Titus Vîjeu, O aventură estetică târzie cu Andrei Strihan, Editura Familia, 2014
În stilul dialogurilor platoniciene, realizate nu la un banchet prelungit, ci prin mijloacele internetului actual, un fost profesor universitar şi un discipol al său, devenit el însuşi un maestru al istoriei şi criticii teatrale şi cinematografice, dialoghează magistral în această carte. Ea a fost publicată mai întâi în Israel, apoi în România.
Cei doi maeştri ai dialogului sunt universitari de ieri şi de azi: Andrei Strihan şi Titus Vîjeu, aflaţi la cele două capete imaginare: Tel Aviv şi Bucureşti.
Despre felul în care s-a născut opera lor comună aflăm din această primă „filă de jurnal“ a lui Titus Vîjeu, datată 1.05.2014:
„Autostrada Ierusalim-Tel Aviv e suprasaturată de vehiculele ce o străbat frenetic.
În ceea ce mă priveşte trăiesc cu emoţie, privind tot timpul pe cadranul ceasului clipele ce mă despart de întâlnirea proiectată cu dragul meu profesor de cândva, o întâlnire de doar două ore, înainte de îmbarcarea spre aeroportul Ben Gurion.
Ajungem, din fericire, la vreme în faţa turnului Operei din Tel Aviv, unde… nu ne aşteaptă nimeni. Îl sun pe fiul venerabilului meu dascăl şi Vlad apare imediat de dincolo de uşa de acces a turnului. Apoi, în ordine, soţia sa Clariss şi cei doi părinţi, Puica şi Andrei. Generaţia tânără ne este necunoscută dar simţim din prima clipă că vom fi şi vom rămâne prieteni…
Pe Puica şi Andrei nu i-am mai văzut din 2010 când s-au aflat la Bucureşti cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică profesorului Strihan, fostul dascăl al înaltei şcoli artistice amintite şi, ulterior, profesor al Universităţii din Tel Aviv“.
După cele două ore ale acestei norocoase întâlniri, s-a ivit şi statornicit ideea dialogului, cu întrebarea: „Dacă în rândurile ce se vor aduna vor răzbate zbaterile scenelor lumii, aşa cum le-a cunoscut şi trăit fostul meu profesor, a cărui minte păstreză la 90 de ani fericita vioiciune a spiritului său de cândva, înnobilat de experienţa unei vieţi a Psalmistului?“. La această întrebare, parcă se iau la întrecere şi răspund amândoi, în dialoguri specifice lumii teatrului, care devin, aleatoriu, când eseuri, când formule şi definiţii metaforice, când adevărate aforisme.
Voi încerca să mă opresc, pe rând, la fiecare dintre aceste formule, din care se hrănesc cele peste 200 de pagini ale cărţii.
Trebuie să remarc, de asemenea, pe lângă pasiunea devoratoare a celor doi preopinenţi pentru teatrul românesc şi universal, vasta lor cultură estetică şi o memorie excepţională, dar supusă mereu controlului ştiinţific, cu citate multiple şi convingătoare.
Ca să nu uit: fotografia celor doi, de pe coperta a IV-a, ni-i înfăţişează, parcă înfrăţiţi şi contopiţi în acest savant dialog, ca fiind de aceeaşi vârstă. Fenomen spiritual care obligă şi fiziologicul să i se alinieze.
Pentru a nu simplifica şi usca, prin rezumat, frumuseţea acestor texte, prefer citarea lor, fiindcă, vorba veche, stilul îl reprezintă pe fiecare om care ţine în mână condeiul, în cazul de faţă tastatura computerului.
Iată-i pe amândoi în Prima zi:
„Titus Vîjeu: Când părăseaţi România, în 1977, teatrul nostru pierdea unul dintre cei mai fideli spectatori. Prezenţa plină de eleganţă a persoanei dumneavoastră era imediat remarcată în sălile bucureştene de spectacol şi mulţi dintre participanţii la premierele vremii aşteptau cu interes cronicile pe care urma să le publicaţi în revistele de cultură ale timpului. Aş spune deci că prin plecarea dumneavoastră din ţară teatrul nostru înregistra nu doar o pierdere statistică prin absenţa unui spectator constant, ci şi una calitativă prin încetarea unei magistraturi critice exercitată de dumneavoastră timp de mulţi ani, în serviciul unei arte cu care v-aţi identificat.
