Dan Persa, Arca, Editura Tipo Moldova, colectia „Opera omnia. Romanul de azi“, Iasi, 2012, 268 p.
Iata ca Dan Persa, autor activ, pe cât de remarcabil, pe-atât de discret, care ne-a dat pâna acum cel putin doua…hai sa nu le zicem „capodopere“, ca suna…pretentios, sa le zicem, cinstit, conform cu conditia lor vadita, carti exceptionale (si anume, în 1997, „Vestitorul“, care la aparitie, pesemne nedifuzata corespunzator si promovata mai deloc, nu a fost, cu siguranta, „luata în seama“ dupa merit, iar apoi, mai încoace, în 2009, „Cartile vietii“, volum care, probabil ca tot din cauza „discretiei“ aparatului de promovare si a retinerii celui de întâmpinare, a ramas oarecum în umbra, nerazbatând în palmaresuri si clasamente…), recidiveaza întru asaltarea înaltelor cote prozastice. O face prin romanul „Arca“, o „continuare“ sau „parte a doua“ a susmentionatului sau roman de debut „Vestitorul“.
Se cuvine sa remarcam ca, în clipa de fata, se poate spune ca (dupa culminatia de acum aproximativ un deceniu, urmata de o scadere treptata, dar destul de rapida) „valul“ destul de viguros de romane apocaliptice a trecut si s-a dus (sigur, dintre cartile, remarcabile, din care era compus, unele ne-au „ramas“…). Între timp, minimalismul & mizerabilismul „tineresc“, intimismul deceptionist, dar si „neo-realismul“ mai ofensiv si-au trait momente de stralucire, înainte de a se domoli fara sa dispara din peisaj. Pâna la urma (adica…pâna acum, în anii acestia, din urma…), orientarea care pare sa se fi instalat în prim-planul valoric ar fi cea pe care, abuziv, poate, am eticheta-o ca „postmodernismul potolit“, ilustrata de carti distinse (cum ar fi, de pilda, „Degete mici“, „Asediul Vienei“, „Fantoma din moara“ s.a.) care, de fapt, nu tin de vreo „orientare“ îngust-militanta. Ce este, totusi, cert, este o pierdere de impact a „marelui“ apocaliptic romanesc, asa-zicând milenarist si redemptionist, atât de „vizibil“ si de prizat mai deunazi. Chiar si tomurile mai recente ale unor serii romanesti pornite cu mare stralucire si ecou în anii nouazeci n-au mai dobândit cota de interes si de apreciere de care se bucurasera volumele inaugurale ale seriilor respective ( de pilda volumele al II-lea si, mai ales, al III-lea din „Orbitor“ nu l-au egalat pe primul în glorie si rasunet, iar „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor“ nu a convins nici pe departe în masura în care o facusera „Te pup în fund, Conducator iubit!“ si „Cei sapte regi ai orasului Bucuresti“).
Reamintesc (ma rog, mentionez…) toate acestea pentru ca noul volum al lui Dan Persa e o „urmare“ la un roman care se încadra în contextul specific epocii în care a aparut, galeriei romanelor milenarist-apocaliptice (antirealiste, tragic-carnavalesti, de redemptiune burlesca etc.), si este din aceeasi plamada.
Nu s-a „istovit“, oare, de tot, filonul (sau, daca preferati, formula, aria tematica etc.)? Cum mai „functioneaza“? Ei bine, nu s-a „istovit“ nicidecum, si poate functiona, constatam, chiar foarte bine, chiar daca în aparenta ar fi sa fie afectat(a) de un început de desuetudine. Refluxul unei „mode“ literare sau, în termeni lipsiti de orice ironie, al predominantei temporare a unei formule tematice date ori a unei „viziuni“ anume… nu echivaleaza, bineînteles, cu compromiterea totala si definitiva a elementelor prin care ea se va fi manifestat. Înserierile, clasificarile si afilierile, bilanturile istorico-literare de etapa, constatative, oricât de corecte si, desigur, utile, nu sunt si „directive“ pentru viitor, nu guverneaza în vreun fel literatura în plina desfasurare. „Arca“ nu e „înca un roman apocaliptic, întârziat…“, ci un roman, izbutit, de Dan Persa. Si, de altfel, demersul lui Dan Persa nu e de loc „desuet“, ci pur si simplu consecvent fata de optiunile caracteristice si definitorii, foarte personale, ale prozatorului. Si se poate opina, cu temei, ca Persa anticipase, într-un fel, acel „postmodernism potolit“ care ni se va arata triumfator mai încoace. Iar prin „Arca“ ne da o carte „discreta“, asa-zis „blânda“, dar, de fapt, puternica si bogata în alese oferte.
