Că existenţa umanităţii se înfăţişează azi în alţi termeni decât în urmă cu un secol sau chiar cu o jumătate de veac este de domeniul evidenţei.
O dinamică a maşinismului imprimă existenţei un ritm de vârtej. De aici uniformizarea civilizaţiei materiale, tendinţa de a situa vestimentaţia, stilul comunicării între oameni sub aceleaşi forme, de a restrânge diverse manifestări de ordin cultural în aceleaşi tipare, de a universaliza gusturile culinare, de a adopta aceleaşi mijloace de circulaţie, de a îmbrăţişa aceleaşi norme distractive şi aceleaşi comportamente
domestice…
Diversificarea este doar aparentă, pentru că în căuşul pământului sunt azi de două ori mai mulţi oameni decât acum patru-cinci decenii şi de aproape patru ori mai mulţi decât la începutul secolului XX.
Dar sunt probabil mult mai puţine nuanţe prismatice în manifestarea modalităţilor de a percepe caracteristicile civilizaţiei materiale şi de a recurge la facilităţile ei.
De aici până la tentaţia universalizării proceselor de schimb şi de stăpânire a bunurilor acestui pământ nu mai este decât un pas.
Şi pasul este făcut de mult; el se numeşte piaţă şi schimburi de produse în orizontul proceselor socio-economice axate pe traseele marfă-bani.
Iar pământul unei ţări, odată transpus în condiţia mărfii, a intrat în circuitul acesteia şi ar fi cumva nu doar normal, dar şi de dorit să fie scos la vânzare şi acaparat de acela care are bani.
Acest circuit, devenit deziderat, a fost aclamat acum douã-trei luni de o tânără cercetătoare, economistă, pe coperta unei reviste economice, astfel: „Noi avem pământ. Voi vreţi pământ. Facă-se voia pieţei“ (vezi Economistul, nr. 2/2014).
Ei, aşa, chiar e bine! Un silogism de zile bune care ar despuia ţara cât ai clipi din ochi!
În realitate, liberalizarea vânzării pământului înseamnă o catastrofă pentru condiţia României. Este de mirare, de aceea, cum de oameni politici cu răspunderi sau personalităţi implicate în gestionarea problemelor agriculturii nu au dezbătut această chestiune, ca pe una purtătoare de destin şi a fost lăsată să somnoleze în cabinetele deputaţilor până când fenomenul a fost acceptat şi aprobat de instanţele statului.
Adoptarea legii privind liberalizarea vânzării pământului către străini poartă cu ea consecinţe care duc, potenţial, la dezagregarea teritoriului numit România.
Amintesc că până azi, când legea nu exista, străinii au cumpărat circa 900.000 ha de pământ, altfel spus, peste 9.000 km pãtraţi. Ca atare, România nu mai are 238.000 km pãtraţi, ci o suprafaţă de 228 sau 229.000 km pãtraţi.
Restul aparţine străinilor. Iar prin adoptarea legii scelerate a liberalizării pământurilor procesul se va accelera.
Se cuvine subliniat faptul că străinii joacă pe diferenţa de preţ al pământului din România faţă de preţul terenurilor agricole din Apusul sau Centrul Europei. În Apus este de cinci-şase ori mai mare decât în ţara noastră.
De asemenea, configuraţia proprietăţii pământului în marile state europene faţă de România diferă structural. Ca să nu mai vorbim de SUA.
Am cercetat multă vreme istoria noastră agrară şi o cunosc bine şi pe cea general-europeană.
În Apus, marile proprietăţi de peste 5.000 ha reprezintă norma. În SUA, marea proprietate se consideră aceea care depăşeşte 20.000 ha.
Acolo s-a constituit o altă istorie agrară, statele au altă dimensiune şi au altă structură a populaţiei rurale. În SUA, ponderea populaţiei rurale este de 3-4% din totalul populaţiei.
Nici SUA şi nici Apusul Europei nu au mase de ţărani care să fi trăit peste o mie de ani în condiţiile feudalismului sau ale sistemului bazat pe dijmă (neoiobăgia, cum a numit-o Dobrogeanu-Gherea). Estul Europei a fost cufundat în ruralitate şi, dacă este să fim cinstiţi, procesul modernizării economice a României a pornit la intensitatea şi parametrii efectiv moderni abia după 1945. România veche a avut doar câteva centre urbane cu alură într-adevăr modernă: Bucureşti, Ploieşti, Iaşi, Craiova.