Ştiu că «desprinderea» n-a fost prea uşoară. Sau, mai bine zis, n-a fost deloc uşoară…
Andrei Strihan: Dragul meu, ca poet ce te afli, cunoşti bine versul celebru: «Partir, c’est mourir un peu…». Să-ţi laşi – fără să vrei, ci silit! – ţara natală, parte indestructibilă din fiinţa ta, din personalitatea ta, din fondul tău afectiv şi spiritual, pentru a emigra în ţara străbunilor dar (totuşi!) o ţară străină sufletului, gândurilor şi obiceiurilor în care te-ai format, este o traumă greu de vindecat. Şi astăzi, după 37 de ani de când am emigrat şi m-am adaptat într-un fel condiţiilor de viaţă din Israel – încă resimt urmele dureroase ale dezrădăcinării. După cincizeci şi trei de ani de viaţă petrecuţi în România şi după aproape trei decenii de profesorat în învăţământul superior, m-am despărţit foarte greu de prieteni, de locuri, de amintirile unei tinereţi încărcate deopotrivă de elanuri şi dezamăgiri…“.
Multe şi convingătoare sunt paginile din care aflăm adevărul despre formaţia şi convingerile estetice ale domnului Andrei Strihan, în exerciţiile sale de universitar şi de publicist, admirat de elevii săi şi preţuit de cititorii, mulţi pe vremuri, ai cronicilor sale de specialitate. Preţuit şi admirat, mai cu seamă şi în mod firesc de lumea teatrului şi filmului, adică dramaturgi, regizori, actori, scenografi, ale căror nume remarcabile le întâlnim amintite şi comentate în carte.
Ca participant, din poziţiile şi responsabilităţile mele oficiale, mă bucură spiritul obiectiv al aprecierilor celor doi despre renumita şcoală teatrală românească, afirmată plenar în anii evocaţi astfel:
„T.V.: În anul în care părăseaţi România, teatrul nostru încerca să reziste în faţa unor inflamări ideologice necruţătoare: teze, para(n)teze şi sinteze ale factorilor politici ai regimului încercau să sluţească înfăţişarea scenei româneşti, după ce aceasta cunoscuse o uluitoare creştere în deceniul anterior, când fusese practic refăcută aspiraţia spre dialog cultural cu marile scene ale lumii. În acel deceniu se afirmaseră noii regizori ce aveau să dea strălucire unei veritabile şcoli naţionale: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, David Esrig, Lucian Giurchescu, Valeriu Moisescu…
A.S.: Eu am crezut tot timpul şi cred şi acum în viaţa fără de moarte a teatrului. De ce? Poate pentru că el este singura artă ce foloseşte drept mijloc de expresie omul, darurile fizice şi psihice ale acestuia. În această particularitate rezidă farmecul şi puterea de convingere a teatrului. În pofida concurenţei pe care i-o fac din ce în ce mai activ, mai brutal uneori, filmul şi televiziunea, teatrul are o existenţă pe care nu mă sfiesc a o numi nemărginită. Performanţa aceasta a nemărginirii este asigurată întotdeauna de personalităţi ce slujesc direcţia de scenă, interpretarea, scenografia… Oameni care creează în diferitele zone profesionale ce formează teatrul. Or, cum scria cândva G. Călinescu, «creaţia e o sinteză a esteticului sau, cum s-ar spune, mulţumirea în planul senzaţiilor, fiind o manifestare superior cerebrală, cea mai completă dintre toate, ca una ce este în acelaşi timp gând şi reprezentare»…
Asupra numelor amintite de dumneata – şi cărora li se pot alătura multe altele – vom zăbovi mai târziu. Dar ca să-ţi ofer imaginea aceasta a creaţiei uriaşe în teatrul românesc, aşa cum l-am trăit eu şi spectatorii timpului meu, dă-mi voie să mă opresc doar asupra unei stagiuni. Mai precis asupra stagiunii ’69 – ’70, una dintre cele mai puternice din a doua jumătate a secolului trecut. Se jucau în acel moment spectacole precum Crimă şi pedeapsă (cu George Constantin, Ştefan Iordache şi Gilda Marinescu – la Nottara), Woyzeck (la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cu Carmen Galin şi Mitică Popescu), Aceşti îngeri trişti (la Târgu Mureş, cu Ion Fiscuteanu şi Anca Neculce-Maximilian), Leonce şi Lena (la Bulandra, cu Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Marin Moraru, Irina Petrescu, Valy Voiculescu-Pepino, Niki Wolcz) – ca să amintesc doar câteva spectacole ce-mi vin în memorie“.
