Prin volumul „Geopolitica Matrioskai. Rusia postsovietica în noua ordine mondiala“, vol. I, Adrian Cioroianu se înscrie în tendintele istoriografiei contemporane de a regândi si reanaliza locul si rolul Rusiei în calitate de mostenitoare a URSS, în noua ordine europeana si mondiala (1).
Înca din introducere, autorul ne anunta ca studiul sau este doar avanpremiera unui volum mai detaliat, axat pe problemele interne si externe ale Rusiei postsovietice. Apoi, Adrian Cioroianu va realiza o scurta trecere în revista a Olimpiadei de la Moscova, boicotata de SUA si de câtiva aliati ai acesteia, datorita invaziei URSS din Afganistan (2). Recurgând la o analiza interdisciplinara, evidenta pe tot parcursul acestui volum, autorul racordeaza istoria moderna a sportului la razboiul quasi total (adica, „desfasurat pe toate fronturile“) – ideologic, militar, stiintific, social etc – dus de cele doua superputeri (SUA si URSS) în timpul Razboiului Rece. În finalul introducerii, ne este explicat cât se poate de convingator si succint titlul lucrarii, folosirea comparatiei cu o creatie a culturii populare rusesti – matrioska – fiind pusa în relatie cu maniera în care, în cadrul statului rusesc postperestroika, se realiza succesiunea si monopolizarea puterii în interiorul aceluiasi grup de oligarhi rusi: „Întocmai celebrelor papusi Matrioska, conducatorii noii Rusii par a se desface unul din altul – Eltîn a fost, initial, alesul lui Gorbaciov (pentru o cariera sovietica, e adevarat); Putin a fost apoi alesul lui Eltîn; iar Medvedev a fost, cum altfel, alesul lui Putin.“ (vezi p. 20).
În primul capitol al lucrarii sunt descrise evolutiile situatiei politice din URSS în deceniul noua al secolului XX, sunt prezentati succint liderii sovietici, mai ales cei care au proiectat reformarea sistemului (adica acei conducatori politici care s-au succedat la putere de la moartea lui Leonid Brejnev si pâna la instalarea lui Mihail Gorbaciov); cel din urma presedinte al URSS este caracterizat de Cioroianu drept ,,ultimul lider al unui imperiu caruia tot el îi va semna actul de deces“ (p. 30); aici ni se pare interesanta teoria avansata de autor, conform careia colapsul sovietic a fost declansat de scaderea pretului petrolului în deceniul opt al secolului XX (pâna la 10 dolari pe baril), sovieticii reglându-si în acea perioada deficitul prin vânzari de petrol. O astfel de explicatie demonstreaza ca istoria economica nu este ignorata de Adrian Cioroianu, ba, mai mult, ca datele economice sunt utilizate cu intuitie si prudenta în sistemul de analize al lucrarii.
Capitolele II si III schiteaza o analiza a politicii lui Mihail Gorbaciov, atât în ceea ce priveste organizarea interna, cât si în regândirea relatiilor externe, în principal a celor cu SUA. Poate ca autorul ar fi trebuit sa abordeze cu mai multa insistenta relatiile bilaterale URSS – China, relatii complexe, datorita diferentierilor ideologice si litigiilor teritoriale, dar care cunosc noi configuratii în istoria recenta. În cele doua capitole mentionate anterior, anul 1989 este privit din perspectiva miscarilor care au avut loc pe toata întinderea ,,Imperiului sovietic“, inclusiv a tarilor-satelit; nu este uitata (nici nu se putea) situatia României din acea perioada, amintindu-se ca, în 24 decembrie 1989, James Baker, seful Departamentului de Stat American, a declarat ca este de acord cu interventia O.T.V. în România pentru a opri crimele regimului Ceausescu. În prezentarea situatiei din România anului 1989, Cioroianu foloseste sintagma ,,reactia populara“ într-o maniera ironica, facând referire la actiunile anticeausiste – reactii anterioare zilei de 21 decembrie 1989. Aceste ,,reactii“ sunt, în perspectiva autorului, si o aplicatie a serviciilor secrete sovietice (p. 77).
