Yasushi Inoue, Pusca de vanatoare, traducere si note de Angela Hondru, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2013.
„M-am regasit într-o pictura./
Un singuratic colinda domol/
un câmp pustiu, vara.“ (Matsuo Basho)
Un scriitor publica un poem intitulat „Pusca de vânatoare“ în revista „Prietenul vânatorului“, dorind nu sa pretinda ca ar fi cumva vreunul dintre initiatii activitatilor cinegetice, nici sa popularizeze aceasta „arta“, si cu atât mai putin „spiritul sportiv“ al vânatorii („un sport sanatos si barbatesc“), ci sa spuna ceva – esential, din punctul sau de vedere – despre singuratate si despre modul cum, uneori, omul o poate depasi sau alina: „Atunci, în fata ochilor îmi staruie fundalul pe care se proiectase spatele lui – nu peisajul rece al Muntelui Amagi la început de iarna, ci o albie pustie, alba-alba.“ Numai ca efectele pe care le are publicarea acestui poem sunt surprinzatoare: dupa câteva luni, autorul textului primeste o scrisoare de la un necunoscut care semneaza Yosuke Misugi si care îi dezvaluie ca tocmai el este vânatorul din poem – si ca, desigur, prezenta lui fusese observata de scriitor la poalele Muntelui Amagi. Si, ca si cum acest mesaj n-ar fi fost suficient pentru a sugera respectivului poet ca, uneori, între arta si viata e doar un pas, Yosuke, impresionat de capacitatea expresiva a textului si, implicit, de întelegerea autorului, îi încredinteaza acestuia trei scrisori care-i fusesera expediate nu cu mult timp în urma de catre trei femei care contau cu adevarat în viata lui.
Un studiu asupra iubirii
Iar ceea ce putea destul de usor sa cada în melodramaticul sentimental devine, în doar câteva pagini, profund si dedicat studiu al si asupra iubirii, dar si asupra efectelor pe care aceasta, atunci când e tradata sau tainuita, le poate avea. Dovada ca si cel mai (aparent!) neînsemnat pretext narativ devine, atunci când autorul este Yasushi Inoue, un extraordinar exemplu de mare literatura. Caci, în ciuda numarului redus de pagini, „Pusca de vânatoare“, nuvela publicata de scriitorului nipon în anul 1949 (de curând aparuta în româneste, pentru prima data tradusa din limba japoneza – excelenta versiunea Angelei Hondru!) si încununata, în scurta vreme, cu numeroase premii literare nipone, este nu doar o bijuterie narativa, ci si un text ale carui semnificatii se cer descifrate cu grija si rabdare.
Cele trei personaje feminine (Midori, sotia, Saiko, amanta si Shoko, fiica acesteia din urma) îi scriu lui Yosuke abordând, în linii mari, aceleasi întâmplari, dar privindu-le din unghiuri de vedere diferite, aflându-se, fiecare în parte, în cautarea adevarului, dar încercând, deopotriva, sa se elibereze de povara unor secrete purtate prea mult timp. Ca în orice text epistolar, avem de-a face cu o permanenta împletire si întretaiere a destinelor personajelor, iar scriitorul sugereaza ca, uneori, frumusetea si împlinirea nu sunt altceva decât mastile sub care se ascund nefericirea si moartea. Caci cele trei scrisori recompun, în linii mari, aceeasi poveste, numai ca fiecare dintre ele surprinde alta fateta a lucrurilor, unul dintre meritele deloc de neglijat ale lui Inoue fiind si acela ca reuseste sa-si provoace la tot pasul cititorul sa se întrebe ce mai poate fi sau care mai poate fi, în aceste conditii, adevarul… Adolescenta Shoko expeditoarea primei scrisori, afla pe neasteptate, citind jurnalul mamei, care îi ceruse sa-l arda, despre iubirea clandestina pe care Saiko, i-o purta, de ani de zile, lui Yosuke, prietenul lor cel mai bun si sotul lui Midori, apropiata mamei ei. Scrisoarea lui Midori îi dezvaluie lui Yosuke faptul ca ea stia despre legatura acestuia cu Saiko si, dupa ani de zile în care încercase sa-si gaseasca o iluzorie consolare în aventuri pasagere, decide sa divorteze. Iar scrisoarea lui Saiko, ultima, e menita a reprezenta un tulburator ramas-bun adresat lui Yosuke, înainte de a se sinucide: „Când vei citi scrisoarea mea, eu nu voi mai fi printre voi. Nu stiu ce-i moartea, dar sunt convinsa ca bucuriile, necazurile si framântarile vor disparea odata cu ea.“
