Ilina Gregori, Cioran. Sugestii pentru o biografie imposibila, Humanitas, Bucuresti, 2012
La zece ani de la moartea lui Cioran, spectrul sau înca bântuie, îndeplinindu-si dezideratul de a întruchipa beckettianul „lessness“ sau „sinéité“. În „Cioran – Sugestii pentru o biografie imposibila“, Ilina Gregori încearca materializarea lui, parcurgând un demers de evocare-invocare-vizitare. Astfel, ea reconstituie prietenia cu Samuel Beckett prin evocarea unui posibil dialog între cei doi thanatomani, surprinde itinerariul cioranian prin Paris, cariera literara, boala, dar si copilaria timpurie marcata de lecturile nocturne eretice ale tatalui preot.
Echivocuri cioraniene
Daca pentru un cititor o asemenea reconstituire este o lectura provocatoare, pentru un biograf aceasta sarcina reprezinta o adevarata provocare, daca nu cumva e chiar „o biografie imposibila“. Viata filozofului a fost o pendulare incerta între tot si nimic sau, în cuvintele alter-ego-ului sau fictional din „Pari à Paris“ de Ioana Pârvulescu, „am simtit ca se da o batalie pentru mine. În cerul în care nu cred, între zeii în care uneori cred. Unii spuneau e de-ajuns, i-a ajuns, a trait tot ce i se cuvine unui om, altii spuneau mai are nevoie de timp, sa-i mai dam un ragaz. Nu stie nimic, tot ce-i omenesc îi este strain“. Aceasta combinatie inedita între bogatia experientei si insuficienta cunoasterii omenesti poate trada o indiferenta budista fata de viata, de unde si ermetismul unor scrieri, dar si revelatia ratata a sensului ultim. O carte incompleta despre sine si-ar fi dorit Cioran, acesta reflectând ca este surprinzator ca se poate trai desi stim ca se pot scrie mai apoi biografii. Idealul sau era, de altfel, „laisser une image incomplete de soi“.
Asadar, ne confruntam cu o biografie incompleta, formata din frânturi si fracturi. Ilina Gregori întelege ca, scriind (de fapt, rescriindu-si selectiv „Caietele“), Cioran îsi prefigura cititorul ideal care, la fel ca si el, ar fi respins nevoia de sistem. Mai mult, Cioran le-a permis editorilor volumului antum doar un glosar alfabetic pentru opera sa, fara aparat critic. Rezultatul este unul imanentist si fragmentarist, iar glosarul mai mult dezorienteaza decât orienteaza prin eclectismul sau, selectând „teme“ cum ar fi „Shakespeare – Sibiu – Sora – Suicid – Tango“. Placerea de a reduce odiosul întreg la un fragment suportabil este tradata si de deviza ultimei carti a filozofului: „sFtragmentul este rege“.
Ilina Gregori urmareste figura filozofului din scrierile proprii, ale prietenilor si confidentilor, dar si în fictiunea inspirata de aceasta. Coerenta volumului este data de conflictul dominant între „l’être“ si „Lettres“, analizându-i sursele si raportându-l mai ales la „Exercitii de admiratie“ si la „Paleontologie“, scrieri carora le este dedicat câte un capitol al cartii. Imaginea surprinzatoare a unui Cioran batrân si cu mintea ratacita este în contrast cu gândirea celui care a pledat întotdeauna pentru luciditate în fata lipsei de însemnatate a vietii, iar, desi „sttimpul influenteaza ierarhia greselilor“, „vinovatia, în ansamblu, ramâne“.
Daca portretele reveleaza o parte din figura lui, atunci cel dedicat lui Scott Fitzgerald, „fratele lui întru Pascal“, surprinde chiar propria culpa, precum si conflictul real dintre gândire si traire. Despre scriitorul american, el afirma cu ironie ca „sat nu putea alege între literatura si adevarata noapte a sufletului tradeaza un spirit de mâna a doua“. Cartea lui Bruno de Cessole, „L’heure de la fermeture dans le jardins d’Occident“, premiata în 2009, nu doar îi reface figura, ci îl si împaca cu sine: Cioran nu sfârseste batrân si bolnav de Alzheimer, ci e ucis de tânarul sau prieten si discipol care vrea sa-i scrie o biografie consecventa. Solutia oferita de Matei Visniec în „Mansarda cu vedere spre moarte“ este traseul invers parcurs de un Cioran batrân si cam uituc prin coridoarele întunecate ale propriului trecut, descuind si încuind usi pâna îsi regaseste eul tânar, oferind „o împlinire pe dos, si totusi o împacare“. Daca Emil Cioran sublinia ca orice scriere îsi tradeaza, inevitabil, autorul si parcurge ea însasi un drum „à l’envers“, Ilina Gregori e fortata sa citeasca textele când pe fata, când pe dos pentru a reduce din echivocul figurii.
O aparitie spectrala
Spre deosebire de Derrida sau Adorno, Cioran nu a facut „scoala“, iar scrierile lui au ramas monolitice, singuratice. Ironic, patronimul sau înseamna chiar „oaie neagra“ sau „cioban de oi negre“. Izolându-se treptat de lume, acesta ajunge sa se înstraineze si de sine, nemaisemnând cu prenumele, ci „a ramas Cioran, pur si simplu, unul dintr-o serie biologica, fara chip propriu, la un pas de anonimat“. Îngrijindu-si oile negre, era constient de unicitatea pozitiei sale si de imposibilitatea de a fi copiat. Eul sau fictional din povestea Ioanei Pârvulescu observa, de asemenea, ca „sdtaca s-a ajuns la o perfectiune în ziua de azi, asta e perfectiunea imitatiei. (…) Totul devine moda si orice moda înseamna sute, mii de cópii. (…) Sunt linistit: nimeni nu-mi va putea copia sufletul, sa-l transforme în banalitate, în slagar. Asta e deci partea de dumnezeire din noi. La asta nu se poate ajunge“. În spirit specific cioranian însa, acesta se razgândeste si adauga: „Mai e ceva ce nu se poate transforma în banalitate prin repetare: moartea. E o parte din dumnezeire“.