Se considera ca începutul sfârsitului URSS a avut radacini în Congresul al XVIII-lea al P.C.U.S. din 2-13 iulie 1990, prilej cu care Mihail Gorbaciov a fost reales în functia de secretar general; atunci se crea impresia ca demersul de conservare a sistemului are succes; dar, în ultima zi a congresului, liderul Boris Eltîn, fostul apropiat al lui Gorbaciov, a demisionat din P.C.U.S., desi era presedintele Republicii Rusia (de altfel, anterior congresului, la una dintre sedintele Parlamentului Rusiei, se votase o lege prin care se statua prioritatea legislatiei rusesti în raport cu aceea din URSS – vezi p. 78-80). Aceste doua evenimente sunt considerate de Adrian Cioroianu de importanta majora pentru evolutia ulterioara a evenimentelor din URSS, autorul relevând functionalitatea mecanismul ,,matrioska“; în acest caz, printr-un „act de semitradare“, începe emanciparea Rusiei si formalizarea sistemului unional de origine sovietica; în martie 1991, Eltîn va primi acceptul populatiei cu privire la alegerea prin vot universal a presedintelui Republicii Rusia; astfel, Eltîn si-a pregatit terenul pentru legitimizarea statutului sau, la 12 iunie 1991. Rusia devenea, prin cele doua acte amintite anterior, o republica semiautonoma. Contextul politic complicat, teama conservatorilor comunisti cu referire la posibila destramare a „colosului“ care începea sa aiba „picioare de lut“ au dus la orchestrarea puciului din august 1991; unul dintre episoadele evenimentului reactionar a presupus numirea lui Ghenadi Ianaiev în functia de presedinte al URSS, în locul lui Gorbaciov, aflat atunci în Crimeea si retinut ulterior la Foros cu domiciliu obligatoriu.
Datorita interventiei lui Boris Eltîn, în 21/22 august, Gorbaciov se reîntorcea la Moscova ca un erou si-i multumea lui Eltîn pentru victoria împotriva pucistilor (p. 105). Autorul nu lamureste cine a organizat puciului din august 1991, neavând documente la îndemâna, dar sugereaza ca K.G.B.-ul nu a fost strain de actul de forta. Reîntoarcerea lui Gorbaciov la conducerea P.C.U.S. a fost de scurta durata; la 24 august, Gorbaciov demisiona din functia de secretar general al C.C. al P.C.U.S si invita structura sa se autodizolve. Evenimentele din a doua jumatate a anului 1991 sunt prezentate ca o succesiune de „tradari“ si reveniri spectaculoase ale lui Gorbaciov – tot atâtea episoade ale luptei pentru putere în cadrul statului care nu renuntase la comunism; „ultima reprezentatie“ a lui Gorbaciov va fi consemnata pe 25 decembrie 1991, atunci când acesta si-a prezentat demisia; de altfel, prin întelegerea de la Alma Ata, Mihail Gorbaciov fusese pus în postura de a nu mai avea functie. Presedintia Consiliului de Stat pe care o detinea disparea odata cu URSS, astfel încât maestrul era scos din scena pentru a-i lasa locul fostului sau emul.
Un alt eveniment important pe care autorul nu-l omite s-a petrecut dupa desfiintarea KGB, atunci când tânarul Vladimir Putin, ca, de altfel, multi dintre colegii sai, prefera cariera politica si intra în administratia Sankt-Petersburgului, sub directa îndrumare a lui Anatoli Sobceak.