Pentru cine a citit „Vestitorul“, statutul ei (în privinta „referintei“ fictionale, al „continutului“ si „situarii“) este, fireste, cunoscut, adica recognoscibil si familiar, înca de la primele pagini, însa el este usor si rapid depistabil (si inteligibil) si pentru un cititor „naiv“, „profan“, care abia acum descopera universul propriu al dipticului romanesc. Ca si „Vestitorul“, si ca atâtea alte volume de proza din vremea noastra, „Arca“ este un „fals roman istoric“, dar si, totodata, un fals roman-parabola. De fapt, e un roman „total“ sub aparente de poveste burlesc-fantastica, cu afectata, glumet „manipulata“ ancorare asa-zis istorica.
Fragmentul de istorie reala, „pretextul“ (pre-textul…), argumentul, ca sa zicem asa, al acestei serii de romane îl reprezinta episodul cumva „ciudat“, bizar si surprinzator, în istoria româneasca (si, de altfel, foarte putin cunoscut publicului larg, si putin comentat/valorificat chiar si de instantele de specialitate: exista o monografie, de I. Cojocaru si Z. Ornea, din anii saizeci, a fost pomenit si calificat în diferite feluri în lucrari mai recente ale unor Sorin Antohi, Bogdan Cretu, a facut obiectul unor comunicari sau studii istorice de circulatie restrânsa, de specialitate, dar asa, lumea, în general, „omul de rând“, nespecialist, nu prea a auzit de el…), al falansterului de inspiratie fourierista, înfiintat în 1835, de Teodor Diamant, la Scaieni, pe mosia boierului, prieten al lui Diamant si binevoitor fata de proiectul initiat de acesta, Manolache Balaceanu, falanster desfiintat curând de ocârmuire, ca primejdios pentru rânduielile vremii.
Dar experienta propriu-zisa, reala, atestata istoric, a acelui falanster prahovean e, cum spuneam, doar un argument, sau o „ancora“ istorica, cronologica si geografica, al istorisirilor din carte, de fapt cumva „dosit“ de însusi autorul. Nu e prezentificata în vreun fel, si nici macar înfatisata detaliat, ca atare, nici în primul, nici în al doilea volum al dipticului, ci doar evocata, tangential, ca un episod consumat si mentinut într-un vag arierplan evanescent. Falansterul de la Scaieni e, asadar, si în „Arca“, un fel de… temei absent al cartii, fiindca aceasta nu „se ocupa“, nu „trateaza“, de fapt, despre acel marunt (totusi) episod istoric, ci, brodând chipurile în jurul lui, se ocupa de…totul, de toate aspectele esentiale ale vietuirii omenesti, în fond. Exagerând putin (dar putin de tot!), am putea spune ca legatura dintre acel falanster si „Arca“ nu e mai vizibila decât, de pilda, cea dintre asediul Vienei (ca eveniment istoric, real) si cartea lui Horia Ursu care pare sa-l „evoce“ prin titlul ei!
Asadar (nu „dupa-douazeci-de-ani“, ca în titlul lui Dumas care a dobândit valoare de zicala, dar dupa vreo cincisprezece…) Dan Persa revine si îsi readuce cititorii în universul fictional pe care-l „acreditase“ în „Vestitorul“. Si practic toate observatiile, remarcile, constatarile sau glosarile care s-au putut formula atunci sunt reiterabile acum, cu mentiunea ca autorul se arata înca si mai „radical“, înca si mai original în plasmuirea flamboaiantului cronotop (daca ni se permite recursul la un termen atât de „la moda“ cândva, poate ca uitat, astazi…) de strasnica fantezie si totodata de înselatoare, savant-amagitoare consistenta „realistica“, precum si în „administrarea“ acestuia, atât de caracteristica.
Subliniez cu toata energia ca „Arca“ nu este o carte „de citit cu creionul în mâna“ pentru eventuala depistare minutioasa a, cine stie? alegoriilor, simbolurilor, „trimiterilor“ de tot felul, culturale (sau, direct, referentiale…), aluziilor si „învataturilor“ pe care le vehiculeaza, pentru ca, la o încercare de astfel de receptare „pedestra“, de fapt cu totul nepotrivita, acestea se arata a fi atât de numeroase si bogate în sugestii încât blocheaza si sufoca orice demers de asa-zisa descifrare, „notele“ (de lectura) si eventualele comentarii hermeneutice riscând sa întreaca cu mult, ca amploare, cartea întreaga, însa… degeaba, fara sa o poata „traduce“ sau explica, ci substituind-o pagubos.