Referindu-se, amândoi, şi la dificultăţile şi chiar anomaliile acelor ani, o atenţie specială acordă aşa-zisei „minirevoluţii culturale“ din 1971, şi mai ales scandalului cu interzicerea Revizorului, regizat de Lucian Pintilie, la Teatrul „Bulandra“. Şi, cum eu am fost principalul implicat în dramatica poveste, pentru a cunoaşte alte amănunte decât cele utilizate de autorii actualei cărţi, recomand lectura paginilor 251-259 din volumul Ilie Rad – Convorbiri cu Ion Brad (ed. Eikon), unde eu relatez pe larg şi întâmplările cu filmul Reconstituirea din 1969-1970, şi cu celebrul Revizor din 1972. Dacă eu, ca vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, n-aş fi avizat realizarea celor două opere fundamentale, nu le-ar fi văzut şi apreciat nimeni, niciodată. Ceea ce nu înseamnă că, dincolo de îngustimile dogmatice la care revenise Ceauşescu, nu trebuie să uităm de presiunile extraordinare ale sovieticilor şi ale lui Brejnev (el interzisese, în aceeaşi perioadă, spectacolul Revizorul, regizat de celebrul Tovstonogov, din Leningrad, aflat în turneu de o lună întreagă la Moscova!) asupra conducerii partidului şi statului român, în domeniul politic, economic, militar şi cultural.
Rog pe colegii noştri, dacă vor mai reveni asupra fenomenului cultural din acea perioadă, să ţină seamă de mărturisirile mele, ca şi de cele ale lui Dumitru Popescu, scriitorul cunoscut, care se afla atunci la conducerea domeniului cultural-artistic (vezi volumele Cronos autodevorându-se), care ştiu că-l aprecia în mod deosebit pe Andrei Strihan. O lectură utilă, în acelaşi sens, o reprezintă volumele istoricului american Larry Watts.
Foarte multe şi emoţionante pentru mine sunt paginile dedicate relaţiilor dintre creatorii români şi evrei, în toate domeniile, relaţii istorice, sinuos evaluate în timp. La unele dintre ele se referă Andrei Strihan în cea de-a Douăzeci şi una zi a convorbirilor:
„A.S.: Aş începe eu discuţia noastră de azi cu câteva vorbe închinate poeziei şi poeţilor ce scriu aici, în Israel, în limba română. Dacă despre român se spune că s-a născut poet, nici despre evreu nu s-ar putea zice altfel. Literatura modernă, mai cu seamă, consemnează prezenţa multor autori de origine evreească ce s-au afirmat în spaţiul poeziei române, unii dintre ei – precum B. Fundoianu (B. Fondane), Ilarie Voronca (Eduard Marcus), Gherasim Luca (Zollmann Locker) şi Paul Celan (Paul Antschel) s-au manifestat şi în cuprinsul altor literaturi, dintre cele mai mari din Europa. Ca să nu mai vorbim de Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), părintele recunoscut al dadaismului. În afara acestora, stabiliţi în Franţa, au existat mulţi autori avangardişti ce au emigrat în Israel. Din nefericire, nici unul din ei nu mai este în viaţă.
Dar poezia scrisă aici în limba română încă există. Una din dovezile prezenţei sale e dată de lirica lui Shaul Carmel, definit de Dicţionarul neconvenţional editat în 1986 la Tel Aviv de Alexandru Mirodan drept «una din figurile cheie ale mişcării literare pe româneşte de la Tel Aviv». El este unul dintre cei care au înfiinţat Asociaţia scriitorilor israelieni de limbă română, pe care a condus-o în primii ani, el e cel care, intuind în schimbările de la Bucureşti de după 1989 perspectiva unui nou tip de relaţii între scriitorii noştri şi scriitorii din România, a acţionat cu un simţ pragmatic deosebit şi cu o chibzuinţă matură în această direcţie. Folosind prilejul oferit de vizita primei delegaţii a Uniunii Scriitorilor din România – de după 1990 –, a iniţiat acordul de la Ghinosar dintre cele două uniuni de creaţie, acord amplificat la Neptun, în 1995, când scriitori din Israel au întors vizita colegilor din România. (…)
T.V.: Există, indubitabil, o dramă a acestei literaturi, condiţionată aşadar nu doar de numărul tot mai redus de scriitori ce folosesc limba română ca mijloc de expresie, ci şi de numărul – din ce în ce mai limitat – al cititorilor ce au acces la această limbă. Trebuie avut în vedere factorul biologic, ce expune un anumit eşalon la dispariţia treptată, în condiţiile în care urmaşii celor veniţi cândva din România îşi află, firesc, integrarea în cuprinsul societăţii israeliene folosind prioritar limba ebraică. Probabil că numai în familii ce provin integral din România (mă refer la fii, fiice, gineri, nurori şi nepoţi) există acest liant al comunicării familiale oferit de limba română“.
Şi tot aşa, şi tot aşa, pagini scrise cu harul celor doi adevăraţi poeţi, prin sensibilitate şi vaste orizonturi sufleteşti! Aşadar, o carte esenţială, o carte de zile mari!