În capitolul IV, autorul prezinta atitudinea intelectualilor rusi vizavi de evenimentele care vizau destramarea URSS. Alexandr Soljenitîn, Vladimir Bukovski si Alexandr Zinoviev – disidentii sovietici refugiati în Vest si reîntorsi, dupa 1990, în Rusia, au fost dezamagiti de noua situatie interna ajungând, mai devreme sau mai târziu, la exercitiul nostalgic, deplângând, mai ales, pierderea de catre Rusia a statutului de mare putere mondiala (p. 120-125).
Adrian Cioroianu, cum era si firesc, prezinta evolutia lui Vladimir Putin, cel care fost numit prim-ministru al Rusiei la 9 august 1999; la scurt timp dupa ce Eltîn a renuntat la functia de presedinte (31 decembrie 1999), conform constitutiei Rusiei, Putin a devenit presedinte interimar. Desi avea în 2000 o popularitate foarte scazuta, noul presedinte a reusit, în scurt timp, sa instaureze o democratura ruseasca. Acest sistem politic instaurat si consolidat de Vladimir Putin este, în opinia lui Adrian Cioroianu, un regim politic care se situeaza între democratie si dictatura; concret, nu se manifesta dorinta de instaurare a ultimei, dar se cultiva traditiile autocratiei „despotului luminat“ (p. 133). De altfel, adaugam noi, acest demers e posibil, si chiar viabil, având în vederea absenta exercitiului democratic în istoria Rusiei. Spectaculos pare, pentru noi si pentru autorul studiului, si modul în care Putin a reusit sa câstige, în scurt timp, o popularitate care avea sa-l mentina pentru o lunga perioada de timp la putere.
Adrian Cioroianu ne dezvalui si o parte din continutul volumului II, în care-si propune sa analizeze epoca Putin, epoca de renastere a Rusiei ca putere mondiala (p. 134). Analiza fundamentala a studiului, analiza enuntata în acest volum si argumentata în volumul urmator, urmareste dorinta administratiei Putin si Medvedev (acesta din urma, actualul presedinte rus, este doar un apendice al lui Putin, o forma prin care se respecta, conventional, constitutia, adevaratul sef al statului fiind prim-ministrul Putin) de a crea o atmosfera tipica Razboiului Rece – o atitudine menita sa îi asigure pozitii semnificative în planul sferelor de influenta geopolitica si economica (p. 135).
Fara a fi întotdeauna categoric în formularea asertiunilor, Adrian Cioroianu lasa sa se înteleaga ca drumul ales de tarile foste comuniste în primul deceniu de dupa 1990, printre care se numara si Rusia, tari care priveau prea mult catre modelul vestic, nu a fost tocmai inspirat. Rusia a înteles acest lucru în epoca Putin si a încercat sa recupereze „timpul pierdut“ în ambiguitate si în oscilatiile institutionale din deceniul noua al secolului XX (p. 136-137).
Capitolul V al volumului prezinta noua ideologie ruseasca reprezentata de national-capitalism (conform careia bogatiile naturale ale tarii trebuie controlate de stat), nostalgia pentru fostele state ale URSS (Ucraina, Tarile Baltice, Georgia) sicanate prin diferite metode de câte ori acestea manifesta tendinte de autonomizare autentica (vezi, afirmam noi, mai ales cazurile Ucrainei si Georgiei), conceptia ca Rusia este o tara asediata de NATO, redescoperirea jocului cu suma nula, joc specific perioadei Razboiului Rece, exprimat în ideea ca avansul Occidentului este în dezavantajul Rusiei, si orice succes al Rusiei este un recul al Vestului (p. 142-147). Situatia Rusiei dupa 1990 este prezentata ca fiind similara cu cea a Germaniei de dupa 1918, Hitler, ca si Putin, ajungând la putere pe baza functionarii imaginii eroul salvator si eponim sprijinit de popor (p. 146-147). Aceasta comparatie între Germania si Rusia ni se pare putin fortata, contextele si situatiile/statutele (istorice) ale celor doua tari fiind diferite, iar comparatie dintre Hitler si Putin ne pare, cel putin, nefericita.