Spuneam mai sus ca mai toate remarcile si constatarile pe care le va fi putut prilejui „Vestitorul“ pot fi reiterate si în legatura cu „Arca“, si iata ca, „încurajat“ de exemplul oferit de însusi autorul romanelor, care, fara sfiala si cu hâtra dezinvoltura, dar cu perfecta oportunitate si legitimitate artistica, cuteaza sa reia, sa „reproduca“, în „Arca“, rescrise cu foarte mici modificari, unele pasaje din „Vestitorul“, de pilda pe acela al invaziei prepelitelor asupra Scaienilor, ori acela al descrierii Bucurestiului prin enumerarea bisericilor celor mai vestite (ca sa nu mai vorbim de laitmotivul descrierii invadarii acoperisurilor cocioabelor taranesti de luxurianta vegetatiei umile, hipertrofiata fabulos: „Acoperisurile din sindrila umflate de apa, înnegrita de vreme, erau sparte pe-alocuri si din crapaturile proastelor îmbinari se iteau tulpini zvelte, uscate, unele frânte, tinând clopotei vegetali în paniculi, sulfinele grele, facelii, spacete, anghinarele ramuroase, ba chiar câte o tulpina de porumb, ori floarea-soarelui sumetita, neagra si supta, ivind lupoaie dese din radacina ei…“) – îmi voi îngadui chiar sa reiterez, sa reproduc câteva din însemnarile facute în marginea „Vestitorului“. Iata-le: „sapienta necrispata, umanismul convingator, neconventional, gravitatea (ascunsa, din decenta, sub broderia ludica, tocmai pentru a deveni mai pregnanta la depistarea ei), preocuparea pentru marile chestiuni ale existentei, si chiar calofilia bine controlata, subordonata scopurilor majore“; „indeterminarea «referintei» (fictionale), referinta fiind continuu reformulata de autor «la scena deschisa», iar semnificatia nu e, nici ea, fixa, ci flotanta, „negociabila“; „Angajarea puternica fata de epistemologic, recursul la metafictiunea istoriografica, revizuirea si transformarea normelor fictiunii istorice, fictionalizarea istoriei si «istorializarea» fictiunii (inclusiv a fictiunii fantastice, anacronice etc.)“. Toate se potrivesc perfect, punct cu punct si cuvânt cu cuvânt, si de aceea le repet fara ezitare.
Suntem, în ultima vreme, obisnuiti tot mai mult sa vedem, mai ales la nivelul „aparatului“ de promovare comercial-mediatic, prezentate cartile considerate (de catre cine, de fapt, hm?!…) a fi importante ori recomandabile urmând un „punctaj“ care privilegiaza mai degraba…extra-literarul: sunt aplaudate carti care ofera dezvaluiri si demascari de tot felul, carti asa-zis „clare“ sub raportul mesajului si – cica! – usor lizibile, cu tematica mai mult sau mai putin senzationala, atractive prin exotismul sau prin caracterul scandalos (sau, dimpotriva, „reprezentativ“ anodin) al „continutului“, ori prin interesul documentar ori testimonial. Confruntata cu un astfel de set de exigente, o carte precum „Arca“ lui Dan Persa este net dezavantajata, ea fiind în raspar fata de cuviintele zilei. E adevarat ca ea nu „bate în ciocoi“ (!) în mod trivial si peremptoriu (ceea ce i-ar asigura fara îndoiala o publicitate „sonora“), dar, în schimb, este conforma cu cerintele – si comporta neîndoios atributele – marii literaturi, care, iata, continua sa se manifeste, tocmai prin carti din acestea, implicit razvratite fata de conformismul de oportunitate comerciala tot mai ofensiv la nivelul receptarii (pseudo)profesioniste, mai voalat ori mai fatis „mercenare“.
Sigur, la prima vedere, „Arca“ poate parea un savuros roman picaresc, un divertisment jucaus în costume de epoca (desi… care epoca, de fapt?), si chiar si este (si) asa ceva, dar, la o lectura performata cu empatia adecvata (si care nu e deloc greu de atins, nu reclama crispari si cine stie ce eforturi deliberate, ci se instaleaza de la sine, datorita maiestriei autorului) îsi vadeste conditia de carte grava. „Grava“ fara ostentatie, fara „poza“ în registrul sumbru si fara mohoreala: abordeaza pieptis chestiuni esentiale ale vietuirii oamenilor, chiar daca o face sub masca frivolitatii ori a pitorescului mai degraba sugubat.
