arte (ştiaţi că există o asemenea „secţie”, din păcate nevizitabilă deocamdată, în cadrul respectatei instituţii de învăţământ superior?), al Muzeului de Artă din Constanţa, al Muzeului Municipiului Bucureşti, al Muzeului de Artă din Bacău şi al Cabinetului de Stampe din cadrul Bibliotecii Academiei Române.
Selecţia autorilor este vastă şi reprezentativă, iar expunerea este, ca de regulă atunci când este vorba despre expoziţiile realizate la Muzeul Naţional de Artă, sobră şi elegantă. Ceea ce „şochează“, însă, vizitatorul obişnuit al Muzeului sunt cele două săli-accent: reconstituirea unui atelier de pictură de pe la 1890 şi reconstituirea unei săli-atelier de sculptură şi a atelierului de gravură al Şcolii. Presele de gravură şi toate celelalte unelte folosite în atelier au fost păstrate decenii întregi în diversele sedii ale Şcolii, iar aerul de prospeţime muzeografică pe care îl degajă cele două săli constituie, fără îndoială, partea cea mai fermecătoare a întregului demers.
Revenind la selecţia artiştilor, este firesc ca, în domeniul picturii, aceasta să înceapă cu Aman şi Tattarescu şi să continue cu Ioanid, Henţia şi Andreescu (acesta din urmă, pe bună dreptate, foarte bine reprezentat), G.D. Mirea şi Vermont. De altfel, curatorii expoziţiei au ales, de regulă, opere valoroase, ceea ce face ca expoziţia să fie cu atât mai interesantă. Există, însă, şi pictori mai puţin cunoscuţi sau apreciaţi, precum Mihail Dan, Dimitrie Serafim, Artachino sau Alexandru Bănulescu. Motivul pentru care şi aceştia îşi au locul lor în expoziţie este faptul că au făcut parte din anumite ateliere, or, pentru a-ţi face o idee despre ceea ce a însemnat Şcoala, în ansamblul său, nu doar vârfurile din fiecare generaţie, expunerea lucrărilor lor mi se pare salutară. Şi sculptorii sunt aleşi după aceleaşi principii. Lucrări cunoscute, de Karl Storck (chiar dacă acesta nu a fost profesor la Şcoala de Belle-Arte, dar este prezent printr-un portret al lui Aman), de fiul său, Carol, bineînţeles, de Ion Georgescu, de Ionescu-Valbudea, de Frederic Storck sunt expuse cu generozitate. Evident, nu au cum să lipsească nici geniile sculpturii româneşti, Brâncuşi şi Paciurea, aşa cum, în cazul picturii, nu lipseşte Victor Brauner.
Desigur, nu chiar toţi profesorii şi elevii Şcolii sunt reprezentaţi. Aşa cum am spus, s-a făcut o selecţie riguroasă, determinată nu doar de spaţiul avut la dispoziţie (deşi sălile de la parterul Muzeului sunt destul de generoase, ca suprafaţă), ci, mai ales, de calitatea şi reprezentativitatea autorilor şi a operelor lor.
Expoziţia poate fi înţeleasă şi drept un mic dicţionar enciclopedic de artă românească din perioada în care s-au pus bazele culturii naţionale moderne, urmată de cea mai fastă eră a culturii naţionale, cea a exploziei de inovaţie dintre cele două războaie mondiale. Criteriul cronologic este perfect îmbinat cu cel al genurilor artistice, astfel încât sensul general al expoziţiei este unul echilibrat, iar sălile-accent despre care am vorbit produc exact acele rupturi necesare pentru a imprima un ritm original întregului discurs muzeografic.
Nu ne rămâne decât să aşteptăm, cu interes, următoarele segmente expoziţionale, care vor avea în vedere dezvoltarea fostei Academii de Arte Frumoase, în perioada de după 1948 şi, apoi, în perioada de după 1989. Este de sperat că rectorul Cătălin Bălescu va apela, atât cât este posibil, la cât mai mulţi dintre colaboratorii care au lucrat la realizarea proiectului expoziţional de la Muzeul Naţional de Artă al României, pentru a asigura un succes similar.
Oricum am lua-o, aşa cum spuneam, expoziţia trebuie neapărat văzută (nu toţi dintre noi o vor apuca pe cea care se va organiza, probabil, peste alţi 50 de ani), şi încă pe îndelete, mai ales că în sălile bine aerate ale Muzeului vă veţi afla departe de vipia ce ameninţă să se abată asupra Capitalei în săptămânile următoare.