Nici măcar la cumpăna dintre feudalism şi intrarea în epoca modernă întinderea marilor proprietăţi nu avea dimensiunile proprietăţilor funciare din SUA. Domnitorul Mihail Sturdza, unul dintre cei mai mari latifundiari din Moldova, deţinea 27.000-30.000 ha. Mai erau doi-trei asemenea latifundiari. În Muntenia se disting ca mari proprietari de latifundii Gh. Gr. Cantacuzino (fost prim-ministru conservator), care deţinea circa 40.000 ha de pământ, apoi Dinu Mihail, magnatul parvenit din Craiova, al cărui castel a fost construit aproape concomitent cu al lui Gh. Gr. Cantacuzino (azi, muzeul de muzică „George Enescu“).
Pe ansamblu, marea proprietate moşierească, stăpânită de circa 2.000-3.000 de mari proprietari, deţinea peste 50% din pământul ţării, în vreme ce peste 900.000 de familii ţărăneşti nu dispuneau de nici 30%.
Necazul consta în faptul că nici proprietatea între 10-50 ha nu era extinsă; ea nu marca în vreun fel configuraţia proprietăţii rurale din România.
Ţara era profund rurală; 80% din populaţie trăia la sate. Iar până la sfârşitul secolului al XIX-lea analfabetismul se ridica tot la 80%.
Abia odată cu venirea lui Spiru Haret ca ministru al Învăţământului şi Educaţiei numărul ştiutorilor de carte a crescut la 36%, iar în perioada interbelică el a atins 56%. Mai rămâneau 44% de analfabeţi. Bineînţeles, femeile erau cel mai năpăstuite. În judeţul Gorj, de unde provin eu, femeile neştiutoare de carte atingeau 95% la începutul secolului al XX-lea.
Pe acest teren s-a dezvoltat sistemul bazat pe dijmă, care a înscris, între 1870 şi 1918, probabil cea mai dură pagină din istoria ţărănimii române. Pe zone întinse a funcţionat şi sistemul marii arendări. Moşierii îşi arendau pământul pe intervale de trei-cinci ani unor persoane (sau asociaţi) pentru bani. Contractele se înnoiau, iar cel mai adesea urcau atunci arenzile.
Totul se răsfrângea asupra producătorilor direcţi, a ţărănimii, care suporta urcarea vertiginoasă a arenzilor, indiferent de faptul că plata se făcea în cote din cantitatea produselor (cerealiere) sau în bani.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea sistemul bazat pe dijmă (sau în bani) a înregistrat o creştere vertiginoasă.
A apărut o criză de structură a vieţii agrare din România fundată pe trei piloni: 1. insuficienţa pământului, care viza majoritatea ţărănimii; 2. concentrarea majorităţii suprafeţelor agrare şi agricole în mâinile moşierilor flancate într-o măsură consistentă de marii arendaşi (fraţii Fischer deţineau în arendă circa 220.000 ha); 3. conjunctura comercială favorabilă a vânzărilor cerealelor peste hotare (o piaţă de cereale activă) către ţările apusene din Europa (în special Germania, Olanda şi Belgia), care se foloseau de cerealele relativ ieftine din răsăritul Europei (România şi Rusia) spre a creşte animale de carne (porci şi vite). Procesul era favorizat de creşterea rapidă a populaţiei oraşelor în Apusul Europei.
Pe acest teren s-a creat o gravă criză de structură în regimul agrar din România, care a dus la marea răscoală din 1907. Fenomenul a avut o dimensiune şi o intensitate excepţionale.
Notez faptul că şi presa străină, şi cercurile politice şi diplomatice din Europa ştiau perfect condiţia şi carenţele vieţii agrare din România, dar au scris despre ele şi le-au analizat doar atunci când ţara a fost cuprinsă de vâlvătăile conacelor şi ale ţărănimii care îşi revărsa în acest mod suferinţele silnic zăgăzuite.
A existat un şoc de conştiinţă al claselor superioare, însă repede depăşit după ce ţărănimea a fost zdrobită de detaşamentele de represiune.
Monumentul inegalabil închinat anului 1907 este Răscoala lui Liviu Rebreanu, romanul tulburător care a marcat conştiinţa epocii, dar care n-a fost nici până azi asumat până la capăt dintr-o „pudoare“ imatură a societăţii româneşti. Răscoala lui Rebreanu confirmă observaţia cugetătorului antic după care arta surprinde adevărul vieţii mai profund decât orice scriere istorică. La noi, numai David Prodan a reuşit să sublimeze în lucrarea sa, Răscoala lui Horea (două volume), un roman şi o exegeză istorică. Altfel spus, opera lui David Prodan este concomitent şi romanul, şi cercetarea istorică a răscoalei de la 1784.
Revin la tema enunţată care arde, acum, pământul ţării. Principiul ei s-ar exprima în norma generalizată: vânzare-cumpărare, circulaţie nestingherită a mărfurilor în spaţiul Uniunii Europene.