Personajele importante ale romanului sunt cele cunoscute din „Vestitorul“: acel pacurar Petrache, „vestitor“ care nu vesteste nimica (si se tot întreaba perplex: „Da’ ce pustia sa vestesc?“), apoi fostul ocnas Petru, mester mare, lautarul tigan Ghiocel, epicureul boier Manolache Balaceanu, perfidul colonel Varzaru, „eternul securist“, daca putem spune asa. Li se adauga câteva figuri noi, cum ar fi Nicolae-Anton, majordomul mut si… fiu al colonelului, si Zelda, fiica lui Ghiocel. Lipseste de la apel personajul Autorului, din „Vestitorul“, „ramasita“ a ritualului textualist de vâna optzecista, la care autorul (cel adevarat…) a renuntat fara paguba. Sunt, în principiu, figuri cvasi-simbolice, reprezentative, arhetipuri aproape, dar, pe de alta parte, neîncarcate cu rigiditatea taioasa a „afirmarii“ unor mesaje univoce si precise, a „demonstratiilor“ peremptorii: relativizate, vopsite cu atributele derizoriului, ludicului, insignifiantei, banalitatii, omenescului, si tocmai de aceea, si tocmai astfel investite cu o valoare expresiva „de grad secund“, vehiculând (ca sa zicem asa) în mod acceptabil si plauzibil cu adevarat marile probleme existentiale, acelea care, de-s investigate tezist si livrate scortos, mai degraba compromit decât garanteaza succesul si valoarea unei carti de literatura.
Exista din belsug, în cartea aceasta, peripetii, peisagistica, anecdotica, substanta epica: e o mare bogatie, o pletora de asemenea elemente. În asemenea masura, încât ea pare, pe alocuri, dar si în ansamblu, sa nu se „preteze“ lecturarii în secventialitate cronologica, lineara, convenabila naratiunii „obisnuite“, materia fictionala instalându-se mai degraba într-o simultaneitate generalizata, întretinuta prin anticipari sau reversiuni temporale, astfel încât ni se înfatiseaza mai degraba ca fresca decât ca epopee, oarecum asemanatoare cu acele faimoase tablouri, cu multimi colcaitoare de personaje, ale unor Bruegel si Hieronymus Bosch.
Am notat ca trama si recuzita asa-zis „istorice“, „de epoca“, sunt de fapt deliberat artificioase si „ireale“, manipulate în chip poznas. Ca si în „Vestitorul“, perspectiva e transistorica, de fapt. În viziunea prozatorului, fidelitatea fata de datele realului, consemnate istoriceste, e nepotrivita si inoportuna. Aparentele „anacronisme“ abunda, dar…nu poate fi vorba, de fapt, de „anacronisme“, într-o astfel de proza. Personajele, care ar fi de secol XIX, „stiu“ totul, despre toate, pâna în ziua de azi, folosesc dezinvolt unelte ori piese vestimentare aparute mult dupa epoca în care se presupune ca s-ar situa prezentul naratiunii („maieu“, la un satean nevoias, din Scaieni, pe la 1836?!?…), le vine în minte „culoarul Danzig“, îi duce gândul la „portul Bucuresti“ si la „santierul naval Agigea“, stiu de „securisti“ etc. Undeva, apar mentionate cartile „Dictiunea ideilor“ si „Cartile vietii“. Ciobanul incult, mesterul dulgher (fost ocnas) s.a. vorbesc uneori, sau monologheaza interior, ca intelectualii din ziua de azi: nu e dovada de „stângacie“ auctoriala, ci o „nepotrivire“ asumata si legitimata cu plauzibilitate. Cu totul concludent ne apare, în ce priveste legitimarea si explicarea genului de proza pe care-l practica, si în acest recent roman, Dan Persa, urmatorul pasaj din „Vestitorul“, fragment dintr-un monolog atribuit, acolo, acelui personaj-autor pe care în „Arca“ nu-l mai regasim: „Tehnica, structurile, raportul dintre dinamica textului si expresivitate, stilistica verbului, toata teoria, toate proptelele sunt fleacuri. Când am înteles ce e cu noi, am devenit duios: compasiune, regret si dragoste, pentru toata fiintarea. Si inoperant pentru «lume». Iluzia, fictiunea. Libertatea. E drept ca devii liber, când afli ca totul e fictiune. Tot ce ne înconjoara“.