Desi gânditorul român reclama influente diverse, de la Shakespeare, Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski, Pascal sau Baudelaire, el ramâne identic doar cu sine însusi, fara vreun sentiment autentic de apartenenta. „Ea nu era de aici“, scria Cioran, dar „El era si nu era de aici“ spune Bruno de Cessole. Frumoasa straina din Paris lasa impresia pe care doar îngerii si bolnavii incurabili o lasa: un soi de fascinatie combinata cu o tulburare supranaturala. Cioran nu era si nici nu se pretindea a fi o figura angelica (nici macar „à l’envers“), iar, în „Lacrimi si sfinti“, acesta sublinia ca „sttoti sfintii sunt bolnavi, dar – din fericire– nu toti bolnavii sunt sfinti“. În schimb, el suferea de aceeasi boala ca si prietenul sau de aproape doua decenii, Samuel Beckett, un alt împatimit al cimitirelor. La fel ca personajele beckettiene, cei doi erau niste „sftiinte ce nu stiu daca mai sunt vii, cuprinse de-o oboseala imensa, oboseala ce nu-i de pe lumea aceasta“.
A fi bolnav înseamna, în acceptiune cioraniana, a coincide cu tine însuti. De la jocul cu moartea în Rasinari în copilarie la jocul de-a moartea mai târziu, Cioran apare mereu ca un thanatoman cu valente de thanatolog, cu o luciditate care îi neutralizeaza vina de a fi (înca) viu. Astfel, daca pe crucea zarita în cimitirul din Sibiu pe la 1930, fara nume si cu unica însemnare, „Viata-i speranta, moartea-i uitare“, pe a lui Emil Cioran ar fi putut scrie, aproape buddhist, „Viata-i suferinta si luciditate, moartea-i uitare“. Filozoful ne apare ca fiind acelasi în uitare cu Friedrich Thoma când îsi cauta în Paris propriul mormânt si în amintirea (ratata) cu Simone Boué în camera de la Broca atunci când, bolnav fiind, aceasta îi arata insistent cartile lui pentru a-si aminti propriul nume. Coincidea cu sine si când nu o mai stia! Eliberarea de propria identitate ne sugereaza ca poate nu si-a ratat proiectul, ci a reusit ruperea de lume si evacuarea eului fara a mai avea macar constiinta libertatii astfel obtinute.
Text mai curând evitat decât discutat de critica, „Paleontologie“ reprezinta pentru Ilina Gregori un prilej pentru observatii interesante despre obsesiile gânditorului. Desi respinge ideile religioase, Cioran deplânge declinul manastirilor pe motiv ca acestea reprezinta unicul cadru în care se poate urî lumea ca un profesionist. Explicatia sa despre verticalitatea scheletului si orizontalitatea impusa de tematoarea carne îsi atrage din partea Ilinei Gregori o analiza suplinita de informatii extrase din articolele publicate si de „Caietele“ din acea perioada.
Portretele realizate de Cioran au în comun nu doar o anume reflexivitate a autorului, ci, remarca aceasta, si aspectul de laudatio funebris care nu este limitat doar la descrierea lui Zelea-Codreanu. Chiar si prietenii aflati înca în viata sunt prezentati ca deja disparuti si reînviati în amintire, oferindu-ne asadar exemplul unui tip specific de admiratie care, dupa Ilina Gregori, reprezinta „ultima sansa a misticului fara Dumnezeu, unica transcendenta în noaptea sufletului“ prin contactul cu alteritatea. Portretistica cioraniana este radical diferita de cea franceza a secolului XVIII – fara social, fara istorie, se surprind fragmente disparate, combinând interesul de zoolog pentru omul exterior cu cel de teolog pentru omul interior în concentrarea a doar câteva pagini. Aceasta dubla preocupare tradeaza anomalia umanitatii care dorea si copacul cunoasterii, si copacul vietii, iar acum apartine unor ordini opuse si ireconciliabile: materia si spiritul. Cioran oscileaza mereu între aceste doua naturi, între imaginea maimutei si a lui Buddha, dupa cum ni se sugereaza si când el îsi marturiseste în „Caiete“ preocuparea pentru o posibila analiza a omului nobil în viziunea lui Nietzsche (bruta mai desavârsita, creatoare de valori) si a lui Meister Eckhart (omul launtric, în cautararea Logosului divin). Istoria este vinovata, iar obiectul admiratiei este mai mereu „de altundeva“.
Într-o limba moarta nu se pot face greseli, la fel cum nu se pot face nici inovatii, dar lui Cioran nu îi este frica de greseli. De altfel, îsi recunoaste si el erorile din portretistica; unii critici i-au impartasit opinia despre portretul dedicat lui Beckett sau lui Eliade. Singurul lucru la care nu renunta, însa, e echivocul. Încercând sa îl reduca, dar fara pretentia de a-l risipi cu totul, Ilina Gregori vorbeste fluent si cu competenta despre un om care si-a trait toata viata sub semnul valerienei „panici în fata lui zero“ si îi surprinde cu acuratete idiosincraziile. „sÎtn adevarata noapte a sufletului, e vesnic ora 3 dimineata, zi de zi“, iar Cioran ramâne o aparitie spectrala dintr-o mansarda cu vedere spre moarte, e si nu e de aici. „Tout «moi-même» est ailleurs, à mille lieues de celui qu’il fut“…