În proiecţia lui asupra pământului ţării numai firi haine şi distrugătoare pot să accepte cursivitatea unui asemenea principiu şi în raport cu pământul ţării.
O fi pământul marfă în lumea generalizării schimburilor interumane, dar el are o infinitate de alte conotaţii istorice, spirituale şi umane.
Pământul este o categorie abisală, iar vânzarea lui înseamnă o sinucidere a poporului.
Românii au ţinut la pământ, au simţit că face parte din fiinţa lor. L-au socotit, aşa cum şi este, „leagăn şi mormânt“; într-un fel, şi pe bună dreptate, l-au divinizat.
Ţăranii au avut puţin pământ, dar au visat întotdeauna la o bucată de pământ. Îi atribuiau puteri magice; era sanctuarul vieţii, izvor al existenţei.
Primăvara, când scoteau plugurile la arat, ţăranii se închinau la capul locului. Îşi puneau în pământ şi în dărnicia lui toate nădejdile, toate aşteptările. Oamenii, la noi, sunt cei mai mulţi simpli şi, mai important încă, sunt foarte săraci. Prin urmare, sunt gata să-şi vândă ogorul sau moşia spre a se vedea cu câteva sute de dolari sau câteva mii de lei în buzunar. Bineînţeles că nu vor folosi aceşti bani în scopuri productive. Vor vinde pentru nevoi de consum.
Este cel mai distrugător tablou care va prinde viaţă în umbra sintagmei „liberalizarea vânzării pământului“.
Şi ce semn de iresponsabilitate mai condamnabil se înfăţişează, când aproape totul s-a făcut pe ascuns, în cumpănă de discuţii şi hotărâri parlamentare. În această vreme, preşedintele ţării şi „fetele lui“ îşi freacă mâinile de bucurie că s-au înstăpânit cu 300 ha de pământ, în Nana, la Călăraşi, fosta fermă de la Fundulea a Institutului Agronomic. În loc să fie preocupat de liniştea şi de bunăstarea locuitorilor ţării, el se comportă ca un geambaş de afaceri funciare. Preşedintele vrea să se „teritorializeze“, să ajungă boier de anvergură.
Dacă acest proces de stopare a vânzării pământului nu se va realiza, vom ajunge doar „o amintire frumoasă“ pentru firile sensibile ale lumii de mâine şi nişte inconştienţi naivi, judecaţi cu dreaptă măsură pentru comportamentele de azi.
Folosirea pământului de către străini se poate foarte bine aplica prin arendarea pământului; prin vânzarea lui este o crimă.
Cârmuitorii de acum 150 de ani au evitat-o, în ciuda tuturor presiunilor. S-au arendat peste un milion de hectare de pământ din marea proprietate între 1870 şi 1910. Am rămas însă cu proprietatea pământului.
Acum nu avem altă ieşire, altă soluţie, decât aceea pe care o impune realitatea şi o sugerează experienţa istorică.
Trebuie să alegem: scoatem la vânzare pământul ţării, ultimul bun care ne-a mai rămas şi care ne atestă identitatea, sau acceptăm stingerea în vuietul universal al prezentului?
Corespondenţă cu David Prodan
Damian Hurezeanu
Str. Brîncuţei nr. 4 bloc 7 ap. 9
71266 BucureştiCluj, 27 ian. 1989
Dragă dle Hurezeanu,
Ar fi trebuit să-ţi scriu mai dinainte, să-ţi mulţumesc pentru urări şi să-ţi doresc la fel. Dar sunt tot mai obosit, tot mai lăsător. Îţi doresc şi eu un an nou mai fericit. Sunt tot mai zdrobit, tot mai fără speranţă. Trec anii unul câte unul şi cu ei iluziile. Lumea din jurul meu merge în zbor spre comunism, visul de aur al omenirii, şi pe mine mă lasă aripile, nu mai pot ţine pas cu ea. Nu ştiu cum va arăta acea lume; nu ni se spune cu niciun cuvânt. Ştiu însă că nu voi mai ajunge-o, mă lasă în urmă cu dezamăgirile mele de istoric al ţărănimii, tezaurul de aur al istoriei noastre, bătută de un vânt ameninţător şi ea. Istoriografia românească însăşi o văd coborâtă sensibil de pe piedestalul pe care o înălţaseră înaintaşii. Un lucru mă bucură, că generaţia următoare care să ducă mai departe firul, care să-i asigure renaşterea s-a născut, e activă. În cadre mai restrânse, în condiţii mai vitrege, într-o atmosferă patriotardă de care nu e scutită. Mult înainte!
Bucuros să vă mai văd, să mai schimbăm câte o vorbă de încurajare.