Capitolul VI prezinta atitudinea regimului de la Moscova fata de presa si modul în care noul lider a reusit sa-si subordoneze canalele media. De exemplu, scufundarea submarinului Kursk a fost interpretata ca un insucces al Rusiei. Ca urmare a campaniei de presa initiata în urma accidentului din 12 august 2000, în seara zilei de 27/28 august 2000 a fost incendiat turnul radio-tv Ostankino din nordul Moscovei; printre rânduri se poate citi despre implicarea autoritatilor în acest incident. În iulie 2006, Putin a semnat decretul prin care Serviciul Federal de Securitate (F.S.B.) era însarcinat cu paza unor obiective sociale importante, printre care si presa. Era o forma, foarte vizibila, de atentat la libertatea presei, o modalitate de a-si înfrânge contestatarii. În acest sens, Adrian Cioroianu prezinta si conflictele dintre Putin si Boris Berejovski, proprietarul unei retele de presa scrisa si televiziune, unul dintre stâlpii puterii lui Eltîn, divergentele cu Vladimir Gusinki, patronul canalului N.T.V., care a fost arestat si ,,obligat“ sa se retraga în Spania, reteaua lui de presa fiind preluata de Gazprom, companie de stat (p. 176-177).
În Rusia, din 2004, talk-show-urile erau înregistrate, fiind taiate secvente, pentru ca din 2006 marea majoritate a televiziunilor sa devina favorabile regimului. Mai mult chiar, atacurile jurnalistilor asupra autoritatilor în exercitiu se condamna penal, fiind considerate drept acte de extremism. Îngradirea dramatica a libertatii presei a presupus si lichidarea fizica a unor ziaristi incomozi precum Pavel Klebnitov (în iulie 2004) si Ana Politkovskaia (pe 7 octombrie 2006; jurnalista era autoarea volumului Putin’s Russia). Detinând controlul asupra mass-media si respectând ,,principiul matrioska“, Vladimir Putin si-a exprimat, în 10 decembrie 2007, sustinerea lui Dimitri Medvedev (la acea data, acesta era prim-vice-prim-ministru si unul dintre presedintii Gazprom) pentru functia de presedinte al republicii ruse; în contra partida, în 11 decembrie 2007, Medvedev a declarat ca, în eventualitatea unei victorii, si l-ar dori ca prim-ministru pe Vladimir Putin. La alegerile din martie 2008, scenariul a fost pus în practica, fara mari surprize.
Capitolul VII se deschide în stilul caracteristic lui Adrian Cioroianu, consacrat deja printr-o carte anterioara, „Pe umerii lui Marx“(3), cu un fragment paradigmatic, dintr-un autor paradigmatic pentru cultura rusa, fragment care prefateaza oarecum textura acestui capitol(4) ce urmareste evolutia nationalismului în tara autoproclamata ca adepta a internationalismului; miscarile nationaliste aparusera în URSS chiar înainte de momentul 1989. Primul conflict între doua tari membre ale URSS a izbucnit pe 18 ianuarie 1990, Azerbaidjanul declarând razboi Armeniei, datorita regiunii Nagorno-Karabah. La 20 ianuarie interveneau trupele armatei sovietice pentru a calma starea de beligeranta. Acest conflict s-a finalizat cu declararea independentei de stat a Armeniei (la 23 august 1991), dar si a Azerbaidjanului (la 30 august 1991). Parea un moment de slabiciune pentru Rusia, care începe sa fie angajata, pentru o lunga durata de timp, si în forme diverse, în razboi cu nationalistii ceceni. Adrian Cioroianu leaga semnarea tratatului de uniune economica din 18 octombrie 1991 de izbucnirea viitoarelor confruntari militare cu substrat etnic; coincidenta sau nu, conflicte etnice au aparut ulterior între unele dintre semnatarele tratatului (Azerbaidjan, Georgia si Republica Moldova). Conflictele din cele trei tari amintite au fost înghetate prin preluarea puterii locale de catre fosti comunisti, apropiati, mai mult sau mai putin (ideologic sau afectiv), de Moscova. Aceste beligerante înghetate în epoca Eltîn nu sunt straine de trecutul sovietic, de felul în care Lenin si Stalin, aplicând principiul divide et impera, dar si o practica exersata de colonialisti, au trasat granitele republicilor în asa maniera încât fiecare dintre acestea sa cuprinda o minoritate care se simtea apropiata de un stat vecin (p. 245).