Singuratate, dezamagire, incapacitatea de a comunica pâna si cu apropiatii, „Pusca de vânatoare“ exprima toate acestea si multe altele pe deasupra, ramânând, de la început si pâna la sfârsit, un text dezarmant de simplu, limpede pâna la transparenta, si, în egala masura, profund cum putine dintre creatiile secolului XX pot fi în atât de putine pagini. Inoue paseste pe teritoriul celor mai intime emotii, evaluând numeroasele posibile dezamagiri ascunse mereu cu grija fie în spatele conventiei sociale, fie dinapoia mastilor personale, iar protagonistii acestei carti ascund adevarul de cei din jur, fara, însa, sa-si dea seama ca în felul acesta se ascund fiecare de sine, riscând la fiece clipa sa se risipeasca în neantul cotidian si sa se piarda – si sa îi piarda tocmai pe cei la care tin cel mai mult. Abia dupa moartea în circumstante atât de tragice a lui Saiko, cele trei vor rupe tacerea, iar revelatia adevarului pe care-l ignorase atâtia ani îl face pe Yosuke sa se prabuseasca si sa simta ca nu mai are scop în viata si nici vreun punct de reper: Midori îi paraseste („Vai, cât de greu e sa scrii o scrisoare de ramas-bun!“), iar Shoko decide sa nu-l mai revada niciodata („N-as vrea sa va mai întâlnesc vreodata, pe dumneata si pe matusa Midori.“) Cu o perfecta tehnica a gradatiei si cu o excelenta dozare a detaliului semnificativ, Inoue spune, cu un uluitor calm aparent, o poveste a iubirilor tradate care, însa, nu capata dimensiuni adulterine, ci tinde spre o pregnanta de-a dreptul euripidiana a contururilor. În plus, mai cu seama modul în care îsi concepe Midori discursul-confesiune ne readuce în minte atitudinea Norei lui Ibsen: „Ma gândesc serios s-o iau de la capat si sa pornesc pe un drum propriu, unde sa descopar adevarata fericire. S-ar putea sa te surprinda propunerea mea neasteptata, însa ar trebui sa te mire si mai mult faptul ca nu ti-am cerut pâna acum sa ne despartim.“
Shoko se simte tradata, Midori, înselata si mintita, iar Saiko, nelegiuita. Pentru fiecare dintre ele, moartea lui Saiko forteaza deodata deschiderea unei porti pe care o credeau ferecata pentru totdeauna: pentru Shoko se naruie într-o clipa vechea si naiva imagine pe care fata o avea despre dragoste, iar pentru Midori nu mai are sens sa pastreze, de dragul aparentelor si al conventiei, un mariaj care, si asa, de ani de zile încetase sa mai existe, stingându-se treptat, dar inevitabil: „Ai devenit tot mai rece, la fel cum se raceste treptat si fierul înrosit. Nu m-am lasat nici eu mai prejos, asa ca indiferenta mea imperturbabila te-a îndepartat si mai mult de mine, ducând chiar la o raceala exagerata din partea dumitale. Stii cu ce asemuiesc senzatia de atunci? Cu niste gene acoperite cu promoroaca, trimitând cu gândul la minunata familie glaciala de azi.“ Dar, cu toata suferinta pe care o poarta fiecare din aceste scrisori, nici una dintre ele nu reclama vreun raspuns. Caci, scriindu-i lui Yosuke si adresându-i-se lui, mai mult sau mai putin formal, Saiko, Midori si Shoko nu facusera altceva decât sa caute, dupa ani de zile, sa se (re)descopere – fiecare pe sine. Citite astfel, scrisorile lor aproape ca interzic vreo replica din partea destinatarului, fiind menite mai degraba sa consacre ruptura decât sa mai mijloceasca vreo legatura.