Îţi mulţumesc pentru gîndul bun de a lua act de noua mea lucrare. Cât priveşte amânarea publicării nu văd nimic neobişnuit. Nu mă surprinde mafia care mă urmăreşte în subsolul redacţiilor oficiale. Zi-i o vorbă şi lui Ştefănescu, care desigur nu ştie de aceste amânări. Cu o cale te rog transmite-i şi salutările şi urările mele de sănătate.
Nu mai ştiu dacă ţi-am mulţumit pentru gândul bun de a-mi trimite Metodologia istorică. O repet acum.
Cu bine D.P.3 III 1989
Buc.Mult stimate Domnule Profesor,
Întâi de toate, un gând bun şi o caldă urare de bine, sănătate şi „La mulţi ani“ de ziua dumneavoastră de naştere.
Vă doresc aceeaşi putere de muncă, aceeaşi forţă şi energie intelectuală şi ştiu că sunt destui care ne simţim parcă mai plini şi cu mai mari nădejdi ştiindu-vă printre noi.
Dincolo însă de orice, şi având curajul să trecem pe un plan mai înalt decât al contingenţelor, opera dumneavoastră, deci fiinţa dumneavoastră spirituală, rămâne masivă şi indestructibilă în faţa generaţiei prezente; rămâne ca un exemplu înalt de conştiinciozitate, de muncă dârză şi tenace, de realizare intelectuală de care cultura noastră e de pe acum conştientă şi sunt convins că va fi, cu timpul, tot mai mult.
Am primit, desigur, scrisoarea dumneavoastră nemaipomenit de frumoasă şi, într-un fel, tulburătoare. Unda de tristeţe şi de nelinişte v-o înţeleg şi m-a mişcat mult.
Linia de forţă a spuselor dumneavoastră nu poate să fie însă decât tonică fiindcă izvorăşte dintr-o împlinire intelectuală înapoia căreia poate să stea cu dreptate deviza: „mi-am făcut din plin datoria, am pus o piatră, poate piatra unghiulară a istoriografiei noastre, pe care apele timpului n-o vor istovi“.
Am transmis, desigur, salutările dumneavoastră lui Ştefănescu, care vă doreşte numai bine şi s-a bucurat de semnul de atenţie de la dumneavoastră.
În legătură cu noua dumneavoastră carte, (fiind) îngrijorat într-un fel că s-ar mai putea ivi cine ştie ce lucruri neaşteptate, am aflat de la Marcel Popa (redactor la Editura Ştiinţifică – n.n.) că lucrarea apare în această lună. Iată, deci, o izbândă frumoasă.
V-am scris data trecută că am făcut o amplă prezentare la Iobăgia în Transilvania în sec. XVII, vol. I şi II, în Revista de istorie.
Textul apare în nr. 3 al revistei, deci doar în numărul din luna martie. Cum însă publicaţiile apar cu întârziere, probabil că abia în aprilie vom intra în posesia acestui număr.
Bineînţeles, cum va apărea, vă voi trimite un exemplar. Deocamdacă îmi permit să vă trimit o cronică scrisă de mine pe marginea unui roman polonez dedicat lumii şi vieţii ţărăneşti. A apărut în revista Argeş nr. 1/1989, la care colaborez oarecum permanent. Titlul cronicii este Satul ca lume organică într-un roman inconfundabil. Mi-ar place să vă reţină atenţia. Încolo, sunt ocupat cu multe treburi, în cea mai mare parte de rutină, nefiind sigur că dacă m-aş dedica unui ţel mare şi istovitor aş avea vreo şansă de izbândă. Am lucrat cu plăcere la un studiu: Eminescu – analist al civilizaţiei române moderne; acum mai scriu câte ceva despre Bălcescu.
Cam din senin m-am trezit de altfel astă-vară cu priviri cam încruntate spre noi numai pentru că am croit într-un gând pornit din cea mai onestă şi de bună-credinţă intenţie.
Oricum, îmi păstrez dorinţa de a vă vedea în lunile următoare şi voi face un drum până la Cluj – probabil în mai.
Încă o dată, vă rog să primiţi felicitările mele şi o caldă strângere de mână de ziua dumneavoastră, împreună cu o floare, fie şi presată în plic.
Deie Cel de Sus să ne ţină sănătoşi, să ajungem în comunism, chiar dacă nu prea ştim cum arată. O fi, poate, cum spunea Churchill despre o idee a interlocutorului său: „E o enigmă învăluită într-un mister“. Asta, aşa, ca să ne mai dispunem, măcar de ziua dumneavoastră de naştere.
Vă doresc numai bine şi vă îmbrăţişează, al dumneavoastră
Damian Hurezeanu71266 Str. Brâncuţei
nr. 4, bloc 7, ap. 9
Bucureşti