Capitolele IX si X trateaza evolutia situatiei Republicii Moldova între 1989 si 2007. În aceste capitole, Adrian Cioroianu sustine teza conform careia, în evenimentele din decembrie 1989 de la Bucuresti, sovieticii s-au implicat, dorind pastrarea sistemului prin perestroikistul Ion Iliescu. Cu referire la acest subiect, autorul se manifesta oarecum controversat; daca, la un moment dat, aluziv, îl acuza pe Ion Iliescu ca nu s-a folosit de oportunitatile anului 1990 pentru a realiza unirea cu Basarabia (p. 259), în aceeasi pagina sustine ca la începutul anilor 1990 nu era momentul unirii celor doua tari (România si Republica Moldova); fenomenul Piata Universitatii, evenimentele sângeroase si controversate de la Târgu-Mures, evenimente încheiate cu morti si raniti, îl fac pe A. Cioroianu sa afirme ca Ion Iliescu a înteles mesajul subliminal trimis de Moscova (vezi aceeasi p. 259) si nu a încurajat unirea cu Republica Moldova; evenimentele de la Târgu-Mures sunt interpretate ca un mesaj trimis de rusi conducerii de la Bucuresti, care trebuia sa aleaga între unirea cu Basarabia si declansarea unui conflict etnic pe teritoriul României în Transilvania (vezi: Georgia, Armenia, Azerbaidjan) sau pastrarea linistii interne prin recunoasterea independentei Republicii Moldova. În cele din urma a fost aleasa cea de-a doua cale, pe care autorul cartii se pare ca o si aproba.
Analiza de istorie recenta nu eludeaza nici raporturile dintre Republica Moldova, Rusia si Transnistria, Cioroianu expunând atitudinea liderilor de la Chisinau în problema creata în zona prin separatismul transnistrean; Vladimir Voronin, un apropiat al Moscovei, este înfatisat în maniera obiectiva, prezentându-i-se si rabufnirile de orgoliu împotriva aliatului din Est, rabufniri stopate de catre acesta; sunt descrise si relatiile diplomatice tensionate existente între Bucuresti si Chisinau; evident, în aceste analize, un rol semnificativ l-a avut experienta de Ministru de Externe a autorului, statut pe care îl si aminteste, de câte ori este cazul, pe parcursul acestui volum.
Ultimul capitol (XI) realizeaza o analiza a relatiilor dintre Rusia si Ucraina, dar si a celor dintre Rusia-România-Republica Moldova între anii 2006-2009. Adrian Cioroianu considera ca Rusia nu va renunta niciodata la pretentiile pe care le are asupra ,,vecinatatii imediate“, prin cooptarea Ucrainei în sfera sa de interese, deoarece, fara aceasta, statutul de mare putere al Rusiei este problematic. În ceea ce priveste relatiile diplomatice dintre tarile mai înainte mentionate, se realizeaza o analiza ampla a situatie dintre anii 2008-2009, nefiind ignorate incidentele diplomatice dintre România si Republica Moldova, incidente încurajate de Rusia pentru a compromite România în fata aliatilor din NATO si UE. Concret, A Cioroianu insista asupra ciocnirilor diplomatice derivate din demonstratiile anticomuniste din Chisinau, din 5-9 aprilie 2009, redând si discutia cu fostul Ministru de Externe al României la acea data; printre rândurile care analizeaza situatia, putem citi implicarea Moscovei via Tiraspol în aceste evenimente, în maniera în care, în traditia bolsevica a finalizarii unor astfel de diferende, autoritatile de la Chisinau au reusit sa-si creeze capital politic si sa rastoarne în favoarea lor demersul protestatar.