Exista, desigur, în „Arca“, o trama epica, un fir narativ principal (doar aparent mascat de prodigioase ramificatii si arborescente laterale, de anticipari ori rememorari), o „actiune“, un „climax“, o culminatie. Si, asociata acesteia, o revelatie majora. Mântuirea, fireste, vestirea, asteptate într-un roman care se întrupeaza si auto-prezinta limpede, pe masura ce se înfiripa, ca fiind unul, cum relevam mai sus, apocaliptico-milenarist, redemptionist.
Cât priveste configurarea concreta a acelui „fir“ narativ si identitatea circumstantiata a „conflictului“, ca sa nu las lucrurile totalmente „în ceata“ în ce priveste aspectele de concretete ale livrarii universului fictional în chestiune, pot schita, foarte pe scurt – ca doar n-o sa ma apuc sa „povestesc“ cartea (o carte, de altfel, imposibil de „repovestit“) –, datele ei elementare. Securistul etern Varzaru, alias (e o identitate falsa, de „acoperire“) negustorul Kosteski, se considera investit cu misiunea foarte importanta de a asigura construirea unei arce (adica a unei nave încapatoare, mult cuprinzatoare, precum aceea durata de Noe), pentru salvarea unor demnitari, potentati ai ocârmuirii (?!?), de potopul, asteptat, al unei revolutii (viitoare, asteptate, presupus iminente). Construirea arcei, pe uscat, în gradina boierului Manolache, de catre mesterul mare Petrache, pare sa se arate a fi imposibila, precum edificarea manastirii Argesului, din balada. În cele din urma, numai dupa ce pacurarul Petrache, vestitorul fara vestire, pâna atunci, care tot vestise doar pustia („Da’ ce pustia sa vestesc?“), primeste si rosteste „vestirea“, atunci abia, arca poate fi ispravita si lua drumul Bucurestilor, asa, pe uscat, în cautarea demnitarilor care ar trebui salvati. Mai multe nu voi spune aici, ca nu se cade si nici n-ar servi la nimic: magnificul final, la fel ca întreg romanul, se cer citite în original, refuzându-se cu încapatânare parafrazarii sintetice (m-ar amuza enorm situatia în care s-ar trezi vreun cineast care, cine stie de ce, s-ar încumeta sa încerce sa…ecranizeze cartea aceasta!). As nota doar efectul de mare impact al revelarii „vestirii“, asemanator celui pe care-l isca alocutiunea Oratorului din finalul „Scaunelor“ lui Eugène Ionesco (s-ar putea spune, chiar, ca „vestirea“ lui Persa e, într-un fel, un remake al celei din „Scaunele“, ambele fiind ininteligibile, cea de la Ionesco fiindca Oratorul e surdo-mut si emite mormaieli nearticulate, cea din „Arca“, pentru ca Petrache ajunsese sa se exprime în limba primordiala, „limba pasarilor“, o limba uitata de toti…).
Dupa infinite amânari si arborescente peripetii din cele mai pitoresti, asadar, „vestirea“ soseste, în cele din urma, si odata cu ea se profileaza si mântuirea, ispasirea si izbavirea obsteasca. Romanul îsi onoreaza, integral si stralucit, „caietul de sarcini“ apocaliptic, milenarist si redemptionist pe care si-l auto-impusese în chip vadit autorul înca din primul volum al dilogiei. Nimic de zis, deci, sub raport sa zicem „tehnico-administrativ“, la nivelul gestionarii parcursului narativ. Însa, atentie, „vestirea“ si „mântuirea“ cu care se soldeaza textul lui Dan Persa sunt cu totul neconventionale, poarta sigiliul originalitatii asa-zis discrete, dar radicale a autorului în materie de „solutii“, nu sunt nici „previzibile“, nici conforme inventarului curent de „scheme“ potential acceptate în privinta unor asemenea înfricosate si „ultime“ întâmplari. Nu se produce vreo ruptura, vreo prabusire, vreun „sfârsit al lumii“ de vreun fel, vreo catastrofa atotpustiitoare, si nici vreo înaltare ori vreo beatificare generala, marcata spectaculos si histrionic, zgomotos si… ieftin-“coplesitor“. Dimpotriva. La drept vorbind, se poate spune ca (într-o perspectiva, daca vreti, postmodernista, desi se vede cu ochiul liber ca nu de niscai postmodernism opintit-programatic si „confectionat“ e vorba, ci de expresia genuina a unui autor care este postmodernist cum respira, daca putem zice…) întrevazuta mare rafuiala finala, cu însemnatate soteriologica, este, în cartea lui Persa, dezamorsata, permanent si cu rabdare ciuruita, pe masura ce e, în aparenta, grijuliu pregatita, continuu si definitiv subminata asadar, facuta „nerelevanta“, în fond banalizata, instalata în orizontul familiar, aratata ca deja survenita („se vede ca a si venit, de vreme ce n-a mai venit“, s-ar putea zice, cu o vorba mai veche…) ori perpetua. Ea e absenta si/sau…omniprezenta. În loc de vreo mare si ultimativa rafuiala cosmica (arca e în cele din urma terminata, ce-i drept, si chiar se pune în miscare, asa, pe uscat, dar nu soseste nici potopul acela, în vederea caruia a fost edificata, nici revolutia viitoare la care se face aluzie…), ni se livreaza o cvasi-vesela perpetuare, cu opinteli infinite si necontenite relansari, spre orizonturi pe cât de opace, pe-atât de deschise.