Arta detaliului simbolic
si intuitia atmosferei
Afirmat relativ târziu în spatiul cultural nipon, Yasushi Inoue (1907-1991) a fost, însa, un scriitor prolific, chiar daca mai degraba necunoscut în Occident, unde faima literaturii traditionale si delicate a lui Kawabata, socul prozei „baroce“ a lui Mishima sau senzualismul operei lui Tanizaki au facut oarecum dificila receptarea la adevarata valoare a creatiei lui Inoue, cu toate ca acesta a fost si este considerat în Japonia drept unul dintre cei mai importanti autori ai epocii postbelice. Si chiar daca unii critici au considerat ca, deja „Lupta de tauri“, debutul în proza al lui Inoue, ofera cititorului toate notele caracteristice ale unui nou tip de proza, dura ca un diamant în aparenta sa simplitate clara, „Pusca de vânatoare“ dezvaluie si alte elemente ale unei scriituri care se individualizeaza profund în contextul literaturii secolului trecut. Nu doar capacitatea autorului de a utiliza formula epistolara si de a da substanta unui triunghi amoros, ci si de a realiza, la nivel literar, sub forma scrisorilor ce compun cartea, veritabile exemple de tehnica picturala traditionala nipona, în genul celebrelor „ukyo-e“ din perioada Edo. De aici, desigur, sensul cu care scriitorul prezinta si învesteste natura, cea care are darul de a potenta trairile personajelor, altfel captive în mijlocul unei lumi unde totul se desfasoara cu usile închise si în spatele usilor închise. Elementul natural devine, astfel, un soi de teatru senzorial pe fondul caruia se petrec toate dramele celor trei femei si a lui Yosuke. În plus, Inoue are si perfecta intuitie a obiectelor-simbol, si nu doar a pustii de vânatoare (desi scena de-a dreptul hipnotica în care Midori priveste imaginea reflectata a sotului sau tinând în mâna pusca si asteptând, deloc inconstient, sa fie tintita si sa auda pocnetul tragaciului e una dintre cele mai bine realizate), ci si a kimonoului gri-albastrui, de matase, decorat cu flori violete de ciulin. „E un haori cu amintiri“, dupa cum îi va spune Midori lui Saiko, cu câteva zile înainte de sinuciderea acesteia, dezvaluindu-i, astfel, ca stia de la bun început despre relatia extraconjugala a lui Yosuke. Minunata haina are, desigur, o functie dubla: e atât otrava ce alimenteaza suferinta lui Midori, cât si antidotul care o va elibera de greutatea tainei pastrate atâta timp. Dar, oricât de paradoxal ar putea sa para acest lucru, eliberata se va simti si Saiko, în momentul în care întelege ca secretul era împartasit de trei persoane, iar nu doar de doua, asa cum crezuse. Frumosul haori cu ciulini, sarpele care pare a se insinua în sufletele tuturor sau barca incendiata ce pluteste în deriva, în mijlocul furtunii, sunt imagini extrem de pregnante care strabat textul si îi determina pe cei doi îndragostiti sa se situeze ei însisi afara de regulile societatii: „Daca tot o sa fim raufacatori, macar sa fim neîntrecuti si s-o înselam nu numai pe Midori, ci lumea întreaga. În noaptea aceea, mi s-a înfatisat soarta fara de speranta a dragostei noastre în barca mistuita de flacari, în larg, fara s-o stie nimeni.“
Portretele feminine se oglindesc mereu unul în celalalt, pe de o parte e cel al sotiei, pe de alta, cel al amantei, la fel si durerile lor, Saiko încercând sa si-o poarte pe a sa simtindu-se condamnata de toti cei din jur si condamnându-se singura, iar Midori, omorându-si timpul cu amanti de ocazie, ca sa nu ajunga sa se omoare pe sine. Melancolia ce domina textul în numeroase pagini e extraordinar construita, la fel si atmosfera specifica – imposibil de uitat, fie si dupa o singura lectura. Totul realizat cu o economie a mijloacelor stilistice (înrudita în mod evident cu arta haiku-ului, de aici si lirismul de substanta al lui Inoue) si cu o naturalete greu de egalat chiar si de creatia maestrilor prozei nipone, facând astfel din „Pusca de vânatoare“ una dintre marile carti ale literaturii japoneze contemporane. O carte ce pare a dobândi, pe alocuri, tonalitati de simfonie si calitati de stampa, decisa sa nu sugereze nici macar un raspuns, fie el si implicit, cititorului, ci sa-l determine pe acesta sa mediteze asupra singuratatii, mortii si iubirii, asemenea lui Saiko, cea care se întreba, la un moment dat: „Ce este oare chinul îngrozitor din sufletul unui om înspaimântator de trist?“