Capitolul si volumul se încheie cu o analiza succinta a relatiilor dintre Rusia si SUA, care tind a se îndrepta spre o deschidere a unui nou Razboi Rece. Autorul ne promite o ampla analiza a acestor relatii în volumul viitor, pe care-l asteptam cu mare nerabdare, desi au trecut câtiva ani de la aparitia celui discutat aici.
Adrian Cioroianu reuseste în acest volum sa sublinieze în mod convingator interdependenta dintre evenimente de istorie recenta analizate, îndeosebi între episoade de istorie politica si diplomatica, nelasând sa-i scape niciun amanunt, oricât de nesemnificativ ar fi parut acesta la data petrecerii evenimentelor si în tesatura complicata a acestora. Chiar daca nu a beneficiat de acces la dosarele referitoare la toate evenimentele analizate, o parte dintre acestea fiind secretizate, intuitia, capacitatea de corelare si de deconstruire a factorilor presupusi de impunerea/chiar de orchestrarea unui eveniment, calitatea de Ministru de Externe pe care autorul a detinut-o sunt garantii pentru valoarea de exceptie a lucrarii. Analizele, întrebarile inteligent lansate, maniera în care Adrian Cioroianu descifreaza evenimente de istorie recenta (vezi explicatiile plauzibile vizavi de conflictul interetnic de la Târgu-Mures) constituie, cu certitudine, repere semnificative pentru specialistii din domeniul istoriei si pentru aceia din diplomatie. De asemenea, descrierea evenimentelor recente, cunoscute, dar si foarte controversate, stilul în care este conceputa prezentarea acestora sunt agreabile si interesante. Uneori, autorul recurge la un truc binecunoscut, pe care îl utilizeaza atunci când nu exista un fundament documentar solid pentru asertiuni sau/si când vrea sa atraga cititorul poate un pic obosit de itinerariile geopolitice (vezi „cititul printre rânduri“). Remarcam ca autorul se fereste sa emita concluzii clare, ceea ce este indicat atunci când evenimentele analizate sunt recente si subiecte problematice, în anumite conjuncturi.
„Geopolitica Matrioskai…“ poate fi un manual pentru cei care studiaza relatiile internationale, istoria recenta, fiind totodata si o lectura placuta pentru un cititor nespecializat. Analizele si explicatiile acestui studiu par a se desfasura sub butada Lordului Palrmeston: ,,marile puteri nu au aliante vesnice, ci doar interese de durata“, formula cu care volumul recenzat de noi se deschide si se închide (vezi p. 11; p. 369). De altfel, autorul va conchide oarecum nonconformist, la finalul demersului sau, ca aceasta afirmatie celebra este cea mai scurta si semnificativa lectie de geopolitica.
NOTE:
1. Studiul a aparut la Editura Curtea Veche Publishing, din Bucuresti, în anul 2009 si are 389 pagini.
2. În ultimele zile ale anului 1979. Pe lânga ocupatia sovietica urmeaza un lung razboi civil, încheiat, cel putin formal, în 1989.
3. Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc“, editia a II-a, Editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2007.
4. Autorul reda un fragment din Nicolai Berdiaev, din articolul „Suflet rus“ (1915): „Numai în Rusia este posibil ca teza sa devina antiteza, ca etatismul birocratic sa se nasca din anarhism, sclavajul sa se nasca din libertate, iar nationalismul extrem din internationalism“.
MIHAELA GRANCEA, ALEXANDRU NICOLAESCU