Eshatologia de circumstanta, sugerata de cartea aceasta atât de putin obisnuita, pare a fi una a înfaptuirii perpetue, o „apocalipsa“ permanenta si infinita, de nuanta mai degraba sisifica decât propriu-zis „milenarista“ (sisifica, însa nu învestita cu dramatismul „forte“, modernist, al existentialistului Camus, ci cu turnura „post-“, pe potriva vremurilor de azi, s-ar zice…). Indicii în sensul acesta sunt, de altfel, strecurate „în clar“, de autor, în textul romanului, cum ar fi, de pilda, atunci când transcrie un gând al lui Varzaru: „Iar arca, în ce scop am facut-o? se întreba Varzaru. Si gândul sau dadu un înteles. Nu scopul ce-l da Ziditorul întemeiaza universul, ci cum o recladesc oamenii lumea…ce-i lasata la voia lor… Poate ca avusese colonelul diabolice intentii, dar conteaza felul în care oameni ce-au construit s-au gândit la zidire si au gasit în ridicarea ei un scop al existentei…si au crezut în ea…Precum si invers…Dumnezeu va fi gândit o lume sacra… cu elanuri divine…iar noi deseori o necinstim si-o spurcam“ etc.
Punctul culminant – si final – al dinamicii (cvasi)narative al acestui roman „apocaliptic“ cu totul heterodox (chiar si fata de convenientele primenite, acreditate de alte relativ recente ilustrari, remarcabile, ale genului) nu este vreun cataclism, si nici vreo epifanie cuviincioasa, ci o mare plecare, cu misun de norod, de alura dimoviana: „iar arca s-a urnit, scârtâitoare, pe valuri de matasea broastei…(…) altii, auzind asta, ca sa nu fie ei mai prosti, si-au parasit bordeiele, încât s-a pustiit Scaieniul, au venit cu nevestele si cu porcii, cu câinii si cu ce acareturi le-au cazut la-ndemâna, cu gainile si ratele si puradeii lor… s-au urcat cu scarile pe arca… au sarit peste copastie… si s-au adapostit sub punti… iar arca s-a târât încetisor si-a pornit-o, dar nu în largul lumii, ci spre Bucuresti… alunecând pe mâzga brotacie… în cautarea demnitarilor ce trebuiau salvati… – Ba, nu pentru voi am facut revolutia! le striga colonelul Varzaru de jos, si-l podidi un râs, un râs nervos (…) Dar nu-i pasa colonelului… ba chiar se bucura, mare va fi uimirea domnilor când or vedea ca arca lor e plina de mojici care le fac de sus, de la ferestre si cocotati pe punte si agatati de balustrade… semne cu batistele lor încropite din obiele… si tot repetând în gura mare: – Sotir angelum balarosta amida (e textul „vestirii“, în pasareasca, a lui Petrache, n.n.)… cuvinte ce le-au intrat în cap pentru ca nu aveau un înteles pentru ei…si le tot repetau ca pe referenul unui cântec… si toata lumea le intona…“.
Fara îndoiala ca, în arena prozei noastre actuale, printr-un roman ca acesta, Dan Persa îsi vadeste din nou capacitatea de a juca în prima divizie.